Sarbatoare in MaramuresPopicu
Il cheama Pop, ca pe jumatate din Maramures, Ion, ca pe jumatate din tara, si lumea il alinta "Popicu": un taran din Hoteni, care isi imparte viata intre doua iubiri - Cetera si Anuta, sotia lui, frumoasa si proaspata ca un rau. Si ca sa fie amandoua impacate, el ii "zice" pe strune si ea ii "zice" cu glasul, de se rastoarna singure brazdele de pamant. Dar nici Anuta si nici Popicu nu pot sa "zica", oricat le-ar fi dorul de mare, daca n-au pentru cine canta. Jocul a murit pe la sate si ceterasii someaza mai mult pe la nuntile din oras. Cum insa omul nu poate sa traiasca fara dragostea pe care i-a pus-o in piept Dumnezeu, Popicu s-a hotarat sa intoarca jocul la locul lui. Sa scoata, iarasi, fetele si feciorii la dans. "Ce este un sat in care nu se aude vioara? Ce este un sat fara joc? E ca un om caruia i-a luat Dumnezeu toata vlaga. Inainte, jocul era ca si credinta in Dumnezeu. Mergeai la hora si intrai in soprul de dans, cum ai intra in biserica. Asta era "napasta" noastra, tot ce ne tinea adunati la un loc. Puteai sa-l cumperi cu aur si nimeni nu lipsea duminica de la joc."
De la vorba la fapta n-a fost decat un pas. Ajutat de oameni cu suflet mare, in care tiparul satului romanesc n-a murit, Popicu a pus la cale o serbare botezata la fel de simplu precum numele lui: "Jocul Satului" - fara fast, fara scena, fara prezentatori tavaliti prin paiete si prin rumegusul limbii de lemn, fara repetitii si dansatori "de ansamblu", cu varfurile picioarelor intinse, ca la balet. Artistii poftiti de Popicu au fost tarani: ciobani coborati de la oi, consateni luati de la coada vacii, oameni simpli, care au raspuns bucurosi la comanda "Veniti si jucati! Duminica asta, in sat nu va fi discoteca!".
In ograda lui Ion
Zi de septembrie, in curtea lui Pop Ion. Curte mare, rotunda, marginita de doua case: casa noua, cu fata spre ulita, si casa veche, cu fata spre cer. Mai veche de o suta de ani, a fost adusa cu caruta cu bivoli, desfacuta si refacuta identic, ca sa stie tot trecatorul cum au fost si cum va sa fie si de acum inainte casele taranilor maramureseni.
Acoperita de iarba, ograda lui Popicu straluceste luminata de ploaie. A plouat toata noaptea si inca va mai ploua. Cu cesti de ceai si cafea in mana, dar mai ales cu canute pline ochi de horinca, domni si doamne distinse, imbracati cu totii in haine orasenesti, privesc ganditori la cerul vanat de peste gardul gradinii. Sunt straini, vorbesc in toate limbile lumii si asteapta sa se intample ceva. "Will they come or not?" "Vor veni sau nu vor veni?" "Daca or avea de vinit, or sa vie", spune Popicu, zambind cu o blajinatate care parca cere iertare, umbland de la unul la altul, asemenea unui prunc. Tuns scurt, scolareste, cu ochi rotunzi si zambetul nedezlipit de pe buze, se invioreaza numai cand Anuta iese din casa si pluteste prin ploaie cu bratele intinse, mladiindu-si trupul frumos, sub greutatea painilor pe care le-a scos din cuptor.
Si deodata, portile se deschid si pe covorul ierbii scanteietoare incep sa paseasca taranii. S-au urnit ca pe timpuri - trei sate, cu toata suflarea lor: Breb, Hoteni, Sugatag. Doi cate doi, asezati in carute trase de cai naprasnici, imbracati cu cheptarele lor sangerii, vin la hora!
Cu vioara la gat, in foisorul de lemn construit in mijlocul curtii, Popicu trage de doua ori cu arcusul si scoate un chiuit. De peste vale ii raspunde un alt ceteras, caruia ii raspunde un altul, de peste deal: ca o grindina furioasa, din ograda sotilor Pop, jocul curge spre satele invecinate, facand pamantul sa duduie din temelii. "Plange pamantul sub opincile lor", zice Popicu, unindu-si cetera cu glasul salbatic si atatator al lui Pitis, ciobanul cantaret venit de peste deal, din Lapus. Speriata de tropote si de ceteri, ploaia isi aduna paclele de pe lume, refugiindu-se dincolo de Gutai. Bucuros sa auda si el iuresul strigaturilor si al muzicii, Dumnezeu a trimis pe pamant sarbatoarea cu adevarat: e soare, e lumina, e bucurie, toata lumea se invarteste dupa cetera nebuna a lui Popicu.
