La Zau de Campie
despre bujori, castele si orfani fericiti
Calatorului care urca spre nordul tarii, dinspre Targu Mures spre Bistrita, pe soseaua ce leaga Ludusul de Lechinta, i se infatiseaza un peisaj de o frumusete neobisnuita. Printre dealuri molcome, cat vezi cu ochii, se intind nesfarsite tarlale de cucuruz, intrerupte ici-colo de florile multicolore de tutun. Sub soarele toamnei, taurile Zaului scanteiaza ca niste tipsii de argint, oglindind in ele tot cerul. Peste tot sunt case si gradini ingrijite. Pomii poarta atata rod, incat crengile sunt sprijinite de araci, ca nu cumva sa se rupa de greutatea merelor, a perelor sau a prunelor brumarii. Pe multe garduri se pot vedea intinse la soare frunze de tutun, una din bogatiile zonei. Pomenit pentru intaia oara in cronici in 1339, Zau de Campie numara azi peste 3500 de locuitori, fiind una dintre cele mai bogate comune din Campia Transilvaniei.
Poiana cu bujori
O data pe an, la inceput de mai, in Zau se petrece o minune... infloresc bujorii de stepa. Fermecati de mirajul lor, sute de oameni vin din toate colturile tarii, pentru a admira aceste flori firave, cu petale de un rosu tipator. Drumul de tara care duce la rezervatie, lung de 4-5 kilometri, pune la grea incercare suspensiile masinilor, dar efortul este pe deplin rasplatit: covorul purpuriu si inmiresmat, intins sub cerul albastru, este o minune a naturii. Doua zeci si cinci de mii de flori isi deschid petalele dintr-o data, cu o gratie ireala. Bujorul de stepa de la Zau este o relicva glaciara, unica in aceasta zona a Europei, si daca el supravietuieste pana in ziua de azi, minunea i se datoreaza unui impatimit al naturii: Marcu Sancraian, acum in etate de 84 de ani. Fara el, rezervatia n-ar mai fi existat.
Totul a inceput in 1923, pe 10 mai. Conform traditiei, de ziua Regelui, oamenii au iesit la iarba verde. La maial a fost invitat si un tanar profesor clujean, pe numele sau Alexandru Borza, care a povestit despre istoria zbuciumata a acestor firave flori. Micutul Marcu, care il insotea pe tatal sau (primarul de atunci al comunei), sorbea fiecare cuvant al strainului. Cand profesorul si-a exprimat temerea ca bujorii ar putea disparea, Marcu Sancraian a exclamat, spre marele amuzament al celor prezenti: "Nu te teme!". Ulterior, Alexandru Borza a devenit academician si este considerat fondatorul scolii romanesti de botanica. In 1932, tot el reusea sa infiinteze o prima rezervatie de bujori la Zau de Campie.
Din momentul acelei prime intalniri aproape providentiale, Marcu Sancraian si-a dedicat viata gingaselor flori. An de an, in perioada de inflorire, Sancraian mergea zilnic sa inspecteze florile, spre marea mirare a consatenilor. Apoi, a venit razboiul. Marcu Sancraian a fost dus pe frontul rusesc, pana la Stalingrad. "In permisii sau concedii trageam o raita pe la bujori", spune el. Pe de alta parte, citea cam tot ceea ce se putea citi despre bujorii de stepa, cu incapatanarea unui autodidact desavarsit.
Dupa razboi au venit comunistii. Dorinta lui Sancraian era aceea de a imprejmui rezervatia. Dar raspunsul autoritatilor vremii era invariabil: "Nu bujorii sunt importanti, ci lupta de clasa!". "Am fost si raman un incapatanat cand este vorba de lucruri importante", recunoaste Marcu Sancraian. Asa incat nu a cedat. Au urmat insistente, audiente, memorii peste memorii. Dupa indelungi eforturi, a reusit in 1967 sa treaca rezervatia in patrimoniul Academiei. Dar nici acum nu era pe deplin multumit. In anii "70, a mai reusit sa treaca inca un hectar in rezervatie din patrimoniul fostului C.A.P. "Acest lucru n-a fost deloc usor", spune octogenarul. Pentru a reusi sa-l convinga pe intransigentul primar, a recurs la un tertip. stiindu-l ca mare bautor, l-a cautat la "subsediu", adica la birtul din sat si, dupa ce i-a dat de baut vreo trei litri (!!!) de slibovita, primarul a semnat cererea.
