Toamna, la Manastirea Dealu</b><b>- "Aici se odihneste ceea ce crima si impietatea au lasat din trupul cel sfant al lui Mihai Voievod cel Viteaz..." -
Toamna a sosit la Targoviste intr-o zi de duminica. S-a oprit mai intai prin livezi, ca sa-si lase povara de soare si pere coapte, luand-o apoi agale, pe drumul care urca spre Manastirea Dealu. Pornesc si eu pe urmele lasate in roua, prin gradinile de pe Valea Voievozilor. Pacla albastrie a diminetii se ridica de pe geana prafuita a targului, dezvelind privelistea curata a lumii, ca in ziua de inceput. De-o parte cerul, de alta pamantul, la mijloc, strania silueta a manastirii, care implineste o jumatate de veac. Patrund pe sub portalul clopotnitei, pe pajistea verde, inconjurata cu un brau de arcade. E pace, liniste, si in mangaierea catifelata a zilei de sarbatoare, clepsidra timpului poate fi intoarsa in urma, in vremea domniei lui Radu cel Mare si a sotiei sale, Smaranda.
Adevarat principe al Renasterii (a trait intre 1495-1508), domnul muntean isi purtase des pasii prin lumea apuseana, vrajit de fastul si stralucirea ei, de arte si de frumos. La sud de Dunare, erau vremurile intunecate, in care Islamul nu ingaduia sa se ridice biserici care sa treaca mai presus de privirea unui turc asezat pe un cal. Cu atat mai mult a dorit domnitorul roman sa inalte aici, la Dealu, o ctitorie crestina, pe care sa straluceasca pecetea credintei neinrobite, precum si spiritul european...
Blestemul
Dar aici, in nordul Dunarii, vremurile nu erau prea usoare. Biserica Tarii Romanesti se afla in mare suferinta, iar domnitorul ardea de dorinta de a pune randuiala in treburile ei. Avea nevoie de o personalitate aparte, asa ca si-a indreptat privirile asupra fostului Patriarh al Constantinopolului, Nifon, exilat de catre sultan la Adrianopole. In ziua hotarata de domn, carete si radvane insotite de calareti se indreptau spre Mitropolie. Din goana cailor, puteau fi zarite jupanese si jupanite imbracate in matasuri de Damasc, cu cele mai fine saluri ori chiar cu blanuri de samur, grabite sa iasa in intampinarea fostului Patriarh de Constantinopol. Prin aducerea sa, pentru care se auzise ca domnul cheltuise multe daruri in aur si pietre scumpe catre sultanul Baiazid, capitala tarii, Targovistea, devenea intaia capitala a lumii crestine, asezata in fata capitalei islamice a Imperiului otoman. Asadar, in acea zi a anului 1503 dupa Hristos, Nifon era intampinat cu tot fastul, la care se adaugau si vorbele pline de miez ale lui Radu cel Mare: "Eu o sa domnesc, iar tu sa ne fii dreptar in legea Domnului. Sa ne fii pastor sufletesc si sol noua la Dumnezeu".