"Te cunosc mandra, pe poale, ca esti o femeie moale"
Calatoresc cu Popicu in caruta, spre Sat Sugatag si Breb. Vrea sa vada cum merge treaba acolo, daca jocul a prins radacina sau se tine de gard. Mana falnic, cu hamurile intinse, si eu pot sa-mi dau seama de cata pretuire se bucura printre ai lui. Ori pe unde ajungem, localnicii il inconjoara, imbratisandu-l, intrebandu-l in fel si chip. Popic le raspunde cu aceeasi sagalnicie pe fata, deschide jocul, pe unde simte c-a "obosit", se-nvarte si striga, provocandu-i si pe altii sa se intreaca in glas cu el. Valea Cosaului clocoteste de viata. Fetele si flacaii joaca de rup podeaua in soprurile reintinerite, batranii si copiii fac ziduri vii imprejurul lor. Asa cum a visat, suflarea satului se afla iarasi afara, pe ulita, oamenii se regasesc in ritmul dracesc al ceterelor si zongorelor, nu joaca pusi de dragul Cantarii Romaniei editia a doua, ci pentru ei. Cand ne intoarcem acasa, in ograda lui, ametita si ea de atatea tropotite si invartite, Popicu mana o caruta plina cu fericire. Mireasma ei umple lumea, ca floarea de fan cosit.
"Eu nu-s nascut aici. Sunt din Poienile Izei, la 45 de kilometri spre Sighet. Anuta e din Hoteni si locul unde am pus casele e al ei. Desi m-am nascut sub comunism, horele erau pe aici nestricate, asa cum le vedeti si acum. Poate ca oamenii nu erau asa de plini de bani ca si azi, dar cei cinci lei, pastrati pentru jocul de duminica, nu lipseau. Nu cobora feciorul in sat, fara sa aiba in buzunar aia cinci lei, ca sa-i plateasca sefului jocului si sa intre in hora. Daca nu erai jucaus, se zicea ca nu esti <<lotru>>, adica esti mutalau, prostanac si fetele nu se uitau la tine, oricat ai fi fost tu de bogat, de muncitor sau de bun la suflet. Nu era de ajuns sa fii om de lucru, daca nu erai si om de veselie. Iti scadea din pret, te aratau babele cu degetul. Bineinteles, lumea se uita la tine si-n timpul saptamanii, sa vada daca esti harnic, dar la noi, in Maramures, orice <<om de lucru>> era si <<om de veselie>>. Nu se putea altfel. Astea erau cele doua conditii de baza, pentru a trece drept taran destept. Tin minte cand eram eu tanar, holtei, si m-am apucat sa fecioresc. Vai de mine, pai cine te primea atunci in jocul feciorilor? Erau doua jocuri: jocul copchiilor - mai pe la margine - si jocul feciorilor de insurat, iesiti din armata. Daca te bagai intre astia, te sfaramau sub picioare, nu alta. Erau atunci sapte frati in sat, tropoteau ca niste tauri, ti-era teama si sa-i privesti. Cateodata, cand ii vezi pe dansatorii astia de la televizor, zici ca-s muieri blege, balerini, nu barbati adevarati. La 13 ani, am pus pentru prima data mana pe-o cetera, si tot aici, la joc, am cantat mai intai. Am avut un vecin aproape de casa mea - unul din fratii Florea - asta mereu o cantat mai bine ca mine. Umblam la colindat cu cetera impreuna cu feciorii, incepusem sa facem noi jocul nostru, batutele noastre. Si trebuie sa mai spun ceva. Daca in hora erai acceptat cu greu, si mai greu era sa intelegi ce se petrece acolo, inauntru. Nu era doar simplu dans, era mult mai mult. Un strain putea sa se uite ore in sir la o batuta fecioreasca, fara sa priceapa nimic. De fapt, hora era locul unde oamenii aflau unul despre altul. Acolo te puteai jelui cu ce-ai pe suflet, acolo puteai spune pasu, pasu tauÊ- ca ai o suparare sau ca ai prins dragoste de-o fata care ti-o facut cutare lucru - asta o fost jocul satului! Nu educatie fizica. Prin strigatura, feciorii isi spuneau durerea lor, dar intr-un fel ascuns, pe care numai anumita lume il intelegea. Fiecare gest insemna ceva. Numa-l vedeai pe cate unul racnind: <<Hai turai si turaai, mandra mea!