Puscaria cu melomani- Cand muzica dezleaga rauri de lapte si-i indreapta pe pacatosi -</b><b>Gradina cu muzica
Asezata in camp, in bataia vanturilor care vin dinspre pusta ungureasca, gospodaria agrozootehnica a penitenciarului Satu-Mare avea, pana nu demult, reputatia unui loc neplacut. Cine isi inchipuie ca o inchisoare este un rai? Cu toate astea, paza fiind aici mai putin severa, gospodaria devenise locul ravnit de puscariasii mai turbulenti sau de cei cu ganduri de evadare. Ultima parasire a locului de detentie s-a inregistrat in anul 1995. Era toamna, se culegeau viile, fugarul s-a furisat mai intai prin podgorii, ascunzandu-se apoi prin padurile din Micula. Zvonurile se raspandeau ca un fulger, punand pe jar satele dimprejur. Coloanele mohorate de puscariasi care marsaluiau pe campie erau privite cu spaima si ura, mamele oprindu-si copiii sa se mai joace departe de casa, dupa inserat. Puscaria de la capatul orasului le inspira tuturor nemultumire si teama.
Nimeni n-a inteles de ce, odata cu venirea medicului veterinar Mircea Rat, evadarile si spaima au disparut. Astazi, deasupra gradinii penitenciarului plutesc zvonuri de muzica simfonica. Acorduri linistite, odihnitoare, o armonie ce pare sa fi ramas si ea prizoniera aici, intre gardurile de sarma ghimpata. Prin ochiurile de plasa poti vedea oameni la fel de linistiti, atenti numai la muncile lor, aparent nesupravegheati de nimeni. Doar culoarea pantalonilor ii tradeaza ca sunt detinuti: maro - cei cu pedepse usoare si care nu au nevoie de paza speciala, albastri - cei din sistemul "semideschis" si, in cele din urma, pantalonii cu vipusca sau cazurile penale deosebit de grave.
Trec incet de cele doua randuri de porti gigantice. Un gardian le inchide cu zgomot in urma mea, una cate una. Deodata, intr-o strafulgerare a mintii, mi-a venit sa ma intorc, cuprins de o stranie teama ca voi ramane zavorat acolo pentru totdeauna.
Alt gardian mustacios, pe nume Gheorghe Vastag, indreapta degetul spre capatul unei alei pietruite, aratandu-mi-l pe "Dom" Doctor". Nimeni nu ma pazeste, nimeni nu se ofera sa ma conduca intr-acolo. Nu e nici un pericol. Pentru ei, sunt doar inca un musafir care se intereseaza de "vacile melomane" ale lui Mircea Rat.
</b><b>Simfonii pentru un uger bogat
Mircea Rat face parte dintre acei oameni carora, oricat ai fi de inversunat, nu le-ai putea face vreun rau. Puscarias sa fii, si tot ramai dezarmat. Are o blandete neclintita, puternica, ce te retine sa-l dezamagesti cu ceva. Nici nu-i pasa ca traieste printre infractori si criminali periculosi, pe toti ii trateaza la fel, ca pe niste angajati de nadejde, cu care are de gand sa faca o treaba buna. Mai mult, el insusi isi alege cazurile penale, oameni cu condamnari mari, tocmai pentru a avea suficient timp sa-i invete meseria cum trebuie. E atat de indragostit de zootehnie, incat, fara sa vrea, i-a molipsit de neastampar pe toti cei din jurul sau.
