Meserii uitate
<<Invelitorii>> de case
Povestea lui Nea Gogu "Bicicai"
Gheorghe N. Dumitru are 76 de ani si a trait intreaga viata in comuna Gruiu, pe malul lacului Snagov. Tot acolo, unde s-a nascut, vrea sa-si sfarseasca zilele, desi "pofta de lume" il face sa se gandeasca arareori la moarte. A fost casatorit mai bine de o jumatate de veac cu o singura femeie, pe care o iubeste ca si in prima zi, fiindca, asa cum singur spune, a ajuns "o baba frumoasa si cuminte, chiar daca e la fel de stirba ca mine". Gheorghe N. Dumitru a avut bucuria sa-si sarbatoreasca atat"nunta de argint", cat si pe cea "de aur". Batranul recunoaste aproape filosofic: "Veselia si moartea, viata si cu tristetile s-au amestecat, de-a lungul anilor, asa cum freci mujdeiul in mamaliga sau torni apa in vin. Poate ca voia Celui da Sus o fi tocmai asta - sa nu te lase sa te saturi niciodata, nici da rau, nici da bine, ca sa-ti mai ramana ceva pofta si pa lumea cealalta!".
Dupa tristetea mortii unei surori mai mici, a venit bucuria casatoriei, la 20 de ani, apoi nasterea singurei fetite si, mai tarziu, a unei nepoate, care l-a facut bunic fericit. Intre timp, mai murea un parinte, se mai cununa o ruda, se mai nastea un nepot de frate si uite-asa - vorba lui nea Gogu - "de la nunta la o inmormantare, de la un botez la un parastas, au trecut vietile noastre, de-am ajuns pana in ziua da azi, fara sa mai bagam de seama"... Singurul lucru ce nu s-a schimbat in intreaga sa existenta este meseria mai putin obisnuita pe care Gheorghe N. Dumitru o practica inca de cand avea 15 ani. De la acest mestesug i s-a dus vestea in patru zari, pana cand batranul a ramas cel din urma mester din breasla sa.
Sfantu" Gogu si Bicicai
Nea Gogu este un barbat destul de inalt, voinic de statura, cu mainile mari, cat "doua capace de privata", cum ii place lui sa glumeasca. "De la mainile astea mi s-au tras mie si <<polecra>>, si meseria mai ciudata." Cand vorbeste, ochii blanzi i se subtiaza a zambet. Gura, strambata din cauza absentei dintilor, scoate sunete moi, nitel suierate. "Gogu vine de la felul cum ma mangaia mama cu vorbele. Numai in zi da sarbatoare, o data la un an, cand era Sfantul Gheorghe, imi zicea pa nume, dar mie mi sa parea neobicinuit, da parca ar fi pomenit despre cineva strain. Abia cand am crescut, mi-a venit mintea si am priceput ca nu poti sa te bati pa burta cu sfintii. Cum sa spui <<Sfantu" Gogu>>?!... <<Bicicai>> mi sa trage da la tata. Asa a fost el <<polocrit>>, ca umbla da mic cu biciu" dupa cai. Avea tare drag da ei! Da" nu-i lovea, numa" ce vantura biciu", ca sa-l asculte animalele da vorba buna... Bunicii l-au <<polocrit>> asa pa tata si da la el mi-a iesit si mie vorba asta." Nea Gogu isi misca palaria pe cap, de parca ar trage de timp, pana isi aduna amintirile! Cand ma vede cum il privesc, isi da seama ca i-am ghicit gandul si recunoaste zambitor: "Port palarie da cand m-am apucat sa muncesc. N-o dau jos dacat in pat, ori cand ma lungesc cu femeia, la masa, cu neamurile, si in besearica, da fata cu popa si cu Dumnezeu. Io n-am facut dacat patru clase primare, dupa care m-am plictisit da scoala si da carte. O vreme, m-am zbenguit prin sat si la scalda, cu baietii, in juru" lacului. Pa timpu" ala, Snagovu" era plin da peste, da" io nu ma prea omoram cu pescuitu". Pana la urma, mi s-a facut lehamite sa tot ard gazu" si m-am apucat da munca, pa la 15 ani. Dacat sa umblu hai-hui, m-am gandit ca e mai bine sa castig un ban, ca sa am ce cheltui cu fetele, ca doar nu stateam toata ziua la besearica! Mi-a dat tata doi cai mandri si o caruta noua. Nu ma laud, da" am fost cel mai specialist cu armasarii si caruta mea".