>>. Toti ciuleau urechile. Ce-o fi vrut sa zica? Care-o fi mandra? Sapai altul: <<Te cunosc mandra pe poale,/ ca esti o femeie moale/ De-ai hi o femeie iute,/ poalele ti-ar hi laute (spalate)/ Batar (macar) pana la genunche!...>>. Atunci o fata rosea si oamenii isi dadeau seama ca pentru ea-i strigatura. Strigatura era asa, cum ai face un pic de ras, batgiocura, <<misto>> de careva. Lumea imediat se uita: <<Aha, de asta o strigat asa fecioru. Inseamna ca fata ori se tine mareata, ori nu si-o spalat poalele cum trebuie...>>. Si cate altele... Tare era fain. Tineti cont ca era comunism. Nu era biserica, nu era sezatoarea, nu era Dumnezeu. In Postul Mare - cand nu se tineau nici nunti, nici logodne, nici hore - era o liniste in sat de-ti tiuiau urechile. Urat foc. Parca nici pasarile nu tapureau in pomi, de-atata jale. Luni de zile, oamenii stateau in case, se pregateau in suflet, abia asteptau sa vina Invierea Pastelui, mureau de dor sa poata face iarasi joc. Mureau de dor."
Greseala e rupta din rai
Asadar, momentele cele mai importante ale vietii lui Ion Pop s-au petrecut langa soprul de dans. Acolo mergea sa-l vada pe mosu-sau cantand la cetera, acolo o asculta pe Maria, mamuca lui batrana, cum horea ca un inger. Tot acolo s-a angajat ca muzicant, in urma cu cincisprezece ani, la nunta unei surori de-a Anutei. S-a angajat anume ca s-o pofteasca pe frumoasa Anuta Tepei la joc, sa-i strige c-o iubeste si sa-i cada drag. Azi, ii este sotie credincioasa, dar si colega, povatuitoare de nadejde, una dintre cele mai indragite cantarete ale Maramuresului. "Alaturi de ea, viata a trecut mai lin. Amandoi am trait din muzica, asa traim si astazi. Dupa ce ai luat drogul asta al cantatului, nu mai poti sa-l lasi. Cantand, cred ca imbatranesti mai repede, dar totodata mai frumos. Nu-i o vorba goala ca muzica il face pe om mai bun. Te veseleste, te face sa uiti de toate necazurile. Si totusi, cu trecerea vremii, s-a petrecut ceva foarte ciudat. Parca, odata plecat din sat, la Baia Mare, unde lucrez la Centrul de Creatie Populara, incepusem fara sa vreau sa cant altceva. Ceva nu era in regula. Ceea ce-mi cereau ei sa cant la televizor, la spectacole sau la Cantarea Romaniei era cu totul altceva decat muzica copilariei mele. Nu pricepeam. Zece ani de zile am lucrat in ansamblul <<Maramuresul>> din Baia Mare si din 1976 pana in 82 am tot plecat in strainatate, in Franta, Germania, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Suedia, America unde, e adevarat, am avut un mare succes. Atunci faceam pe rapsodul, cantam <<ca la poza>>, totul era pregatit, regizat dinainte. In tara, cand ne invitau la televiziune, stateam tepeni ca mumiile in fata camerelor de luat vederi, ne amageam ca asta-i folclorul autentic si ca noi suntem, chipurile, ultimii pastratori ai lui. De fapt, noi pierdusem de mult legatura cu satul. Devenisem, incet-incet, <<clasa muncitoare>>...