La numai doi ani dupa ce a venit aici, doctorul Rat a facut o descoperire de-a dreptul uluitoare. Intr-o buna zi, si-a dat seama ca ceva nu e in regula cu unele vite din grajdurile fermei, atunci cand auzeau muzica. Animalele isi schimbau firea, intindeau alene grumazurile, adulmecand fiecare sunet, ochii li se imblanzeau, toropiti de o betie usoara, reconfortanta. Un lapte din ce in ce mai gros incepea sa freamete in pantecele lor, ugerele se umflau ca prin farmec, atatate de un tainic si miraculos stimul. Mircea Rat n-a contenit cercetarile. A facut repetate determinari de grasime si proteina a laptelui, trimitea periodic sangele la analize si apoi, pentru un alt interval de timp, intrerupea muzica si calcula iarasi diferentele, la acelasi regim de furajare. Astfel, in numai un an de zile, productia de lapte a gospodariei a crescut de la 3500 de litri la peste 5000 de litri pe an. Concluzia nu putea fi decat una singura: in perioada de "odihna activa" a bovinelor, lactatia lor e sporita de anumite armonii muzicale. "Mai intai de toate, muzica e primul semn ca, pentru cateva ceasuri, nimeni nu va agresa animalele, in nici un fel. Pentru ele, fiecare dimineata devine o adevarata sarbatoare. Am calculat ca ar avea nevoie de patru ore de <<auditie>> pe zi, de la noua pana la unu dupa-amiaza, interval in care asculta 64 de arii de muzica clasica - Mozart, Beethoven, Wagner, Vivaldi, Brahms -, aceleasi si in aceeasi ordine, in fiecare dimineata. Veti rade: cum ar putea bovinele sa asculte muzica lui Mozart? Eu cred ca acesta e un exercitiu mult mai pretios decat simplul reflex pavlovian. Nu e doar o insiruire de sunete ce provoaca o obisnuinta, ci pur si simplu, ele incep sa simta o intreaga armonie si sa fie partase acestei armonii. Sunt lucruri stiute: plantele cresc mai bine cu muzica, copiii crescuti cu muzica sunt mai senini, lipsiti de angoase. O muzica e in toate lucrurile, fie ele chiar neinsufletite, si muzica poate avea chiar virtuti tamaduitoare. E curios ca nimeni nu s-a gandit sa aplice principiul asta atat de simplu si la cresterea de animale. Dupa cate stiu eu, exista pana acum niste studii asemanatoare prin Israel, dar sunt numai observatii disparate, tratate asa, drept curiozitati. Performante concrete, comparabile cu ale noastre, nu am auzit sa fi avut vreodata cineva in lume."
Intr-adevar, nu e greu sa-ti dai seama ca ceva anume din muzica le place animalelor, ca le face bine. Stau toate culcate langa difuzoarele din mijlocul tarcului, cu boturile lipite de pamantul moale, toropite de o lene voluptuoasa, neintrerupta decat de tonalitatile ceva mai indraznete. Nici una nu catadicseste sa se ridice in picioare. Doctorul ne-o arata pe Trandafira, mandria intregii gospodarii. O vita cafenie, inalta si ingamfata, din rasa Red Holstein, care numai intr-o zi da aproape 40 de litri de lapte. Detinutii le-au dat vacilor nume frumoase, de flori, cateodata chiar numele unor sotii sau iubite care ii asteapta acasa: Crina, Margareta, Diana, Mihaela, Violeta, Cristina. Uneori, condamnatii au fost surprinsi vorbindu-le vitelor. Stateau in fata lor, cu capetele plecate, ca intr-o tainica si apasatoare spovedanie.
Muncile tamaduitoare
Magia muzicii nu si-a facut insa simtita prezenta doar in aceste spectaculoase cresteri ale productiei de lapte; intreaga ferma incepuse, ca prin minune, sa prospere. Astazi, gospodaria creste aproape o mie de porcine, o herghelie de cai, pasari de curte, ajungand pe locul intai, ca performante, in intreg sistemul penitenciar al Romaniei. Iar condamnatii simt, simt cu adevarat ca existenta lor dupa gratii are un rost. In fiecare zi, dupa programul de muzica clasica, Mircea Rat le pune muzica si oamenilor, dupa preferinte. Cand detinutii sunt plecati pe camp, are grija sa dea sonorul mai tare, pentru ca melodiile sa razbata pana acolo, departe, la ei. Treptat, muzica a ajuns sa fie un sprijin, singurul, poate, in acest univers sumbru si plin de privatiuni. Si astfel, tot mai multi dintre detinutii din oras au inceput sa ceara comandantului unitatii sa fie scosi la munca. "Trebuie sa fiu nebun ca sa fug! Cum sa-ti stea capul la evadare, la incaierari, daca noi lucram tot timpul? Cand muncesti, te mai iei cu muzica si cand vezi ca dom" doctor iti arata respect si munceste cot la cot cu tine, parca timpul trece mai repede si, drept sa va spun, cateodata nici nu-mi mai vine sa plec de aici, in nenorocirea si saracia aia care e afara, in libertate", imi spune tanarul Marin Dragalas, unul dintre cei trei ingrijitori ai vacilor de lapte. A fost condamnat la patru ani pentru furt. A furat - spune el - fiindca nu mai avea din ce trai. Augustin Varga (un alt mulgator) vorbeste despre muzica doctorului Rat ca despre o adevarata comoara. "Noroc mare am avut c-am ajuns aici. Tare mult ma alina muzica asta aici (arata spre inima), la sufletelu" meu. Incerc sa-mi vad de treaba, sa nu fac probleme, fac orice, numai sa nu ma transfere de la dom" doctor. Tare ni-i drag..."