Numai ca, in scurta vreme, lucrurile aveau sa capete o intorsatura tragica. La curtea lui Radu se pripaseste Bogdan Vornicul, un boier moldovean alungat de catre Stefan Voda. Cu toate ca era casatorit si avea cinci copii, reuseste sa se vare pe sub pielea domnitorului, ba mai mult, sa-i fure inima surorii acestuia, frumoasa jupanita Caplea. Se pune la cale nunta. Cand nimeni nu se mai asteapta la vreo piedica, sotia parasita a lui Bogdan ii scrie o scrisoare lui Nifon, instiintandu-l de toata nelegiuirea. Patriarhul il cheama pe Vornic la Mitropolie si, aratandu-i marimea pacatului sau, il indeamna sa bata cale intoarsa acasa la sotia si copiii sai. Insa Bogdan se duce la voievod si se plange de Nifon, astfel ca, in cele din urma, intriga si minciuna prind pe evlaviosul domn ca intr-o panza de paianjen. Nifon e alungat de la curte. Inainte de a lua iarasi calea exilului, batranul ierarh arunca un greu blestem asupra tarii si domnitorului: "Blestem va fi pe capul tau si neamurile tale. In mari suferinte si dureri vei muri si multe nevoi au sa cada asupra tarii tale... Atunci ma veti cauta, dar nu ma veti gasi". Apoi pleaca, luand calea Muntelui Athos, sa-si traiasca acolo viata sa de ales al lui Dumnezeu, in singuratate si rugaciune. La scurt timp dupa plecarea sa, Radu cel Mare cade la pat, rapus de o boala necunoscuta. In tara izbucnesc razmerite, epidemii, certuri, galceava intre boieri. Voievodul trimite dupa Nifon, dar era prea tarziu, acesta trecuse in lumea dreptilor, la Manastirea Dionisou. In cele din urma, domnitorul isi afla sfarsitul... dar nu si linistea. Blestemul il urmarea si dincolo de lespedea mormantului. In fiecare dimineata, cu toata curatenia facuta, ieseau viermi deasupra lespedei de mormant, care mai era si zgaltaita de nu se stie ce puteri nevazute. Este momentul in care intra in scena un alt personaj important: Neagoe Basarab. Educat la scoala teologica de la Bistrita Craiovestilor, tanarul print gasise in Patriarhul Nifon nu numai un interlocutor pe masura aspiratiilor sale, dar si un model duhovnicesc. De altfel, Nifon ii prorocise tanarului Basarab ca va ajunge domn si va avea o domnie indelungata si linistita. Si iata ca Neagoe, ajuns intre timp pe scaunul Tarii Romanesti, chinuit de gandul ca blestemul lui Nifon apasa nu numai asupra ctitorului de la Dealu, dar si asupra tarii intregi, se hotaraste sa intreprinda ceva pentru impacarea celor doi, dincolo de mormant. Asa ca aduce de la Athos, cu mare cheltuiala, o parte din moastele lui Nifon si le asaza peste mormantul lui Radu cel Mare, la Manastirea Dealu. Urmeaza o lunga noapte de priveghere in timpul careia Neagoe are o vedenie. Trupurile celor doi ii rasar asezate fata in fata: de-o parte - cel al lui Radu, groaznic, intunecat, plin de puroi si putoare; de cealalta parte - cel al lui Nifon, alb, purificat si imprastiind buna mireasma. Cateva picaturi de apa sfintita se preling din trupul sfantului pe mormantul nefericitului domn. Apoi, toate incuietorile si pietrele mormantului se inchid singure. Arata ca si mai inainte. Blestemul incepuse. Peste putina vreme, la 15 august 1517, cand se tarnosea marea si stralucitoarea biserica de la Curtea de Arges, Neagoe Basarab invita la ceremoniile legate de acest eveniment pe toti egumenii manastirilor din Athos. Cu toate dificultatile pe care le implica un asemenea drum in epoca, egumenii Athosului nu numai ca onoreaza invitatia lui Neagoe, dar la sosire ii fac acestuia un dar de nepretuit: capul si mana Sfantului Nifon. A doua zi, la 16 august 1517, are loc cea dintai canonizare stiuta de pe teritoriul tarii noastre: Sfantul Ierarh Nifon, Patriarh al Constantinopolului si Mitropolit al Tarii Romanesti, praznuit in Biserica Ortodoxa la fiece 11 august din an. Capul si mana sa se gasesc astazi la Catedrala Mitropolitana Sfantul Dumitru din Craiova.
