Cultura
Omul-poemGellu Naum
Gellu Naum era Poetul si o poezie de om. A murit sambata, 29 septembrie, la putin timp dupa ce implinise 86 de ani. Sunt atatea de spus despre el si mi-e greu sa o fac pe scurt, evitand formulele omagiale pe care le detesta si de care radea. Dupa 1990, a avut parte de meritate elogii si premii, in tara si in strainatate, unde opera ii era cunoscuta prin traduceri in limbi de circulatie, dar a trait pana la sfarsit stramtorat din pricina nesimtirii oficiale. As fi dorit foarte mult sa primeasca Premiul Nobel pentru literatura, la care fusese propus, fie si numai pentru ca responsabilii iresponsabili, care n-au gasit de cuviinta sa-i acorde o locuinta omeneasca (statea in doua camarute minuscule, unde nu avea loc nici pentru un birou, scria pe un taburet) sa crape de rusine. Gellu Naum n-a fost niciodata pe placul oficialitatilor, fiindca era un spirit liber si respingea cu vehementa caldutele acomodari prin compromis, poncifele, inertia in gandire, prostia. In schimb, era atat de sensibil la iubire (si cei care il cunosteau nu-l puteau decat iubi), incat pana si in coma profunda a ultimelor ceasuri a reactionat la vorbele de dragoste ce se straduiau cu disperare sa-l mai tina printre noi. Sunt destui scriitori si artisti din toate generatiile pentru care Gellu Naum era - nici nu stiu cum sa spun, parca il vad infuriindu-se - important. Pentru cele 19 volume de poeme, pentru romanul "Zenobia", piesele de teatru, traducerile de opere geniale. Pentru libertatea subversiva de adolescent, pastrata toata viata. Poate ca stiti ce inseamna iubirea-recunostinta pentru un mare artist, cum poti fi indragostit de creatia lui, in care iti identifici propriile, inexprimabile, ganduri si trairi.
Gellu Naum, fidel spiritului copilariei si tineretii prime, era fascinat de miracole pe care le descoperea pretutindeni, cu o splendida candoare, in lucrurile si intamplarile aparent banale. Credea cu adevarat ca hazardul stie el bine ce face, gasea tot felul de simetrii, acolo unde altii n-ar fi vazut decat coincidente, stia sa descifreze semne (care se adevereau), avea premonitii care se confirmau nesmintit. Spiritele rationale, iremediabil rigidizate, erau dispuse sa puna aceste "nastrusnicii copilaresti" pe seama frondei avangardiste, zambind la "fanteziile" acceptabile in literatura, dar nu si in realitate. In cazul lui Gellu Naum insa, poezia, visul si viata se suprapuneau, contopindu-se. Eu il credeam cand spunea ca pisica Japonica l-a invatat sa vada prin ziduri (iubea mult pisicile), ca putea comunica telepatic si se putea intalni in vazduh, peste oras, cu iubita lui Lygia. Dupa o casnicie de sase decenii, cand vorbea despre sotia lui, ii spunea tot "iubita mea". Gellu si Lygia Naum sunt, pentru mine, cel mai minunat cuplu pe care mi-a fost dat sa-l cunosc, predestinati si inseparabili (odata mi-a explicat de ce tinea atat ca numele sa-i fie scris cu doi l: cel de al doilea, pe care si l-a adaugat, era initiala Lygiei, imbratisata in literele numelui sau).
Ii placea sa povesteasca intamplari ciudate, ti se parea ca "vorbeste poezie", ca delireaza seducator, dar de fapt el patrundea de "Partea cealalta" (e titlul unui volum din 1980), necunoscuta a lucrurilor, printr-o capacitate ce numai marilor poeti le e data. Spunea: "Multe lucruri nu se pot vedea asa, oricand, oriunde. Nu pot vedea muntii de la Bucuresti. Si totusi, sunt unele zile de vara clare, perfect senine, cand ei se pot vedea. Eu i-am vazut". Nu un joc de idei, de cuvinte potrivite, de metafore confectionate era pentru el poezia, ci o forta misterioasa care ii guverna existenta. Sa nu se creada ca era un om bizar, dimpotriva, avea un umor, un farmec si o caldura fata de cei pe care ii accepta in preajma, care te faceau sa te simti intotdeauna bine in stramta locuinta si sa nu te mai saturi de dialogul imprevizibil cu gazdele. Imi dau seama ca nu pot rezuma personalitatea acestui om frumos din toate punctele de vedere in cateva fraze. O foarte talentata scriitoare, Simona Popescu, a publicat de curand o carte "Salvarea speciei. Despre suprarealism si Gellu Naum" (Editura Fundatiei Culturale Romane), pe care va rog sa o cititi, inainte de a cauta in biblioteci volumele Poetului (as vrea sa sper ca vom avea intr-o zi o editie de opere complete). O sa intelegeti mai bine ce minunatie e Gellu Naum, ce grea pierdere moartea lui si cat de ingrati putem fi cu marile noastre valori, cat timp traiesc printre noi.Adriana Bittel
Ileana Stana IonescuO placheta de aur, intr-un septembrie trist
Dupa cutremuratorul sfarsit de vara ce ne-a marcat pe toti, eu am avut parte si de o bucurie: Uniunea Autorilor si Regizorilor de Film mi-a acordat placheta de aur pentru 45 de ani de activitate artistica. E drept ca startul l-am luat in teatru, filmul a venit mai tarziu. Am debutat la 19 ani, in Teatrul din Resita, in comedia lui Moli?re, "Scoala femeilor", alaturi de un partener care mi-a devenit sot drag, pe viata. Peste cinci ani, daca ne ajuta Dumnezeu, am putea primi o placheta de aur si pentru maratonul nostru matrimonial. Si sper ca atunci sa fim impreuna si cu fiul nostru, medic, care-si sustine rezidentiatul intr-un spital din New York. Va inchipuiti prin ce am trecut pana l-am auzit la telefon, asigurandu-ne ca e sanatos.
