Shaul Carmel"Adevarata limba romana se vorbeste astazi la Tel Aviv"
Sfarsitul lunii septembrie a fost marcat de un eveniment cultural de amploare: "A Iv-a Intalnire a scriitorilor romani din lumea intreaga". Slab mediatizat de mass-media romaneasca, evenimentul a adunat 150 de scriitori veniti din tara si din strainatate: Iugoslavia, Noua Zeelanda, Olanda, Republica Moldova, Ucraina, Israel, Australia, Luxemburg, Franta, Germania, S.U.A., Austria, Suedia, Ungaria, Spania, Rusia, Principatul Monaco. Motivul colocviului? "O singura literatura romana", dorinta scriitorilor din diaspora de a fi integrati culturii si constiintei nationale, publicului cititor romanesc. Dupa trei zile de comunicari si dezbateri, concluzia a fost una: "Pentru scriitorul nascut in Romania, limba romana este precum casa melcului. O poarta cu el, oriunde s-ar afla. Fara <<casa>>, fara limba tarii romanesti, in care s-a nascut, scriitorul nu poate nici gandi si nici scrie cu adevarat".
Participant activ la dezbateri, autor al unor interventii persuasive, scriitorul israelian Shaul Carmel a avut amabilitatea sa ne acorde, in exclusivitate, un interviu.
- Mult stimate d-le Shaul Carmel, am in fata un volum de poeme semnat de dumneavoastra, care se intituleaza... "Fericitul care pleaca". Judecand dupa interventiile in cadrul lucrarilor de la Neptun, v-as numi mai degraba "Fericitul care se intoarce": din tot ceea ce-ati afirmat, s-a desprins bucuria de-a reveni permanent in tara dvs. de origine. Fiindca opera dvs. este aproape necunoscuta in Romania, va fac o invitatie scolareasca, dar necesara: va rog sa va prezentati.
- M-am nascut in Targul Marelui Rabin din Stefanesti, rabinul Friedman, descendent al unei stravechi familii rabinice, alungata de catre Tarul Rusiei. Inaintasii mei au trecut Prutul si s-au stabilit la Stefanesti, in judetul Botosani. Fac parte dintr-o familie care se constituie in a doua generatie de rabini. Parintii mei, Mina si Marcu, erau oameni simpli. Tata, ca si bunicul meu, a fost negustor de vite, mama era casnica, destul de citita, stia putina franceza, putin idis, dar vorbea splendid romaneste. Din copilaria mea imi apar mai degraba amintiri dureroase. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, tatal meu a fost singurul supravietuitor al unui grup de evrei, care plecau spre regimentul din Iasi, unde fusesera mobilizati. N-au apucat sa ajunga la destinatie, pentru ca in tren au fost macelariti de legionari. Tata a fost aruncat - mai mult mort decat viu - pe sina de tren. A fost salvat de doua taranci, doua romance cu suflet de aur, care au observat ca "omul mai misca". A ramas invalid pe viata. Legionarii i-au zdrobit un picior, asa ca a trebuit operat, dar piciorul mutilat i-a ramas mult mai scurt, motiv pentru care tata a umblat tot restul vietii cu o carja. Tot atunci, am mai avut o dovada a netarmuritei omenii romanesti. Mama mea, care dupa martiriul din tren a dorit sa ajunga la tata, internat in spitalul Ghelerter din Iasi, l-a rugat pe primarul orasului Stefanesti - un roman destoinic, cu inima ca painea calda - s-o ajute. Fusese instituita o lege care le interzicea evreilor deplasarea prin tara, dupa orele 20.00, asa ca mama, biata, nu stia ce sa faca. Ei bine, acest om de isprava, caruia nu-i mai stiu numele, desi ar fi meritat sa-i inchin un poem, i-a spus mamei sa vina a doua zi de dimineata la Primarie, cu prunc cu tot (aveam pe atunci vreo trei ani) si ce credeti ca a facut? A imbracat-o in costum national romanesc, a urcat-o in docar, dand-o peste tot drept... nevasta lui. Si-astfel, am ajuns amandoi, fara probleme la Iasi, de parca nu ne-am fi aflat in mijlocul unui razboi cumplit! Asta s-a intamplat in 1941, cand Antonescu a lansat celebra chemare: "Soldati romani, va ordon, treceti Prutul!". Dupa evacuare, am ajuns la Botosani. Stefanestii au ramas in paragina. Casele au fost, la repezeala, jefuite. Cand s-au intors din refugiu, ai mei au mai putut recupera o parte din ce apucasera ei sa ingroape in pamant: o plapuma care putrezise intre timp, un costum de-al tatei, facut pe vremuri din cea mai buna stofa romaneasca, din lana pura, ii zicea "dorobanti". Am scris candva si despre asta. Mobila noastra a gasit-o tata intr-un sat din apropiere, la un taran. Omul i-a dat-o inapoi, cerandu-si iertare: "Am crezut ca ati murit cu totii". Nu muriseram, desi numai bunul Dumnezeu ne-a salvat, ascunsi de bombardamente in ruinele Teatrului "Mihai Eminescu" din Botosani. Aveam cativa anisori si tin minte ca azi, singura mea jucarie de-atunci: o casca de soldat ruginita.
- Cu parcurile si cu cladirile sale istorice, Botosaniul e un oras plin de tandrete si romantism. Aveti, desigur, si amintiri mai luminoase din el...
