Lumina de la Niculitel</b><b>- Intr-un pelerinaj de Rusalii, o raza miraculoasa s-a pogorat peste cele patru sicrie ale martirilor -
Nu stiu daca Eminescu a cercetat vreodata mai cu amanuntime tinuturile aspre din nordul Dobrogei. Daca ar fi facut-o, cu siguranta ca ar fi ales in cele din urma "sa invete a muri" pe aceste meleaguri stranii, "rapit de farmecul" naucitor al miresmei padurilor de tei, in luna lui Ciresar.
Mici asezari, uitate parca de lume in praful rosu al lutului, ascund taine pe care, cand si cand, ploaia, vantul ori te miri ce intamplare nastrusnica le scot la iveala. Atunci, pentru scurta vreme, lumea ia foc, se agita, persoane importante de la Bucuresti vin, se mira, se-ncrunta si promit masuri. Numai ei, oamenii acestor locuri, raman la fel de nepasatori. Fiindca ei stiu mai bine ca oricine ca, in scurta vreme, persoanele mirate, incruntate si importante de la Bucuresti ii vor da uitarii, lasandu-i iarasi in seama vanturilor, a ploilor, a rodului bogat al viei, a mirosului de tei si a Bunului Dumnezeu, Cel Care le-a poruncit sa-si treaca unul altuia din tata-n fiu taina, spre a nu o pierde. Si mai stiu ca sub pamantul secetos pe care calca se afla semnele gloriei si ale nobletii neamului lor. Asa ca isi mana tacuti mai departe turmele de capre ori magarii, tragand in urma lor prin praful zilei cotigele goale. Oameni si locuri sarace la vedere ascund in adancurile lor urmele vii ale acelei taine jertfelnice, implinite odinioara pe Golgota, la apusul soarelui, ce a sfasiat catapeteasma lumii. In lupta civilizatiilor cu timpul, ei par sa fi aflat inaintea altora ca vesnicia se intemeiaza nu numai deasupra, dar si dedesubtul calcaturii lor.
</b><b>Niculita, pastorul de pe turla bisericii
Pe aceste locuri pomenite in unele izvoare medievale, precum si in hartile veacurilor Xviii-Xix, cu numele de Manastiriste, un pastor - Niculita - isi veghea turma pe la inceputul secolului trecut. Arsita verii il toropise de-a binelea si doar sunetul straniu al cutitasului pe care-l infigea in rastimpuri, in pamant, l-a facut sa tresara. Ce sa fi fost in spatele acelui sunet metalic? O nevinovata bucata de fier? O lada adapostind cine stie ce comori din lumi trecute? La multe il va fi calatorit gandul pe Niculita, numai la crucea din fier de pe cupola unei biserici ingropate nu se va fi gandit; si nici la faptul ca joaca lui ii va proiecta numele din praful uitat al Dobrogei in tinuturile neuitarii. Asa a iesit la iveala o biserica din veacul al Xiii-lea, vecina cu alta bazilica, descoperita in apropiere, pe Dealul Cetatuia si ale carei temelii fusesera asezate pe o stanca. Un mormant, cateva monede si fragmente ceramice descoperite in urmele unor locuinte din jur presupuneau existenta unei asezari manastiresti in aceste locuri retrase, presupunere ce a dat in chip firesc numele locului: Manastiriste. Descoperirea bisericutei ingropate in tarana, iesita la iveala intreaga si neatinsa ca o comoara ascunsa in pamant, avea sa dea locului numele sau de astazi: Niculitel. La inceput, cu nici un chip acest "trup al lui Hristos" nu si-a lasat descuiata poarta spre a patrunde cineva inlauntru. Si cum in spiritualitatea ortodoxa, rugaciunea este una din caile de intoarcere la ceea ce ii este propriu naturii, de la ceea ce este impotriva ei, preotii si oamenii locului au inceput sa se roage, pe rand, cu rabdare lina, sfintilor din sinaxar. Abia atunci cand au pronuntat numele fostului episcop al Alexandriei, Sfantul Athanasie cel Mare, portile bisericutei au putut fi deschise. Astazi, silueta gratioasa a bisericii Sfantului Athanasie, invesmantata in alb, binecuvanteaza din mijlocul unei curti inflorite Niculitelul si pelerinii acestor locuri. Undeva, la intrare, in dreapta, mormantul unui preot tanar, trecut la cele vesnice la doar 29 de ani, ne aduce aminte ca nimeni, nici chiar sacerdotul, nu este uitat de datoria mortii. Si totusi, parca tineretea preotului Dumitru te infioara...