In cadrul sarbatoririi mele, organizata si generos sponsorizata de Uarf la Cercul Central Militar, am revazut si cateva bobine din comedia "Santaj", la care tinem mult si eu, si regizorul ei, Geo Saizescu. Cu Geo am fost colegi la liceul din Turnu-Severin - pentru ca sunt olteanca dupa tata si italianca dupa mama. Vechiul meu prieten a vorbit atat de frumos, ca mi-au dat lacrimile. Ce duet de politisti hazosi faceam impreuna cu alt oltean celebru, Sebastian Papaiani! Unde sunt vremurile de odinioara? Filmez si acum, intr-un serial politist de televiziune, dar regizorul Silviu Jicman m-a trecut in rezerva, la "civili". Astept cu nerabdare premiera "Scrisorilor de dragoste", viitoarea colaborare a mea cu Mircea Albulescu si cu regizorul Mircea Cornisteanu.
Ada NavrotEveniment in teatru si in familie
Schimbari importante au loc la Nottara: trei generatii de actori sunt pusi la treaba serioasa de noul director, Mircea Diaconu; schimbari esentiale se petrec si in viata mea si a sotului meu, Dani Popescu. La inceputul anului, ne-a daruit cerul o fetita adorabila, Maria Lena. Copil vioi si intelegator cu noi, parintii, care acum ne aflam in focuri: iesim curand la public, cu o piesa regizata de maestrul Repan. Tot el joaca rolul tatalui meu si al Ilincai Goia, al lui Rares Stoica si al lui Dani Popescu. Mama ne este Lucica Muresan. Actorilor caliti in multe batalii artistice li se alatura si Anda Caropol si Petrica Popa. Partitura muzicala - pentru ca e vorba de un muzical modern, pe o tema clasica - e asigurata de George Marcu, costumele sunt creatia Doinei Levintza. Cu asemenea artilerie grea, victoria e pe aproape. Asteptam si verdictul publicului. Acasa, toate sunt bune si frumoase. Dani, constantean de bastina si "machidon" ce respecta traditia, a vrut sa-si boteze copilul in orasul natal. A ales o frumoasa biserica de lemn - cea mai mare biserica de lemn din tara - ridicata acum cinci ani in parcul din mijlocului lacului Tabacariei, in drum spre Mamaia. Acum, la 8 luni, fetita invata sa mearga, deocamdata de-a busilea, si se ia la intrecere cu boxerita Nera, care o adora si o pazeste cu strasnicie.Alice Manoiu
Folclor
Pe Mures si pe TarnavaVeta BirisSalutari de la Capalna
"Am inregistrat un nou album, pe care sper sa-l lansez in cel mult doua luni, aproape de Sarbatori. Sunt melodii mai vechi, scoase la lumina tocmai pentru ca au patina timpului. Sunt foarte frumoase si abia astept sa ajunge la iubitorii de cantec popular. Acum vine toamna si ma dedic si eu, ca orice gospodina, borcanelor cu muraturi si pregatirilor pentru iarna. Dar nici de vara nu ma pot plange! Eu nu mi-am parasit satul natal - Capalna de Jos (satul cu renumitele <<fete de la Capalna>> din mijlocul carora m-am ridicat si eu, cu multi, multi ani in urma). Si pentru ca tot acolo traiesc si acum, toata vara am avut mult de lucru la camp si in gospodarie. Sa nu ma invidiati, ca nu este deloc usor sa stai la tara, sa ai grija de gradina, de animale, de familie. Dar e frumos sa privesti cum creste iarba, cum infloresc florile, cum canta pasarile. Pentru mine, munca la camp este o placere. De altfel, si odihna mi-o gasesc tot in munca, asa ca nici in vacanta n-am mai plecat. Am stat acasa, cu Mariuca, nepotica mea care are cinci ani si care da semne ca-i place cantecul popular. Sunt curioasa sa vad daca asteptarile mele vor fi indreptatite: sper ca ea sa preia de la mine stafeta cantecului ardelenesc. Pentru un copil de cinci ani, chiar are o voce frumoasa. E o dulceata cand canta <<Badita de pe Tarnava>>. Fiindca eu n-am avut fete, ci numai baieti, va dati seama ce inseamna Maria in casa mea."Corina Pavel