</b><b>"Purtati cernit strai, c-a murit Mihai"
Timpul curge iarasi pe vadul lui, in vreme ce toamna isi aduna toata lumina pe albul zidurilor manastiresti. De dincolo de peretii bisericii razbat pana la mine glasurile blande ale maicutelor: "Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul, bine esti cuvantat Doamne, binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu, numele cel sfant al Lui; pe Cel ce izbaveste din stricaciune viata ta; pe Cel ce te incununeaza cu mila si cu indurari. Indurat si milostiv este Domnul, indelung-Rabdator si mult-Milostiv". Sfarsit de Utrenie. Psalmodiate continuu si monoton, ca un cantec fara inceput si sfarsit, stihurile amintesc de starea de asteptare a lumii Vechiului Testament, cand Hristos venise pe pamant, dar ramasese inca invaluit in atmosfera vietii umile din Nazaret, cand era in lume, dar lumea inca nu-l cunostea... Am mai zabovit o vreme in curtea manastirii, inainte de a intra la Liturghie. Toamna era si acolo, furisata pe sub boltile turnului. M-am asezat pe o banca. Dintr-un colt, chipul in marmura alba al Patriarhului Justinian Marina - cel sub a carui obladuire manastirea a fost restaurata in anii "50 - vegheaza peste timp incinta ce aminteste de armonia stilului brancovenesc. Ma aflu in fata celei mai mari necropole domnesti din tara. Din biserica, se aud cantarile Vohodului mic - epifania Domnului sau aratarea Sa in lume. Cu ochii mintii urmaresc cum preotul iese din altar cu Evanghelia tinuta in dreptul fruntii, precedat de o lumanare aprinsa, inchipuind sosirea in lume a Cuvantului si a invataturii lui Dumnezeu, precedate de lumina spirituala vestita de Ioan Botezatorul. "Intelepciune. Drepti!" - glasul preotului razbate pana la mine de dincolo de ziduri. Se facuse vremea sa intru. Ma strecor impreuna cu cateva femei in tinda bisericii. In dreapta, chiar la intrarea in naos, un mormant din marmura alba adaposteste capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Dealu in anul 1601, de pe Campia Turzii, de catre paharnicul Turturea, si asezat sub o lespede mai mica de catre Radu Buzescu, impreuna cu sotia sa. Trupul sau a fost ingropat intr-un loc nestiut pana azi. "Vlahul se cuvine/ fietecine,/ sa poarte cernit strai/ c-a murit Mihai/ ca si-au pierdut domnul/ viteazul si omul,/ cu nume de faima/ de-l rosteau cu teama/ cari mai de cari/ turcii si tatarii/ ungurii si lesii/ tremurand ca pestii" - scria un vistier grec la acea vreme. A fost dorinta voievodului ca inca din viata sa fie inmormantat aici, la Manastirea Dealu. Pentru ca tot aici, la mai putin de-un pas de mormantul fiului, isi doarme somnul de veci tatal sau, Patrascu Voievod, iar de partea cealalta a intrarii in naos, tot intr-un mormant de marmura alba, se odihneste strabunicul sau si ctitorul lacasului, Radu cel Mare. "Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit-sfanta cantare aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam."
