Povestea unei minuniAnuta de la Rohia- Moartea unei copile a nascut in inima indurerata a unui tata dorinta de a-i eterniza numele. Ascultati inca o data povestea Manastirii Rohia, relatata de un martor al inaltarii ei -
S-a mai scris si de catre altii motivul pentru care s-a ridicat la Rohia o manastire, dar fara a cunoaste anumite detalii. De aceea, eu fiind fiul ctitorului, cunosc bine evenimentele, pentru ca le-am trait, iar pe altele le stiu din spusele parintilor mei. Ma voi stradui sa le redau asa cum s-au petrecut, fara exagerari.
Anuta
Ctitorul manastirii, tatal meu, a fost preot ortodox roman, paroh in comuna Rohia, comuna saraca, de dealuri si paduri, avand pe atunci, in 1922, cam 250 de familii si aproximativ 1.000 de suflete, dintre care 60% ortodocsi, iar 40% greco-catolici. In anul 1922, pe 15 noiembrie, a murit sora mea, Anuta. Pe atunci, noi eram zece frati: cinci baieti si cinci fete. Cel mai mare dintre frati avea 21 de ani, iar sora cea mai mica - 2 ani.
De obicei, parintii isi manifesta dragostea in mod egal fata de copii. Eu am fost o fire mamoasa. De multe ori, am intrebat-o pe mama pe care dintre copii il iubeste mai mult. Iar mama imi raspundea constant: "Vezi, dragul mamii, eu am zece degete la manuri si la oricare m-as taia ma doare la fel!". Tata insa, desi ne iubea foarte mult, pentru Anuta avea o slabiciune deosebita. A placut-o de cand s-a nascut. De aceea i-a pus numele Ana, ca mamei dansului, pe care, de asemenea, o iubea mult. Din salariul de preot si din venitul parohial, tata nu-si putea intretine familia de 14 persoane (si bunicii, parintii tatei, traiau tot cu noi) si de aceea s-a dus la Sibiu si a facut la banca "Albina" un curs de contabil de trei luni si in felul acesta s-a putut angaja ca functionar la banca "Lapusana" din Tg. Lapus.
Tg. Lapus este la 7 km nord de Rohia si facea zilnic naveta, fie pe jos, fie cu trasura. Cand venea seara acasa, ii aducea Anutei cate-o atentie: o ciocolata, o portocala, bomboane etc. si o lua in brate. Noi, astia mai mici decat Anuta, nu ne suparam, ne obisnuisem cu ideea ca ea e dragostea tatii.
Cum mi-o amintesc eu pe Anuta? Era o fetita blonda, cu ochii mari, albastri, expresivi, cu buzele mai pronuntate, semana bine cu tata. De Sarbatori, se imbraca cu o bluzita alba, fusta bleumarin si cu o panglica alba in par. O vedeam tare frumusica. Dar mai frumoase erau insusirile ei sufletesti: gingasia, bunatatea, blandetea, mila. Pentru a cunoaste cat mai bine profilul ei sufletesc, voi relata mai jos o intamplare din copilaria noastra. Copilaria mi s-a imprimat foarte puternic in memorie.
Prin anii 1920-1921, cand aveam 5-6 ani si inca nu stiam citi, aveam in casa o revista pentru copii, ii zicea "Lumea copiilor", era o revista saptamanala ilustrata. Aveam din aceasta revista in casa vreo 25-30 de numere. Revista, printre alte povestiri, continea si un serial ilustrat, intitulat "Tudorica si Andrei"; era vorba de doi copii. Sub pozele lor erau scrise in versuri toate pataniile lor. Eu, nestiind citi, nu intelegeam nimic din nazdravaniile lor. Dar intr-o zi, am gasit pe ulita o moneda de 20 de bani. Pe vremea aceea, puteai sa-ti cumperi de ei un pachetel de bomboane. Am rugat-o pe Anuta sa-mi citeasca din reviste toate intamplarile cu Tudorica si Andrei, ca am sa-i dau ei moneda. Bineinteles, fiindca ii plateam, am pretins si explicatii amanuntite. Dupa ce mi-a citit si explicat tot ce i-am cerut, i-am spus ca nu-i dau banii, decat daca imi mai citeste inca o data. Ea m-a privit lung si a inceput din nou cu rasfoitul revistelor si cu toate explicatiile. Toata treaba aceasta a durat cam 3-4 ore. Dupa ce a terminat si a doua oara, i-am spus ca tot nu-i dau banii. Ea m-a privit zambind, fara nici un fel de repros sau dusmanie, si mi-a spus ca stia de la inceput ca n-o sa-i dau si a plecat. Iar eu am ramas satisfacut ca am pacalit-o. Aceasta intamplare mi s-a imprimat in constiinta ca o mustrare. Ma gandesc acum cat am putut fi de ticalos, iar ea cat a fost de buna.