Acum, el doreste sa imprejmuiasca si ceea ce denumeste "rezervatia de sus". De data aceasta, refuzul autoritatilor are un alt continut: "Bugetul e subtire, nu sunt bani pentru asa ceva". Dar Marcu Sancraian tot nu dezarmeaza. Iarasi si iarasi intocmeste memorii peste memorii si spera sa apuce ziua in care intreaga rezervatie va fi imprejmuita cu un gard.
Marcu Sancraian nu mai este privit de consateni drept "un om cu preocupari ciudate"; ei chiar se mandresc cu el si cu faptul ca a dus faima comunei in cele patru zari. Chiar si acum, indiferent de capriciile vremii, octogenarul face chiar de mai multe ori pe zi, pe jos, peste 14 kilometri, luand-o "peste deal", pentru a-si inspecta teritoriul lui de suflet.
"Nu este usor sa ai grija de bujori", mi se destainuie batranul. "Le trebuie 14-15 ani pana sa infloreasca. Iar aceasta splendoare de floare nu traieste decat cateva zile." Dupa perioada de inflorire, el replanteaza semintele cu migala unui parinte indragostit de proprii sai copii. Octogenarul are plantati in gradina din fata casei mai multi bujori, pe care nu numai ca ii ocroteste cu dragoste, dar ii si considera un obiect de studiu. Cine stie? Poate candva, florile vor incalzi cu purpura lor gradinile publice ale marilor orase.
</b><b>Castelanii fara parinti
Zau de Campie e un sat "ocrotit". La marginea sa se afla un "turn" de paza: dealul Barsana, pe care se inalta zidurile majestuoase ale unui castel, inconjurat de fagi si stejari seculari. Castelul a fost construit intre 1909 si 1911, de baronul Istvn Ugron. La prima vedere, nimic deosebit in aceasta constructie, in afara ciudateniei ca are 4 turnuri, 7 terase, 12 intrari, 52 de camere, 365 de ferestre, dorind astfel sa fie un fel de memento al curgerii inexorabile a timpului, marcat prin caramizi si mortar. Stilul constructiei nu este unul "curat", fiind o imbinare intre stilul gotic si cel renascentist. De altfel, castelul doreste sa fie replica mai tanara a castelului baroc din comuna mureseana Gornesti, care la randu-i marcheaza marile cicluri ale anului.
si baronul Ugron are povestea lui, din pacate extrem de trista. Inainte de Primul Razboi Mondial, baronul fusese ambasadorul Austro-Ungariei la curtea tarului Rusiei. Frecventand des palatul imperial de la Petrograd, Ugron s-a indragostit de fiica cea mare a tarului, frumoasa ducesa Olga Nikolaevna. Se pare ca sentimentele diplomatului au avut ecou in inima tinerei. Nici familia imperiala nu s-a opus iubirii celor doi. Cu mare fast, a fost celebrata logodna. Se parea ca nimic nu sta in calea fericirii viitorilor miri. Nunta plutea in aer. Dar urgia vremurilor avea sa le sfasie viata. Asa cum se stie, familia Romanovilor a fost detronata in 1917. Ceea ce a inceput ca un simplu puci a fost definitivat de bolsevici. Fara nici un proces, intreaga familie tarista a fost ucisa, din ordinul lui Lenin.
Vestea a cazut ca un trasnet. Zdrobit de durere, baronul Ugron s-a intors in tara, in castelul unde voia sa-si petreaca luna de miere, cu aleasa inimii lui. A refuzat orice activitate publica, retragandu-se din fata zarvei vietii cotidiene. Vesnic neconsolat, fara a se mai gandi la o posibila casatorie si nelasand in urma sa copii, baronul a trecut in nefiinta la Turda, in 1945, nu inainte de a dona castelul statului.