Capul ratacitor
Ingenunchez. In jurul meu, alte trei morminte voievodale. Pe lespedea cea mai apropiata, reusesc sa descifrez numele unui Movila, mort la 1608, iar pe alta lespede, numele lui Vlad cel Tanar - fratele lui Radu cel Mare. Putin mai incolo, descopar piatra mormantului celei care a fost una din pricinile blestemului lui Nifon: jupanita Caplea. Gandul nu-mi da pace si ma poarta din nou la capul Viteazului de langa mine. Nu prea a avut parte de liniste in aceste patru veacuri ce se implinesc de la despartirea sa de trupul ramas pe Campia Turzii. Intai, Bibescu-Voda, care voia sa reinvie gloria lui Mihai (chiar si purta o mantie asemanatoare cu a acestuia), a expus capul intr-o racla din sticla. Mai tarziu, in anul 1904, la initiativa lui Grigore Tocilescu, Societatea "Tinerimea Universitara" ii va aseza capul intr-o racla din bronz, mai frumos impodobita, racla care se pastreaza la Muzeul Militar Central. Vremurile grele ale celei dintai conflagratii mondiale au trimis capul voievodului in refugiu, alaturi de neamul sau. Incepand cu anul 1912, in incinta si imprejurarile Manastirii Dealu, functiona faimosul Liceu Militar "Nicolae Filipescu". S-a tras la sorti cine sa ia capul lui Mihai Viteazul, pentru a-l duce la Catedrala Mitropolitana din Moldova, punandu-l astfel la adapost de o eventuala profanare. Sortii au cazut asupra unui profesor clujean si a unui preot. Acestia au asezat in graba capul voievodului in camasa cu care era acoperita Sfanta Masa din altar, bucata de panza al carei simbolism liturgic inchipuie giulgiurile cu care fusese infasurat Trupul Domnului la punerea in mormant. La gara din Targoviste, preotul incerca sa-si faca loc cu bocceluta lui in inghesuiala ultimului tren, plin ochi cu refugiati, asezati claie peste gramada. Cineva il intreaba rastit: "Da" ce te-nghesui asa, parinte, ca doar n-oi fi avand Sfinte Moaste?!". La care parintele ii raspunde: "Am tot un sfant, am un sfant pentru neam, am capul lui Mihai Viteazul!". Cu toata inghesuiala, oamenii au pus la dispozitie un compartiment intreg pentru capul voievodului si insotitorii lui, iar pe tot parcursul drumului, pana la Iasi, s-au perindat cu totii, intr-un pelerinaj pios, aducand un omagiu aceluia care adunase pentru intaia oara pe toti romanii laolalta.
"Iata, ti-am implinit pohta ce-ai pohtit"
Acele vremuri de mare tulburare pentru intreaga suflare romaneasca vor purta capul domnitorului, impreuna cu intreg tezaurul tarii, pana la Odessa. Anul 1920 avea sa marcheze intoarcerea voievodului la locul sau de odihna vesnica, alaturi de mosii si stramosii sai. Visul sau de reintregire a patriei se implinise. In fruntea convoiului ce purta capul voievodului Mihai Viteazul se afla regele de-atunci al tuturor romanilor, Ferdinand. In fata intrarii in biserica, regele Ferdinand ii raspunde peste veacuri voievodului: "Iata, ti-am implinit pohta ce-ai pohtit: Ardealul, Moldova, Tara Romaneasca!". Apoi, asaza pe craniul acestuia cea mai inalta decoratie militara, Ordinul "Mihai Viteazul". Pe noua lespede a mormantului, sculptat in marmura alba de catre Fr. Storck, stau scrise de atunci cuvintele lui Nicolae Iorga: "Aici se odihneste ceea ce crima si impietatea au lasat din trupul cel sfant al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul sau traieste in sufletele unui neam intreg, pana Scripturile se vor indeplini, cand va afla in ceruri odihna dreptilor, impreuna cu sufletele parintilor sai care au fost".
Liturghia se apropia de sfarsit. Credinciosii incepusera sa iasa pe rand, unul cate unul, tinand in palma cateva bucatele de anafura. M-am asezat intr-o strana, alaturi. In fata mea, pe mormantul lui Radu cel Mare, ardea un sfesnic cu o lumanare. Fumul subtire se pierdea in sus, lasandu-ma sa descopar originala fresca a parintelui Sofian, infatisand "Plangerea lui Neagoe Basarab si viziunea Sfantului Nifon". Am iesit si eu, lasand in urma glasurile maicutelor cantand: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc...". Am pornit-o incet, la drum, spre orasul din vale. In mijlocul cerului, toamna se inscaunase deplin, cu povara ei de lumina si pere coapte. Sau era mirosul tamaiei din deal?
Razvan Ionescu