N-au trecut mai mult de 2-3 ani de la aceasta intamplare, si Anuta a murit. A murit dintr-o dizenterie. Pe atunci nu erau antibiotice.
</b><b>Suferinta
Anuta a murit la varsta de 10 ani, iar tata avea atunci 45 de ani, barbat in toata puterea. Dar aceasta lovitura a sortii l-a daramat. Pe tata nu l-am vazut niciodata plangand, atunci insa plangea de se cutremura casa. Se aseza pe scaun invers, calare adica, isi rezema capul de speteaza scaunului si vedeam cum i se scuturau umerii de plans. Incerca sa planga fara zgomot, ca sa nu stim noi. La inmormantarea ei au venit toti oamenii din sat si vreo cinci preoti din satele invecinate. Slujba de inmormantare s-a oficiat in curtea scolii, de care ne despartea numai un gard. La predica a plans toata lumea, mai ales femeile; nu dupa Anuta, ci de mila tatei, care nici la inmormantare nu si-a putut retine plansul. Cand a murit Anuta, eu aveam 7 ani si eram in clasa I primara.
Anuta a zacut si a murit in patul din camera mica dinspre drum. Dupa moartea ei, mama a strans asternutul de pe pat, a ramas numai salteaua. Patul a ramas asa cateva zile. Eu mergeam pe ascuns in camera ei si, ingenunchiat la patul in care a murit, sarutam plangand salteaua pe care a zacut. Abia atunci mi-am dat seama cat imi lipsea si cat de draga mi-a fost. Pe tata insa nimic nu-l putea consola dupa moartea Anutei. Mama ii tot spunea ca trebuie sa se intareasca pentru cresterea si ingrijirea celor noua copii ramasi. Iar surorile mai mari ii aratau pe sora mai mica, Aurelia, care atunci avea doi ani, spunandu-i ca seamana cu Anuta. Nimic nu-l mai interesa insa pe tata, iar mamei i-a fost frica sa nu-si piarda mintea. Dar obligatiile ce le avea fata de parohie si de banca din Tg. Lapus trebuiau respectate. Cand venea seara acasa din Tg. Lapus, nu-i trebuia mancare si vorbea numai strictul necesar.
Visul
Asa au trecut cateva luni. Prin ianuarie - februarie 1923, a fost o iarna grea, cu ninsori multe si zapada mare si in acea perioada tata a avut un vis. Ce scriu mai jos stiu de la mama. Mama mi-a spus ca intr-o noapte a trezit-o tata si i-a spus ca a visat-o pe Anuta, si ea i-a zis ca nu are odihna pana nu face o casa pentru Maica Domnului, in padurea de pe Dealul Viei. Tata fiind cam speriat de vis, mama i-a spus sa doarma linistit si sa-i spuna dimineata visul. Dimineata, i-a repetat visul. Mama a ramas cumva nelamurita: adica ce casa pentru Maica Domnului? La care tata i-a raspuns ca, desigur, o manastire. Dar mama, spirit mai practic, i-a replicat: "De unde bani pentru o manastire, nu avem noi noua manastiri (copii) de crescut? Pentru odihna sufletului Anutei, sa dam la o femeie saraca din sat o juninca (vaca tanara).". Tata a fost oarecum de acord si s-a mai linistit.