Castelul din Zau adaposteste de peste 37 de ani un orfelinat. La simpla rostire a cuvantului, iti vin in minte secventele atat de socante, mediatizate de posturile de televiziune din tara si din strainatate: copii subnutriti, cu burtile umflate, mizerie crunta, boli, promiscuitate si abuzuri. Avand in subconstient aceste imagini, am pasit pragul stabilimentului cu o doza mare de retinere, asteptandu-ma sa vad scene de cosmar. Dar, spre marea mea surpriza si placere, aveam sa constat ca la Zau lucrurile stau complet altfel. si asta, incepand chiar cu sefa Centrului de plasament, profesoara Aurelia Necula, care m-a intampinat cu o bunavointa si o amabilitate extraordinare. In prezent, la Zau sunt ingrijite 103 fete, intre 3 si 20 de ani, toate din judetul Mures. Ele locuiesc in module, toate cu nume de flori: Margareta, Floarea de colt, Orhideea, Iedera, Rosa, Frezia. De curand, fetele se bucura si de un grup social ultramodern. Exista si o biblioteca cu peste 2000 de volume, un atelier dotat cu masini de cusut, un cabinet psihologic si unul medical. Rolul de parinti pentru acesti copii este indeplinit de cei 39 de salariati, dintre care 12 educatoare cu atestat.
Plasamentul are si o gospodarie anexa, demna de invidiat. Pe 6 hectare de teren arabil se cultiva grau, porumb si sfecla de zahar, iar grajdurile adapostesc o vaca, 50 de porci si o sumedenie de gaini, alimentatia copiilor fiind astfel imbunatatita substantial.
Pana acum cativa ani, plasamentul avea si scoala. Acum, fetele invata la scoala generala din sat. "Astfel, copiii nu sunt rupti de viata exterioara, fiind in contact permanent si cu ceilalti copii", imi explica Aurelia Necula. Intreb daca fetele din orfelinat nu se simt frustrate fata de copiii din sat. "Nu. Dimpotriva! Multi copii din sat le invidiaza pentru conditiile excelente din plasament. Mai mult decat atat, celor care doresc sa-si continue studiile li se asigura tot sprijinul."
Vazandu-mi mirarea si scepticismul, gazda mea imi prezinta un caz. Pe eroina povestii o cheama Floricica Parahoan si destinul ei merita toata atentia. Parasita de mica, nu s-a lasat strivita de necazurile vietii. Cu o ambitie demna de invidiat poate ambitia disperarii , s-a dedicat studiului. Acum patru ani, a intrat prima la Colegiul National "Papiu Ilarian" din Targu-Mures, unul dintre liceele cele mai bine cotate din Ardeal. Profesorilor li s-a parut acest rezultat o intamplare, o exceptie care confirma regula: dintr-un orfan nu poate sa iasa un scolit! Insa scepticismul lor a fost risipit de-a lungul a patru ani: eleva de la orfelinat a terminat ca sefa de promotie! Mai mult, incepand din acest an, urmeaza cursurile a nici mai mult, nici mai putin trei facultati: stiinte economice, stiinte politice si automatizare (in limba engleza), toate la Cluj. Izbanda ei nu a facut-o insa sa uite de unde a plecat. Iarna trecuta, a batut la usile tuturor bancilor din Targu-Mures, pentru a obtine sponsorizari pentru jucarii, cadouri pentru "surorile" ei mai mici. Stradania si incapatanarea i-au fost rasplatite: la fetitele nimanui a venit Mos Craciun!
"Desigur, toate acestea nu se puteau face fara ajutor extern. De mai multi ani, ne ajuta concret o serie de fundatii din Olanda. Le ajuta pe fete chiar si dupa ce isi iau zborul de aici. Le gasesc locuri de munca si le achita chiriile si cheltuielile curente, timp de trei ani, in diferite orase, cum ar fi Ludus, Sighisoara sau Targu-Mures. Astfel, fetele pot sa inceapa o viata normala, independenta. Generozitatea acestor oameni, a acestor straini care n-au nici o legatura cu noi, este, pur si simplu, exemplara. Daruiesc si ajuta fara sa solicite in schimb nimic: nici publicitate, nici recunostinta. Fac tot ce fac din datorie umanitara. Pacat ca miliardarii romani invata asa de greu solidaritatea cu semenii lor aflati la necaz."
Vizitez centrul de plasament. Peste tot, o curatenie exemplara, ca intr-o farmacie. Dormitoarele (adevarate apartamente) l-ar face sa paleasca de invidie pe orice patron de hotel de trei stele. Camerele sunt dotate cu televizoare si cu toate instalatiile electrocasnice menite a oferi confort. Vizitez si camera de lectura; pe pereti se afla creatiile fetelor: de la articole crosetate pana la jucarii, de la broderii pana la desene, de la cusaturi pana la creatii de moda.