Pa vremea regelui
Nea Gogu "Bicicai" povesteste cu multa pofta felul in care traiau taranii, acum sase decenii si mai bine, prin satele din jurul Snagovului, la doi pasi de capitala Romaniei. Doar vizitele simandicoase ale aristocratiei si ale familiilor burgheze instarite, facute pe la mosiile din vecinatate, la fiecare sfarsit de saptamana, le mai aminteau satenilor ca se afla in apropierea marelui oras. "Pa vremea Regelui, era si viata mai buna, dar si zilele mai insorite. Nu spun vorba-n vant! Pa aici, pa la marginea Ilfovului, gospodariile stateau mandre foarte, iar noi nu prea aveam de ce ne plange, chit ca venea sa bata la usa al doilea razboi mondial. Ai mei tineau vreo douazeci de pogoane, din care mie mi-au lasat opt, cand am primit caii si caruta. Tin minte ca faceam cate un pogon pa zi. Imi trageam si eu, din cand in cand, un hat pa piept, in fata animalelor, ca sa le dau exemplu da harnicie. Asa porneam la arat, fluierand <<Traiasca Regele>>, iar caii nechezau da bucurie, cand trageam plugul dupa mine. Ma mai schimbam cu tata, la coarne, da" ne opream rar. Dupa noi, veneau sora si fratele. Ei insamantau grau, porumb, cartofi si tot ce mai aveam nevoie. Ne mai ajuta si timpu", cateodata. V-am spus ca pa vremea Regelui, parca si anotimpurile tineau cu oamenii... Incepeam aratul pa la cinci dimineata si, curand, dupa pranz, terminam un pogon. Mancam sub caruta, la umbra, ce ne gatise mama, care era <<boieroaica bucatelor>>. Daca tata mai bea o tuica, lasam urmatorul pogon pa a doua zi. Faceam atata grau si porumb, ca nu mai stiam cui sa le vindem. Cata mamaliga poti sa mananci intr-un an, da unul singur?! Acuma, cu toate ca ne-au dat pamantu" luat da comonisti, parca nu mai avem acelasi spor, da zici ca s-a luat si vremea dupa politica si s-a cam stricat..."
Dar nea Gogu nu a ramas la coarnele plugului tot timpul. In restul anului, cand se terminau muncile campului, tanarul de atunci s-a apucat "sa fure" mestesugul mai ciudat al parintelui sau. "Tata era cel mai artist invelitor da case din regiune. Parca invalea o femeie, nu o casa, asa drag avea da meseria asta! Trimiteau dupa el de prin sapte sate, ca era cam rar mestesugul, inca din acei ani indepartati. Da la el am furat eu, incetul cu incetul. Tata a mai invatat vreo 4-5 baieti din sat, in afara de mine. Acuma, au murit si io am ramas ultimu". Tin minte ca batranu" mi-a povestit cate sute da case a invalit aici, la Gruiu, si prin imprejurimi, da la oamenii simpli pana la viloaiele cat toate zilele ale unor boieri, care veneau duminicile la Snagov. I-am vazut si eu cum soseau din Bucuresti cu masini fara coviltir sau cu trasuri si cu servitorii dupa ei. Cucoanele umblau tantos, purtand palarii infoiate, ca o coada da curcan, si umbrelute colorate. Sa imbaiau in lac mai mult imbracate, dacat despuiate, ca nu era costume da baie ca astazi, cu flintic printre picioare si gata... Erau cam dolofane si cu pielea alba ca branza, nu arse de soare, ca muierile noastre! Pa acele vremuri, stufu" era la mare pret, ca asa voia moda. De-aia gaseai da lucru mult. Tata a facut si balcoane din stuf, ori terase pa malul lacului. Odata, a fost angajat pana si da printu" Nicolae! Asa am ajuns si io sa cunosc o fata regala... Cand am lucrat acolo, cu el, mi-era drag sa ma urc in varf. De pe coama unei vile regesti mi sa parea ca vad lumea altfel, da" si ei erau oameni ca noi!"
"Artist de pacui"
Acesta este singurul "titlu nobiliar" cu care se poate lauda nea Gogu "Bicicai" in fata lui Dumnezeu. Il merita din plin, pentru ca nu si-a facut tatal de rusine. Zeci de ani la rand, batranul de astazi a invelit case, intrecand faima parintelui sau. Chiar si acum, barbatii varstnici din Gruiu sau de prin celelalte sate il numesc exact asa.
Stau de vorba cu nea Gogu langa o casa pe care urmeaza sa o termine impreuna cu nea Vasile, prietenul si colegul sau. Incerc sa aflu secretele unei meserii uitate, aproape disparuta azi. Suntem asezati pe iarba si fumam toti trei. Povestea acestui "artist de pacui" te face sa intelegi ca, intre nea Gogu "Bicicai" si fiecare dintre sutele de case pe care le-a invelit, a existat o adevarata poveste de iubire, asa cum a invatat de la tatal lui...