Visul insa s-a repetat dupa cateva zile, Anuta rugandu-l pe tata sa nu se razgandeasca, pentru ca ea nu poate avea liniste pana nu face aceasta casa Maicii Domnului. Desigur, atunci si mama a fost de acord si s-au gandit sa vorbeasca cu cativa credinciosi mai de seama din sat, sa vada ce vor zice. Pe vremea aceea, eu aveam opt ani; nu stiu cu cine a vorbit tata in sat, dar tin minte ca acum ca au venit la noi intr-o zi trei tarani: Alexandru Gherman al Afimiei, care locuia chiar in gura Vaii lui Bal, Alexandru al lui Pahonie, care locuia mai jos de noi, peste drum de casa parohiala greco-catolica, si Grauncior (nu-i stiu numele adevarat, asa era poreclit) de pe Valea Ursului, care avea acolo si moara, mai sus de sat, in padure. El era si cantor la biserica, si vanator, a venit si cu arma de vanatoare. Nu stiu ce a vorbit tata cu ei, dar am aflat ulterior de la el ca au mers toti patru pe Dealul Viei, sa aleaga locul unde sa faca manastirea. Au urcat greu prin zapada, pana in varful dealului, unde era un fel de platou. S-au sfatuit ca ar fi bine sa o faca acolo, deoarece de acolo s-ar auzi clopotele manastirii in toate satele de pe Valea Lapusului si in cele de pe Valea Rohiei. Aveau cu dansii si doua leturi de brad, pe care le-au prins la mijloc cu un cui, formand astfel o cruce. Au infipt crucea acolo, in zapada, cu gandul ca, daca crucea va ramane si a doua zi in acelasi loc, acolo se va face manastirea. A doua zi insa, crucea n-au gasit-o acolo, ci mult mai jos, pe o stanca, peste care erau prabusiti niste copaci batrani si crengi uscate. S-au gandit ca, probabil, trecand cineva dealul, a luat crucea de unde au pus-o ei si a aruncat-o aici. Au dus-o din nou in varful dealului. Peste noapte a nins, asa ca nu s-a mai vazut nici o urma pe zapada. A doua zi, cand s-au dus din nou in padure, n-au mai gasit crucea unde au pus-o, ci din nou pe stanca. Pe taranul Alexandru Gherman atat l-au impresionat cele vazute, incat l-a cuprins un tremur in tot corpul, din care cauza a si murit. Astazi, pe acel loc ales de Dumnezeu, este zidita sfanta manastire.
Minunea
Ceea ce am scris mai sus nu este legenda si nici romantism, este pura realitate. Acea cruce din leturi de brad am vazut-o personal, cand mergeam cu mancare la mesterii care au inceput sa lucreze la manastire. Nu m-am gandit c-ar fi bine sa fie pastrata crucea. Ce stiam eu? Pe atunci aveam noua ani.
In sprijinul afirmatiei ca cele scrise in aceste insemnari corespund adevarului si ca nu sunt basme, as aduce urmatoarele argumente:
1. Pe mama am rugat-o in mod repetat, la intervale mari de timp (ani de zile), sa-mi spuna cum a fost cu visurile tatii si intotdeauna mi-a spus la fel;
2. Mama n-ar fi avut nici un motiv sa inventeze asa ceva si sa-mi spuna minciuni;
3. Preotului Nicolae Gherman niciodata nu i-ar fi putut trece prin minte sa faca o manastire, in situatia precara in care se gasea atunci;
4. Numai gandul ca sufletul Anutei nu poate avea odihna pana nu se face casa Maicii Domnului l-a determinat pe tata sa ceara in actul fundational, la punctul 2: "Doresc ca aceasta institutie crestina sa poarte numele Manastirea Anuta", iar la punctul 6 cere: "Doresc ca la toate serviciile (Sf. Liturghie) ce se vor face in acest lacas sa fie pomenit in proscomidie numele roabei lui Dumnezeu Anuta, iar monahii, in tot anul in ziua de 15 noiembrie, cand ea a trecut la cele vesnice, sa faca rugaciunile indatinate pentru cei morti, in biserica si la mormantul ei";