Ploile care dezgroapa martiri
In primavara anului 1971, apele ploilor, in scurgerea lor de pe dealul Piatra Rosie, au spalat pamantul unei stradute din nord-vestul comunei si, in locul numit de sateni "la placinta", au dat la iveala o portiune a unei bolti in care cativa curiosi s-au si repezit cu tarnacopul, crezand ca au de-a face cu cine stie ce comori din aur si pietre pretioase ingropate. Mare le-a fost mirarea cand au vazut ca in interior se aflau oseminte. Sapaturile arheologice au adus la lumina o cripta-martirion care adapostea moastele a patru sfinti mucenici, primele aflate pe teritoriul tarii noastre. Inscriptiile in limba greaca din interiorul criptei atesta moastele a patru martiri pentru Hristos: Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos. Lipsa vesmintelor, modestia inhumarii, laconicitatea inscriptiilor, precum si concluziile antropologilor potrivit carora osemintele provin de la oameni care au trait o viata austera au dus la ipoteza ca ar putea fi vorba despre niste monahi. Deasupra criptei, au fost descoperite urmele unei biserici paleocrestine - se pare, cea mai mare din Europa. De mentionat este ca existenta celor patru martiri este confirmata in lucrari de referinta precum "Martirologiul siriac" si "Martirologiul ieronimian" (un fel de cataloage nepretuite, in care au fost trecute numele crestinilor ucisi in numele lui Hristos).
Sinodul Bisericii Ortodoxe a decis, doi ani mai tarziu, ca moastele celor patru sa fie depuse in patru racle, la Manastirea Cocos, din apropiere.
</b><b>Pelerinaj si miracole
Au trecut aproape treizeci de ani de cand cei patru martiri nu mai parasisera pronaosul acestei biserici. Pana in acest an cand, in ziua de 4 iunie, hramul manastirii a coincis cu ziua de praznuire a celor patru martiri. Intaistatatorul locului, Preasfintitul Teodosie Tomitanul, a avut fericita idee a unui pelerinaj la locurile martiriului celor patru. Asa ca, in zorii zilei de 3 iunie, zi de Rusalii, zi in care crestinii ortodocsi praznuiesc Pogorarea Sfantului Duh, raclele cu osemintele celor patru martiri au pornit in pelerinaj spre Isaccea - vechea cetate a Noviodunumului. Intr-o caruta impodobita cu steaguri si prapori, insotita de ierarhi, preoti, monahi si credinciosi, moastele sfintilor au pornit in calatorie... Imagini venite parca din filmele lui KusturiIa. Odata ajunsi pe malul Dunarii, s-a savarsit Sfanta Liturghie pe locul unde, cu 16 veacuri in urma, Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos au suferit moartea pentru Hristos. In noaptea care a urmat, raclele au revenit in locul in care fusesera gasite cu trei decenii in urma, in cripta-martirion de la Niculitel. A urmat o noapte de priveghi, pe parcursul careia monahii, cu randul, au citit neintrerupt Psaltirea. In jurul orelor doua din noapte, unul dintre ei a rugat pe un frate sa-i faca o fotografie. Totul parea sa se fi derulat in limitele pioase ale unui astfel de eveniment si nimeni nu avea sa observe la vremea respectiva nimic deosebit. Abia intr-un tarziu, cand filmul fotografic cu pricina a fost developat, a putut fi observata o raza de lumina "pogorandu-se" pe langa calugarul care citea Psaltirea si strecurandu-se in interiorul criptei unde se aflau raclele cu moastele celor patru martiri. O anume prudenta fata de astfel de fenomene in genere a facut ca Biserica sa trateze cu discretie acest eveniment, lasandu-l invaluit in taina.