"Mosu" meu avea dreptate: casa este o femeie! Trebuie sa stii cum o cresti (construiesti) si cum o dezmierzi cu mangaieri, cand o invelesti. Dupa ce asezi capriorii, trebuie sa fixezi bine creasta, ca sa vezi cat de mandra iti iese alcatuirea. Pe deasupra, bati latii, adica scandurile pe care se va aseza stuful sau trestia. Baterea fiecarei tulpini de trestie se numeste solzeala. O casa trebuie invelita de jur-imprejur, adica pornesti cu stufu" da la cos si ajungi tot acolo, da partea cealalta a hornului. Abia la urma faci coama, adica frangi stufu" pa sira casei. Noi zicem ca facem samaru, fiindca e ca si cand indoi stufu" pa picior. Daca are casa funduri, adica are acoperisu" rotund, ca palariile boieresti pa care le-am vazut in copilarie, atunci e mai simplu si mai usor. Daca are casa acoperis cantonesc - cum ar fi la un canton - atunci o invelesti drept, in doua ape, cum ai pieptana o femeie cu carare pa mijlocu" capului. Bucatile scurte de trestie care se pun la coama sa numesc zadii, iar cele lungi - snopi. O casa de marime obisnuita iti ia cam trei saptamani. Azi, costa cam 250.000 lei pe zi, plus masa si loc de dormit, daca te-ai dus prea departe. O casa invelita cu stuf tine vreo suta de ani, adica mai mult dacat o femeie! Se mai fac reparatii, poate o data la 30 de ani, cand se inlocuiesc snopii sau zadiile putrezite. Cand e totul gata, te urci calare, ca si peste femeie, stropesti cu tuica si urezi: <<Sa traiasca proprietarul, cat il tine stufu"!>>. Am invelit casa pa vremea Regelui, pa vremea comunismului, dar si acum. Da fiecare data am facut la fel si sa vede treaba ca am avut mana buna. Da multe ori m-am dus si la deal, pa Valea Prahovei sau in Gorj. Oricata bucurie da casa noua as avea, cand stau sus, nu beau prea mult, un pahar, doua, cel mult, si nu vorbesc da loc, ca sa nu vin de-a berbeleacu". Abia pa urma, cand nu ma mai cocot, pot sa trag dusca dupa dusca, daca ma tin picioarele la petrecere..."
"Ah, ce bine m-am distrat la matusa Calistrat"
Nea Gogu "Bicicai" ofteaza pentru prima oara de cand stam de vorba. Parca si-ar fi intors privirile spre trecut si scruteaza peisajele pierdutei sale tinereti. "Pa vremuri, la Snagov, la Ghermanesti si la Gruiu, era mult mai bine dacat acum... O viata intreaga, n-am lipsit de la nici o nunta! Tocmeam lautarii pentru o dubla da porumb si jucam toata noaptea. Jucam fie cu nevasta, fie separat. Eu si ea jucam cu altcineva, da" nu ne suparam. Femeia mea era artista la jucat, cum eram eu la stuf! Beam cu <<coraj>>, cat ne lasa Dumnezeu, pana in zori. Cand inflorea ciresu", la noi, in fundu" curtii, mirosea... a mititei, ca puneam grataru! Cantam cantece grozave ce mi le mai amintesc si astazi: <<Ah, ce bine m-am distrat/ La matusa Calistrat,/ Am mancat si am baut/ Pana ce n-am mai putut...>>."Nea Gogu fredoneaza refrenul nostalgic, cu o voce baritonala, surprinzator de calda, apoi se opreste brusc. Isi misca palaria si ofteaza a doua oara. "Azi nu mai pot sa dau un milion de lei pentru trei manivele (manele) din astea, cu pensia mea de 900.000 lei. Lucrez rareori, caci stufu" nu mai e la moda. Nu ma plang, da" am fiert-o cu dicstractiile! S-au schimbat timpurile..."
Batranul parca a obosit sa-si mai aminteasca si tace din nou. Varsta l-a facut mai intelept si mai cumpatat, dar nostalgiile sale tradeaza aceeasi "pofta de lume", care indeparteaza gandul mortii. Nea Gogu continua sa traiasca la Gruiu, intr-o casa ce nu este acoperita cu stuf, asa cum si-ar fi dorit. Are doua pogoane cu porumb, o gradina mare de zarzavaturi, 1200 de butuci de vie, care produc in fiecare an aproape doua sute de vedre de vin alb, cateva vite si mai multe pasari de curte. Este fericit si linistit langa baba lui cea frumoasa si stirba. Singura fiica locuieste la Bucuresti, dar il viziteaza periodic, impreuna cu nepotica si restul familiei. La tara, in jurul sau, au ramas cativa nepoti si mai multe rude. Nimic nu pare sa umbreasca o existenta implinita in buna traditie taraneasca a locului. Singurul regret al lui nea Gogu "Bicicai" este ca, o data cu lumea in care a trait, se stinge si neobisnuita meserie a invelitorilor de casa, adica unul dintre cele mai vechi mestesuguri romanesti. Taranul din Gruiu nu se poate impaca la gandul ca intr-o zi, din cele nu prea multe care i-au mai ramas, nimeni nu va mai veni sa-i bata in poarta pentru a-i spune: "Artistule, hai sa-mi invelesti pacuiul".Marius Petrescu
Fotografii de Emanuel Tanjala