5. Alta dovada ca zidirea manastirii a fost dorinta Maicii Domnului este ca manastirea s-a facut, a fost salvata din toate marile primejdii prin care a trecut in perioada cedarii la unguri a Ardealului de Nord si in perioada comunismului. Ea creste continuu, din toate punctele de vedere, si se dezvolta cum niciodata nu s-a putut spera. Un fapt semnificativ in legatura cu Manastirea Rohia este si intamplarea cu credincioasa Floare a lui Ilie. Lelea Floare, pe care am cunoscut-o foarte bine (pe vremea aceea, eram copil), era o femeie deosebit de credincioasa, pe atunci avea 65-70 de ani (era vaduva cu copii). In fiecare an, in ziua de Pasti, venea la noi cu o ulcica noua de pamant, cu zece oua rosii in ea si un colacel din cozonac. Noi, copiii mai mici, ne bucuram tare mult de aceste daruri. Ea a avut o moarte clinica de trei zile. Cand sa-i faca tata prohodul, si-a revenit. Pentru sateni, acest fapt era considerat o adevarata minune. Ea povestea oamenilor din sat pe unde a umblat in timpul cat a fost moarta si cu cine s-a intalnit. Tata ne-a spus ca i se pare tare ciudat ce i-a spus Floare, si anume ca s-a intalnit in timpul mortii cu sufletele anumitor morti din sat si stia ce pacate au facut, lucru pe care numai tata il stia de la spovedanie. Ea era considerata de sateni ca posesoare a anumitor taine de pe lumea cealalta. Era pe timpul cand tata inca statea in cumpana cu facerea manastirii. Intr-o zi, a venit tata tare bucuros acasa si ne-a spus ca s-a intalnit cu Floarea lui Ilie, care i-a zis: "Sa faci, parinte, ce te-a rugat in vis Anuta, ca asta-i voia lui Dumnezeu". Acest fapt l-a intarit si mai mult pe tata. Mai ales ca el pastrase visul in mare taina.
Sihastrul
Datorita lui Nicolae Steinhardt, manastirea din Rohia a ajuns sa fie cunoscuta si peste hotare. Poate ca nu-i o intamplare faptul ca Steinhardt s-a nascut in acelasi an cu sora-mea, Anuta, adica in 1912. La Rohia l-a dus ganditorul Constantin Noica. Emil Cioran, care n-a mai venit in tara din anul 1937, a auzit de la Paris de manastirea din Rohia. Iata ce scrie el intr-o scrisoare catre un prieten: "M-am bucurat mult sa-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E miraculos cum in preajma lui te simti dintr-o data mai bine. Sihastrul de la Rohia e un spirit profund si, ceea ce este mai important, este un suflet bun".
Datorita vredniciei slujitorilor ei, modesta manastire de la Rohia a devenit un complex monahal a carui prosperitate este inca o dovada ca zidirea sa a fost dorinta Maicii Domnului. Manastirea "Sf. Ana" din Rohia a dat pana acum trei episcopi si aproximativ sapte stareti la manastirile ce s-au ctitorit in Eparhia Maramuresului si Satmarului.
In prezent, Eparhia Maramuresului si Satmarului este condusa de Episcopul Iustinian, fiu crescut si scolit de manastirea din Rohia si care a vietuit 30 de ani la aceasta manastire. Iar Episcopul vicar al Maramuresului si Satmarului este Preasfintitul Iustin Sigheteanul, crescut tot de copil si scolit la manastirea Sf. Ana din Rohia. Ambii sunt foarte legati sufleteste de manastire. Ei spun ca sfanta manastire Rohia este "mama noastra" si de aceea s-au hotarat sa mareasca biserica, sa-i dea o infatisare deosebit de frumoasa si sa o fortifice, sa poata rezista peste veacuri. O combinatie de stil maramuresean si brancovenesc. Fundatia si partea de jos sunt gata. Ei spera ca va fi terminata curand. Bunul Dumnezeu sa le ajute!
As dori sa mai mentionez ca, insufletiti si luand pilda de la credinciosii din Rohia, in Tara Lapusului s-au mai ridicat inca sapte manastiri dupa anul 1989. Cinci de calugari si doua de maici. La toate aceste manastiri, staretii provin de la manastirea Rohia. Pentru mine, e o mare bucurie sufleteasca. Sa speram ca Bunul Dumnezeu va ajuta neamului nostru sa poata depasi cu bine si aceste zile de grea cumpana prin care trece!Octavian Gherman