Lectia de pe gard
O ora petrecuta in preajma medicului veterinar Mircea Rat face cat o viata. Nu e nevoie de multa vreme ca sa-l cunosti. Din tot ce face si spune iradiaza o bunatate profunda si linistita ca o zi de duminica. Bronzat, usor incaruntit pe la tample, are ochii atat de senini si albastri, incat ai zice ca supararea n-a trecut niciodata prin curtea sa. Si mai ales zambetul: nedesprins de pe chipul lui, de parca omul acesta n-ar fi capabil sa perceapa din lucruri decat partea luminoasa si buna. Netulburarea i-a fost mod de viata, iar viata a avut mare grija cu dansul, neincercandu-l cu prea multe ispite, in afara de dragul pentru meseria de medic veterinar.
Mircea Rat poate numi cu precizie momentele in care destinul sau a luat-o pe un drum fara intoarcere. Cel mai indepartat dintre ele se afla in copilarie, cand, calare pe gardul casei parintesti din Supuru de Jos, il pandea cat e ziulica de lunga pe batranul Petru Borvodi, un veterinar ungur de moda veche, care niciodata nu infigea bisturiul, pana nu reusea, intr-un fel doar de dansul stiut, sa afle ce e in sufletul animalului, care i se incredinta intru totul, presimtind ca are sa fie salvat. De multe ori, il suspecta pe vecin ca ar sti graiul tainic al necuvantatoarelor, aduse in ograda dispensarului, de tarani. Increzatori in zodii si babe dezlegatoare, multi dintre ei ajungeau la veterinar in ultima clipa, framantandu-si caciulile in palme, de teama si de emotie. O vaca spornica, cu ugerul plin de lapte, insemna pentru oamenii aceia destinul familiei lor.
Petru Borvodi avea metoda lui. La inceput, nu facea nimic. Privea in ochi animalul bolnav, cuprinzandu-l incet cu o mana de sub grumaz si-i soptea in ureche cuvinte de dezmierd, intrebandu-l rabdator ce are, dar atat de afectuos, ca parca ar fi asteptat raspuns. Abia dupa ce-au trecut cativa ani, veterinarul i-a spus copilului sa coboare de sus, de pe gard, si sa se apropie. Lucra in tacere, cu baiatul alaturi, fara sa-i explice ce face acolo, necautand vreodata sa si-l faca prieten sau ucenic. Singurele cuvinte de lauda i le-a spus odata tatalui sau: "Domnu" Rat, sa stii ca Mircea ar fi bun de veterinar".
N-a fost nevoie de mai mult. Au urmat firesc, de la sine, inscrierea la sectia de Medicina Veterinara a Liceului Agricol din Satu-Mare, Facultatea de Medicina Veterinara la Timisoara, apoi angajarea la ferme de elita precum Ias Tasnad si Lazuri. "Veterinarie", numai asta a visat el sa faca si asta a facut. Cu aceeasi daruire, cu acelasi zambet pe buze, care a imblanzit nu doar vacile, ci si detinutii penitenciarului satmarean, pe portile caruia a intrat in toamna anului 1996. Fostele Ias-uri incepusera "sa scartaie" si el nu putea zabovi prea mult intr-un loc unde n-avea cum sa-si faca bine profesia. Cu toate riscurile, nu m-am putut abtine sa nu-l intreb: "Si totusi, de ce? De ce printre oamenii astia, de ce in locul acesta care - hai sa fim seriosiÊ- nu e chiar raiul pe pamant?". Mi-a raspuns zambind ingaduitor, ca si cum intr-adevar, as fi pus problema nitel anapoda. "Sa zicem c-am venit aici fiindca am vrut sa demonstrez ca se poate face ceva. Imi trebuiau gospodarii cu efective mari si oameni care sa-mi dea mana libera, dispusi sa o ia de la capat. Pentru mine, era important doar ca cea mai mare parte a detinutilor proveneau din mediul rural, oameni care stiu ce-nseamna sa cresti un animal si sa tii la el. La inceput, mi-am spus si eu: ce sa ma fac cu astia? Am gasit aici o intreprindere agricola organizata dupa modelul de crestere clasic, gospodaresc, condusa dupa principiul bugetar al lui <<Lasa-ma sa te las>> si, pe deasupra, niste puscariasi incrancenati, care se uitau la mine pe sub sprancene, cum ca ce-o mai vrea de la noi si caposu" asta? Iar cand au auzit colegii mei ca pun vacile sa asculte muzica, au crezut ori ca e o gluma, ori ca mi-am pierdut mintile." Finalul e deja cunoscut: cu metodele sale "nonconformiste", doctorul Rat a facut intr-un an de zile adevarate minuni: ferma s-a pus pe picioare, cu profituri considerabile (intr-un singur an, s-au vandut porci de 1.400.000.000 de lei) si, incetul cu incetul, si detinutii au inceput sa-l priveasca increzatori, simtind ca in jurul lor se intampla ceva important. Dragostea lui pentru zootehnie i-a molipsit de neastampar pe toti, fara ca doctorul Rat sa-i maguleasca vreodata cu vorbe de lauda, fara sa incerce sa-i faca prieteni sau ucenici.