Blestemul
Si totusi, la Niculitel, ca si in imprejurimile locului, pluteste parca, alaturi de mireasma padurilor de tei, o boare a duhului care invaluie pelerinul pe nesimtite. Exista o anume taina a pamantului pe care calci si care in orice clipa poate scoate la iveala marturii ale trecutului de langa noi. Un gand nu-mi dadea pace. Oare ce au simtit atunci, in urma cu trei decenii, cei ale caror case se aflau chiar in preajma criptei aduse la lumina de ploile torentiale ale primaverii din 1971? M-am intors si am batut cu sfiala la una din portile aflate in apropierea criptei. Mi-a iesit in intampinare o femeie cu trasaturi aspre, impietrite de soarele si vanturile Dobrogei, asemenea multora din aceste locuri. Se apropia ora mesei si trebaluia prin bucataria din curte. De undeva, din preajma, se auzeau glasuri de copii. Am avut senzatia ca ma astepta, nu stiu daca neaparat pe mine sau intrebarea pe care voiam sa i-o pun. Nu cred ca am apucat sa rostesc cinci cuvinte, ca s-a revarsat asupra mea nu un raspuns, ci o avalansa de marturisiri cutremuratoare, amestecate cu lacrimi, smerenie si durere.
- "Deh, maica, sa spui drept, io am gresit, am pacatuit atunci! Ca au venit si mi-au spus ca trebuie sa sape prin curtea mea! Da" de ce sa-mi ieie curtea mea?! Ca aveam curte mare si frumoasa. Si de vreo cateva ori, le-am luat sapele si le-am aruncat pana dincolo si le-am zis vorbe grele... ca daca io nu stiam, maica, ce-i acolo... si i-am gonit... si uite ca m-a pedepsit Dumnezeu... mi-a luat baiat tanar, de 29 de ani... cel mai bun dintre toti, in doua luni a fost gata, s-a topit pe picioare, maica, n-am stiut ce sa-i mai fac... mai am doi baieti, da" ca el n-a fost nici unul, maica, m-a pedepsit Dumnezeu ca am hulit atunci si mi l-a luat pe cel mai mic si pe cel mai bun, ca era preot..."
Mi s-au inmuiat picioarele. Aproape ca n-avea nici un rost sa mai intreb:
- "Sunteti cumva mama preotului al carui mormant se afla in fata Bisericii <<Sfantului Athanasie>>?".
- "Da, maica, e baiatul meu, mi l-a luat Dumnezeu c-am hulit atunci..."
Am luat-o incet, pe jos, spre bisericuta. Mormantul ma astepta cuminte, mangaiat de unduirea florilor de camp. O cruce alba si o biserica alba. Candela ardea. N-am avut nici o lumanare sa-i aprind preotului Dumitru Mititelu, plecat dintre noi la varsta de 29 de ani. Asa ca am spus cum m-am priceput mai bine o rugaciune.
Pe ulitele Niculitelului, oameni ale caror chipuri brazdate de arsita si vant ascund, dincolo de asprimea locului, taine stiute doar de ei, isi manau tacuti mai departe turmele de capre ori magarii, tragand in urma lor, prin praful zilei, cotigele goale. Oameni si locuri sarace la vedere ascund in adancurile lor urmele vii ale acestei taine jertfelnice, implinite odinioara pe Golgota si care a sfasiat catapeteasma lumii. In lupta civilizatiilor cu timpul, ei par sa fi aflat inaintea altora ca vesnicia se intemeiaza nu numai deasupra, dar si dedesubtul calcaturii lor. Si ca o dovada, din cand in cand, lumina duhului se pogoara la o aruncatura de bat, langa ei.Razvan Ionescu