Afara, zarva mare. Ca orice copii de varsta lor, fetele mici se zbenguie nestingherite. Cele mari, mai serioase, stau la umbra copacilor batrani, citind o carte sau o revista. Totul degaja mai degraba o atmosfera de tabara decat de orfelinat. Intre ele, se afla si Ramona Dusa. Are 20 de ani si, desi este plecata din Centru din 1997, ori de cate ori are prilejul, revine cu mare placere la Zau. Acum, lucreaza la Sighisoara, la Fabrica de ceramica, dupa ce a absolvit scoala profesionala de profil. si ea, ca si alte doua fete cu care imparte acelasi apartament, beneficiaza de programul de plata al chiriei si intretinerii. Ramona este multumita si nu se sfieste sa multumeasca celor de la orfelinat pentru tot ceea ce au facut pentru ea. "Am amintiri frumoase de aici. De fapt, aici se afla familia mea. Tocmai de aceea revin intotdeauna cu mare placere."
La despartire, prof. Aurelia Necula imi spune: "Ar trebui ca lumea sa stie ca si aici traiesc copii ca oricare altii". Trebuie sa-i dau dreptate si sa constat ca, atunci cand exista interes si iubire, viata unor mici orfani poate sa devina fericita.
Daca-i peste, peste sa fie!
Mare targ mare! De peste cinci decenii, la Zau de Campie are loc traditionalul Targ al pestelui. Taurile de apa (sunt aproape 180 de ha de lacuri) isi scot la suprafata recolta. Cu mic cu mare, localnicii, dar si numerosii turisti, iau cu asalt dealul Barsanei. Pentru multi fii ai satului, pestele e doar un pretext pentru a se intoarce pe plaiurile natale. Pentru a stapani pofta de peste, anul acesta s-au recoltat peste 700 de kilograme de crap. Ca la orice targ satesc, lumea foieste, risipind culoare si veselie. La zecile de tonete poti cumpara cam orice, de la obiecte de artizanat la butoaie de plastic, de la plante medicinale pana la sandale de toate culorile si marimile. Arome apetisante urca de la gratarele amplasate in zona. Spre marea bucurie a celor mici, a fost adus si un carusel (ringlispil, cum se spune prin partile locului). Privit de sus, de pe deal, totul pare un furnicar vesel si colorat.
La targ, aveam sa-l intalnesc pe primarul comunei, Octavian Calugar. Om tanar si energic, desi primar doar de un an, n-a stat cu mainile-n san. Recent, a intrat in trei programe de finantare (doua prin Banca Mondiala), reusind sa "ciupeasca" bani frumosi pentru pietruirea unor drumuri, dezvoltarea retelei de apa potabila si reparatii curente de tot felul. De asemenea, a scos-o la capat si cu Legea 18: cei carora li s-au inundat terenurile de catre tauri au acceptat compensatii in bani. scolile din comuna sunt dotate cu 7 calculatoare, iar telefonul cu manivela va intra in curand in istorie, instalandu-se deja fibrele optice pentru noua centrala digitala. "Avem inregistrate 30 de firme, dintre care un punct de lucru al unei firme italiene, unde 35 de angajati lucreaza incaltaminte pentru export. Mai mult decat atat, tinerii revin la sat, fugind de spectrul somajului, si se reapuca de vechea indeletnicire a stramosilor lor, agricultura", imi spune primarul.
Tot la Zau l-am cunoscut si pe Victor Drujut. Tocmai punea frunzele de tutun la uscat. Cei care il cultiva se considera un fel de "casta" printre agricultori (si sunt numiti de localnici "tutunari"), caci tutunul este o plata sensibila, are nevoie de multa ingrijire, iar uscarea si prepararea sa necesita extrem de multa migala. "Sper sa scot vreo 60 de milioane pe hectar", spune Drujut, cu un optimism nedisimulat.
Am vazut la Zau locuri minunate si am intalnit oameni la fel de minunati. Fara a exagera, se poate spune ca pitorescul aparte al locurilor, atatea si atatea lucruri interesante ce pot fi vazute si, nu in ultimul rand, bunatatea sufleteasca a localnicilor fac ca Zau de Campie sa fie o veritabila perla a insoritei si fertilei Campii a Transilvaniei.Peter Leb
(Fotografiile autorului)