Norocul meu a fost ca, in 1988, doamna Speranta Radulescu, de la Muzeul Taranului din Bucuresti, a ales cinci grupuri romanesti - eu, impreuna cu Pitis si ansamblul <<Iza>>, lautarii din Clejani si Zece Prajini, formatiile de la Castau (Hunedoara) si <<Edera>> din Carei - si ne-a dus in strainatate, sub alt chip. Doamna Speranta ne-a spus: <<Hai, fratilor, sa le aratam noi lor ce-nseamna folclor!...>>. Si strainii au cazut pe spate. Dar cand veneau in Romania si voiau sa vada aceleasi lucruri autentice, nu le mai gaseau. Abia atunci mi-am deschis eu ochii si mintea si mi-am dat seama ce comoara-i muzica asta cu adevarat traditionala, muzica taraneasca, pe care am trait-o de mic, ca tocmai lucrurile pe care eu le credeam grosolane, <<necivilizate>> au de fapt valoarea cea mai mare. Acuma, cu interviul asta, poate o sa am probleme. Poate o sa ma critice astia cu ansamblurile si-o sa zica: da ce, tu n-ai lucrat in ansambluri? Da, am lucrat. Dar mi-am dat seama la timp ce mare pericol ma asteapta. Inainte de Revolutie, ansamblurile aveau succes fiindca strainii nu stiau ca in Romania exista si altceva. Dupa Revolutie, foarte putine ansambluri au mai fost cautate in Occident. De ce? Pentru ca strainului nu-i plac spectacolele aranjate, inscenate, el vrea naturalul, autenticul. Cine spune ca Ceausescu a salvat traditiile cu <<Cantarea Romaniei>> se inseala amarnic. Blestemul <<Cantarii Romaniei>> ne urmareste si astazi si, din pacate, cei mai afectati sunt chiar taranii nostri. E greu sa le explici ca muzica populara de astazi e adesea o inselaciune, departe de traditiile autentice. Lor le place. Vin duminica de la biserica, dau drumul la televizor si isi iau de acolo hrana saptamanala pentru suflet. S-au obisnuit cu emisiunea aceea de folclor si e greu sa le-o scoti din cap. Asta nu-i rau, inseamna ca dragostea pentru traditii n-a pierit inca. Dar uneori, trebuie sa li se arate si altceva. Ansamblurile folclorice regizate - <<toti cu piciorul sus, deodata>> - sunt asa ca-n filme, departe de <<viata satului>> adevarata. Asta ne-a invatat Ceausescu: sa ne sincronizam perfect. La televizor, toate dansurile-s perfecte, nu-i nici o greseala. Daca se intampla ca un calusar o batut mai tarziu din picior, e tragedie mare. Eu cred ca e important sa mai si gresim. Greseala face parte din viata noastra si uneori - pe cuvant de mint - greseala este chiar frumoasa..."
* * *
In curtea lui Popicu, petrecerea s-a incheiat. Dupa doua zile de sarbatoare, in loc de cortina, ploaia si-a coborat iarasi negurile peste pamant. O ploaie rece, marunta, apasatoare. Dar focul pornit nu poate fi stins prea usor. Muzicantii parasisera soprul, dar cantau pe unde apucau: prin odai, prin cerdacul cel lung al casei sau chiar pe afara, pe sub stresini, izbind nesatiosi cu opincile glodul clicos. Umar la umar cu ei, oaspetii din strainatate bateau, si ei, fecioreasca, iesind in cele din urma in ploaie, ca niste adevarati maramureseni. Jocul le anulase tuturor pasaportul. Fara ifose, fara reguli, dansau descatusati in inserarea buroasa si uda, rugandu-se ca timpul sa se opreasca in loc. In mijlocul lor, cu arcusul in mana, Popicu plangea si radea pe vioara, ud leoarca si fericit.
Vorba asta a lui n-o voi uita niciodata: "Doamne, cat de bine este uneori sa gresim!"