Drumul spre libertate
Asadar, cu trecerea anilor, muzica a inceput sa-i schimbe putin chiar si pe oameni. Nu vreau sa exagerez vorbind despre criminali in serie, deveniti peste noapte ingerasi, cufundati in melancolie atunci cand asculta arii de opera. Dar totusi, ceva s-a schimbat. Muzica asta, care pluteste zi de zi deasupra inchisorii, le-a oferit detinutilor un alean sufletesc, un sprijin pentru zilele lor amarate, de pacatosi. "Va dati seama ca aici nu vin oameni care exulta de bucurie", explica doctorul Rat. "Vin oameni apasati, deceptionati, cu sufletul incarcat de pacate grele, care saptamani intregi nu vorbesc cu nimeni, care cred ca viata lor - gata, s-a sfarsit. Eu nu le ordon, nu le dau pedeapsa sa faca ceva, eu le cer sprijinul. Conteaza mult cum te adresezi unui om, intonatia, tonalitatea cuvintelor. Blandetea este o terapie prea putin explorata. La fel ca si micile dovezi de afectiune. Uneori, numai invartind putin butonul volumului, dand muzica putin mai tare, le pot face o bucurie neinchipuita. Si deodata, te trezesti ca vor sa se implice, ca vin la tine cu idei, intr-un cuvant, ca vor sa faca ceva. Tot ce s-a construit in gospodaria asta a avut la baza ideile detinutilor, unele dintre ele exceptionale. Va spun, am avut aici puscariasi care au ajuns sa cunoasca mai multa zootehnie decat multi dintre absolventii de facultate. Gospodaria asta e, intr-un fel, opera lor, pariul lor cu viata."
Si inevitabilul s-a produs: au fost cazuri de detinuti care, la sfarsitul perioadei de detentie, au plecat de aici cu pareri de rau. Spuneau ca mai bine ar ramane, fiindca oricum n-au unde sa se duca. Altii au fost angajati imediat, cu lefuri frumoase, pe la ferme particulare. Fermieri de prin toata tara au inceput sa dea tarcoale penitenciarului satmarean, rugandu-l pe Mircea Rat sa le mai recomande cate-un om de isprava, stiind sigur ca, desi are cazier penal, "vine de pe maini bune". De pilda, Gheorghe Vidican. A intrat in inchisoare avand meseria de autopsier si a plecat cu faima unuia dintre cei mai bun tehnicieni veterinari din regiune, angajandu-se cu usurinta la ferma zootehnica "Aveimpex" din Satu-Mare. La fel, Pop Ionica - angajat tot la Satu-Mare, Keresteszy Bela - angajat la o firma in Ungaria, Zoltn Kis - angajat la o ferma din Crasna, langa Zalau. Toti erau detinuti, dintre cei cu vipusca la pantaloni. "Au fost niste baieti buni. Puteai sa discuti cu ei absolut orice si, in ce ma priveste, niciodata n-am indraznit sa-i umilesc ori sa le vorbesc cu aroganta. Imi amintesc de Kis Zoltn, era de meserie mecanic, dar ajunsese sa se priceapa la toate. Fusese condamnat pentru crima. As fi putut sa-i las saptamani intregi ferma pe mana, fara nici o grija. Va spun, nici intre prietenii mei din libertate n-as gasi astazi pe cineva in care sa am atata incredere cum am avut in oamenii astia. Si, intr-un fel, cred ca mi-au fost si ei prieteni. Prieteni adevarati."
E trecut de ora amiezii. Detinutii se strang la apel. Simfoniile sunt inlocuite cu o muzica usoara, ritmata, si-mi pare - abia sesizabil - ca unii dintre condamnati marsaluiesc spre careul din mijlocul curtii in pas de dans.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)