- Botosaniul a fost orasul adolescentei mele. Am absolvit acolo cursurile unui liceu exceptional: "Liceul August Treboniu Laurian". Ucenicia de scriitor mi-am facut-o tot in superbul oras din nordul Moldovei, in cenaclul "Eminescu". Laolalta cu cenaclistii, am ingrijit de casa de la Ipotesti a Poetului. Tot acolo, mi-am inceput cariera de gazetar, la ziarul "Clopotul", al lui Scarlat Calimachi. Apoi, venind la Bucuresti, am urmat cursurile "Scolii de literatura". Mi-am facut multi prieteni printre tinerii scriitori de-atunci... Am scris fel de fel de texte pentru Teatrul Armatei din Uranus - despre care am aflat intre timp ca a fost demolat la ordinul lui Ceausescu, odata cu tot cartierul. Pe vremea aceea, semnam cu un pseudonim: C. Marin Croitoriu. Tot asa am semnat si textele scrise pentru Teatrul Nottara. Am apucat sa public si doua carti in Romania... Apoi, mi-a sunat ceasul sa plec...
- L-ati pus singur sa sune sau ati fost constrans s-o faceti?
- A fost cumplit! Eu n-am vrut sa plec din tara. Si nici sotia mea de-atunci, minunata mea sotie care a murit intre timp si care era profesoara de romana si istorie, descendenta a trei generatii de profesori evrei de limba romana. Nici ea nu a vrut sa paraseasca Romania! E o poveste lunga si trista, pe care mi-e greu s-o evoc, fiindca ma tulbura. De altfel, nu incape intr-o pagina de interviu. S-ar putea sa scriu candva despre aceste amintiri dureroase. Din fericire, Dumnezeu ne-a ajutat si am supravietuit acestei incercari!
- Domnule Carmel, oare adaptarea evreilor romani la tara lor biblica, Israelul, e mai usoara decat aceea a romanilor care pleaca in necunoscut?
- Noi, familia mea, am fost foarte pregatiti pentru adaptarea la o viata noua, intr-o alta tara, in alt climat, cu o alta limba! Am plecat cu dorinta ferma de a ne "lipi" de noua patrie. Asa cum au facut cu chiu, cu vai si ceilalti evrei, sute si sute si sute de mii de evrei, veniti din toata lumea, ca sa construim statul Israel, sa contribuim la forta lui. La inceput, fara acoperis, in mijlocul desertului - cam ca in Biblie -, apoi prin chibuturile anume construite, pe la marginea marii. Tin sa va spun ca, in tot acest timp, am trait cu convingerea ca voi putea sa continuu sa scriu in limba mea romaneasca. La plecarea din Romania, aveam 28 de ani - acum am 64... De-a lungul atator decenii, eu m-am simtit fara incetare scriitor de limba romana. De-atunci, din clipa sosirii mele in Israel si pana acum, am luptat pentru o cariera onorabila de scriitor roman in Israel! Si am reusit, desi n-a fost deloc usor. La vremea sosirii noastre acolo, in Israel era un conservatorism exacerbat. Nimeni nu voia sa auda de vreo alta limba. Trebuia impusa ebraica! Incepusera sa soseasca evrei din toata lumea. Asa ca ciocnirile lingvistice erau la fel de dureroase ca si cele de caractere. Preocuparile, gusturile, traditiile erau diferite. In definitiv, vorbim despre o tara de exod - Noul Babilon! Ca sa ia fiinta o asociatie de scriitori romani in Israel, a fost nevoie de un nebun ca mine, apoi a fost nevoie de o nebuna care a pus bazele asociatiei scriitorilor de limba engleza, alt nebun pentru scriitorii rusi, ebraica exista oricum - si uite-asa, s-au creat bazele noii uniuni care se cheama "Uniunea asociatiilor de scriitori din statul Israel". Membrii sunt cam o mie. Asociatia scriitorilor Romani - unde sunt eu presedinte, cuprinde 60 de scriitori si sa stiti ca e una dintre cele mai active! Avem o editura - "Isvoare", avem o revista cu acelasi nume. Traim, ca si aici, din sponsorizari.
- D-le Carmel, sunteti un neobosit calator intre Romania si Israel. In rastimpul care a trecut, ati observat vreo schimbare notabila in tara noastra?
- Ma intrebati daca, in drumurile mele, am sesizat prefaceri despre care merita sa vorbesti? Desigur, am sesizat! Multe schimbari in bine, dar tot atat de multe in rau. Daca primele dintre ele privesc economia si tranzitia romaneasca, cele negre, periculoase, privesc organismul spiritual. Sunt ingrozit de-a dreptul de felul in care este stalcita si pervertita limba romana, de limbajul ziarelor, de pocitul limbaj al mass-media, in general! Aud si citesc expresii pe care nu le inteleg, ori care ma fac sa rosesc prin vulgaritatea lor. Citesc o limba de mahala, in titlurile publicate de ziare. O limba romaneasca distrusa de-a dreptul! Cat priveste televiziunile si firmele din Bucuresti, limba romaneasca - ceea ce a mai ramas din ea! - e americanizata total! Adevarata limba romaneasca, foarte frumoasa si foarte curata, se vorbeste astazi la Tel Aviv!Silvia Kerim