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Griguta Maricutadin Tara Lapusului - Nu exista alt loc in tara, unde viata sa fie traita cu atata frenezie ca-n Maramures. Nici mai saraci, nici mai bogati decat altii, taranii de dincolo de Muntii Gutai au descoperit izvoarele fericirii in stiinta de a transforma-n veselie fiecare clipa a trecerii lor pe pamant. Nadajduim ca reportajele noastre sa va daruiasca si dvs. bucuria pe care am trait-o acolo si de care ne-am molipsit. Dumnezeu sa-i ocroteasca pe oamenii aceia frumosi si harnici, pentru care munca nu reprezinta o povara, iar sarbatoarea e rupta din rai
Sarbatoare in Maramures. Cei mai buni ceterasi, zongoristi, dobasi, cantareti si dansatori ai tinutului s-au regasit la Hoteni, in curtea casei-muzeu a lui Ion Pop, si intr-un iures general vor sa arate ce pot, de ce sunt in stare. Sar in aer si isi pocnesc cizmele cu podul palmei, tropotesc intr-un ritm infernal, ametitor, incat ai senzatia ca soprul in care joaca se scufunda metru cu metru, trag cu sete din horinca, chiuie de placere si canta cu o pofta nebuna. Sunt barbati puternici, cu obrajii rosii, cu palmele batatorite si cu talent muzical urias. Nimeni nu ar putea sa cante si sa joace in felul acesta, decat astfel de oameni mandri, care lucra zi lumina si traiesc cu intensitate maxima. Celebru in tot Maramuresul, Ioan Covaci seamana, atunci cand canta la cetera, mai mult a sarpe decat a om: se unduie, se contorsioneaza, se "rupe" de sale la schimbarile de ritm, nu clipeste o data si isi hipnotizeaza auditoriul cu o privire fixa, inexpresiva. Canta romaneste, canta evreieste, canta ore in sir, canta pana la epuizare. Nicolae Pitis, ciobanul care a facut furori la Hanovra, la Geneva si peste tot in lume pe unde a cantat, s-a urcat mandru pe un butuc si, cu palaria pe cap, cu mainile infipte in solduri, aproape de chimirul sau urias, prinde a canta de acolo, cu vocea lui care ar putea sparge si pietrele. Canta la fluier, canta din gura, cunoaste pe toata lumea, glumeste cu toti, duduie de energie, asa ca, din cand in cand, isi da capul pe spate, duce mana palnie la gura si urla ca un lup.
Oamenii astia nu se pot opri, nu pot sta potoliti nici la masa, canta printre farfurii, canta cu lingura si cu pita in mana, joaca, horesc, canta in sopron, in casa, pe veranda, in curte, oriunde apuca. Si intre toti barbatii acestia expansivi, salbatici, posedati parca de cetera si de ritmuri, isi face loc, venita parca din alta lume, o batrana stinghera, cu un fluier. Are nasul turtit, de boxer, parul carunt strans intr-o basma neagra, riduri adanci ii brazdeaza fata. Canta intr-un colt, impreuna cu niste ceterasi, dar nu se-mpaca deloc cu acompaniamentul, pufneste, se supara, mai incearca o data, face un semn scurt cu mana si pleaca vijelios. Ea le stie doar pe-ale ei, cantece pastoresti din Tara Lapusului, cantece asemenea ei, aspre, aprige sau deopotriva blande si domoale. Le canta numai pentru mine, pe o ploaie marunta, danseaza pe pajistea imbibata cu apa, ca la curtea unei regine, intr-un dans uluitor de simplu si gratios, se invarte cu o mana ridicata, trage printre dinti un suier prelung si se opreste, cu un zambet larg pe fata. "N-ai sa gasesti nicaieri in lume femeie sa cante si sa joace ca mine, cat ai umbla, tot n-ai sa gasesti." Apoi urca pe scena si brusc se face liniste, se opresc rasetele, chiuiturile si toata lumea asculta. Canta Griguta Maricuta din Suciu de Sus, canta din fluier, despre turme de oi, despre munte, despre ciobani mandri, despre viata si despre casuta ei din varful dealului, de unde se vede tot Lapusul.
"Canta Maricuta, zi de vara pana-n seara"
"De cand is, mi-e draga muzica. De la doi ani, pe cand eram eu copil, il vedeam pe tata cum canta la fluier, la taragot, la trambita, la vioara. Tare mi-era drag de vioara; daca m-ar fi lasat tata sa cant la ea, acum mai ceva ca fratii Petreus as fi fost. Dar tata nu ma lasa sa cant la nimic, si eu pe la opt ani ii furam fluieru de la pat, il bagam pe sub camese si du-te Maricuta cu vitele la pasune, pe imas, si canta zi de vara pana-n seara. Si sangura am invatat eu sa cant, acolo pe dealuri, ca tata n-o vrut sa-mi arate nimica. Il ascultam eu cum canta, mai auzeam si la radio, canta si mama, Parasca batrana, asa am invatat eu sa cant si manantaua, si batuta, si jocul tiganesc, hora secerii, jocul p-a lunga, jocul invartit, toate de aici de la noi, din Suciu de Sus. Le-am cantat peste tot locul pe unde am fost, la Somcuta, la Vlaschia, la camine culturale, la Cluj, la Baia Mare, la Suciu de Sus si de Jos, la Targu-Mures, la Prislop si - vai Maricuta! - cand vad eu fetele si feciorii ca joaca si se fac roata, asa imi face inima. Si-n frunza stiu a zice, si in trambita, da acuma nu mai am putere, de cand mi-a plecat dintele asta de-aicea, nu mai zic la trambita, ca asa e: daca nu-i putere, nu-i durere. Dupa ce-ti trece vremea, iti trece. Da eu nu mi-am petrecut viata rau. Am ramas sangura, cu mama, in varful dealului, la Secatura Ciupei, ca tata a plecat cand aveam 11 ani si ne-a lasat. La 14 ani, m-am maritat si am facut baietii astia doi, pe care-i am acuma, Ion si Viorel, bine c-am avut coconi sanatosi. Doamne ajuta, ca eu la 19 ani am fost bolnava, fereasca Dumnezeu, sase luni am stat in spital la Baia Mare, cu aprindere la plamani, cu caverne, aveam 35 de kilograme, puteai sa bagi mana asa prin chieptar. Cand aveam 27 de ani, intr-o iarna, cand eu eram cu cantatul la Cluj, mi-a murit sotul inghetat, Filip Maricut il chema, s-o dus pacatele mele, si dupa cativa ani m-am maritat cu un om mai mare ca mine, dar s-o dus si el saracu si de atunci am ramas cu feciorii mei si cu nepoatele."
Mireasa de paispe ani
Anii au ajutat-o pe Maricuta sa mai uite de necazurile trecutului, dar acum are o suparare mare care nu-i lasa pace. Nu trec cateva minute sa nu-si aduca aminte, sa-si prinda fruntea in palme, sa lacrimeze. "Asa-s de suparata, Maricuta, ca mi-o plecat frumusete de fata de-acasa si s-o maritat pe ascuns, nici 14 ani n-are, acum in octombrie implineste. Doua nepoate am, Valeria si Viorica, fete faine, da-le-n ma-sa. De la Boboteaza a plecat Valeria si, pana acum o saptamana, nu mi-a calcat in casa, tare suparata am fost, da mi-am zis: <<Dac-o vrut sa plece in potop, ce sa-i faci, Maricuta, sa te spanzuri?>>. De la 10 ani a pus ochii pe ea, el e bitan, mai batran, are 25 de ani, si acu mananca tu, Maricuta, taratele! S-o dus numa peste deal, dar ii loc rau, nu-i lumina, ca noi avem lumina acasa, domnisorule, s-a dus la lampa, n-are cal, n-are vaca, e sluga la bade-sau. M-o vandut ca Iuda lui Domnul Iisus Hristos, da ne-am impacat, ce sa te tii, dragul mamii, suparata, mi-e mila de ele, ca sunt gemene si plang una dupa alta. Acuma, am patit-o, am patit-o! tu-ti mama ma-tii de fata!"
"De-astea-mi pare rau, de fluier si de dealul meu"
"Am 65 de ani, odata n-am auzit de satul asta, Hoteni, uite ca am ajuns sa cant aici, e tare fain, dar pe mine tot la casa mea ma trage gandul, la gazdaluit. Am de condus o casa, copile, si nu prea mai imi vine sa umblu prin alte locuri, am de facut mancare, de spalat haine si toate celelalte. Nu mi-e greu deloc, ca zece ani am fost la coasa si sunt invatata ca si un cal in ham cu munca. Da nici de fluier nu ma las, am suca, ma mananca degetele si zic la el. Vai, Maricuta, acasa cant de drag, la vitel, la lucrurile mele, vai die mine si die mine. Zic: <<E trecuta viata, Maricuta, ai atatea griji in cap>> si iau fluieru si zic la el, ca asa as vrea eu sa mor, cu fluieru la subrat. Sa veniti sa va mai zic si alta data, ca acuma nu prea ma asculta fluieru asta, i-am dat cu oloi si s-a rasinit, ca altfel merie perfect si nu greseste deloc, o limita nu gresesc. Cand mor, de astea imi pare rau, de fluieru asta si de dealul meu, Doamne feri, Maricuta, d-apoi iti zic ca tare-i fain la mine acasa, pe deal. Se vede roata tot hotarul, Prislopul, manastirea, sa vad muntii, Teblesul Grosilor, fain de tot, vara e iarba verde, verde si dealurile pline de flori. Apoi, domnisorule, sa vii sa vezi ce fain ii la noi. Si acuma, cand te-ai duce la Bucuresti, sa nu uiti de Griguta, ca alta in lume n-ai mai gasi ca ea."
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)