Fluturele din cer
In memoria mamei...
Mi-a dat bunul Dumnezeu binecuvantarea sa ma nasc si sa traiesc in satul Radaseni, care se gaseste in nordul Moldovei, la trei kilometri departare de Falticeni. Cat vezi cu ochii - gradini de pomi si gospodarii mandre, cu case albe, acoperite cu dranita. Gradini bine inchise cu garduri inalte, porti mestesugite, acareturi largi. Ici-colo, in cotloanele mai adancite ale livezilor, iazuri care rasfrang in luciul lor umbre frumoase, odihnitoare. Chiar pe timpul lui D. Cantemir, mersese vestea despre merele din Radaseni. Taranii ziceau: "Malaiul din Tara de Jos si merele din Tara de Sus nu au coaja". E un sat binecuvantat, un sat unde lumina se limpezeste si se face miere in coroanele de meri, peri, visini, pruni si ciresi.
Imi amintesc si azi cum aratau bunicii sau chiar strabunicii, imbracati in frumosul port popular, la hramul bisericii de Marele Mucenic Mercurie, a patra zi de Pasti, cand intreaga suflare a satului iesea pe ulite pentru a petrece asa cum se cuvine, in curtea crasmei lui mos Costache Gherasim, unde scranciobul se invartea fara incetare, unde lautarii cantau pana noaptea tarziu, unde strigaturile si voia buna erau la ele acasa. Si cine tocmea lautarii si organiza hora satului, decat Petruca, flacau mandru si frumos, feciorul cel mai mic al crasmarului? Stia el ce stia, pentru ca, imbracata de sarbatoare, cu o floare in par, cu fasaul de borangic pe cap, Catincuta, fata dascalitei din sat, era nelipsita de la joc. Si s-a tesut intre acesti doi tineri o frumoasa, sincera si curata poveste de dragoste. Dar a venit primul razboi mondial si Petruca a fost chemat sub arme. Dupa mai bine de un an de concentrare si front, s-a intors acasa sprijinit in carja, schiop din cauza unei rani urate la un picior, provocata de un obuz ce a explodat langa el pe frontul din Marasesti.
In cerdacul crasmei, in zilele de sarbatoare, Petruca nu mai invartea scranciobul cu ceilalti flacai, nu mai juca horele, ci statea trist si abatut pe un scaun. Si intr-o zi, a mers la Catincuta si i-a dat dezlegare sa se marite, ca el, in starea in care se afla, nu se putea insura.
Afland vestea, fata a plans zile, dar mai ales nopti in sir. La hora nu se mai ducea, iar de Pasti, cand satul vuia de bucurie, il ruga pe fratele ei, Grigore, s-o duca la Manastirea Agapia, cu caruta. Pleca acolo sa-si planga dragostea neimplinita, sa treaca sarbatorile, si se intorcea joi, dupa Pasti, cand tot fratele ei, Grigore, se ducea s-o aduca acasa si tot cu caruta. Si a facut drumul acesta nu o data, nu de doua ori, ci sase ani la rand, hotarata fiind sa nu se mai marite niciodata, ci sa se duca si sa se imbrace in haine calugaresti.
Dar n-a fost sa fie asa. Se vede lucru ca si lui Dumnezeu i s-a facut mila de sufletul ei curat si chinuit, de ruga ei fierbinte si l-a vindecat pe Petruca. Mare nunta s-a facut atunci in sat. Mos Costache, crasmarul, a hotarat sa-si insoare o data cu Petruca si pe un alt fecior, pe Nicolae. Si au fost doi frati miri si doua mirese, cum nu se mai vazuse pana atunci si poate nici de atunci inainte.
Si anii au trecut unul dupa altul. Petruca a ramas in gospodaria parinteasca, a crasmarului, pentru ca asa se obisnuia si se obisnuieste si acum, ca feciorul cel mic sa ramana mostenitor in casa.
Blesteme
Gospodar vrednic si un bun comerciant pentru acele vremuri, flacaul a cumparat pamant pe langa cel pe care-l avea, si-a marit glia, a dus mai departe faima familiei si avea si pentru ce, pentru ca de acum avea trei baieti si doua fete. Si toate ar fi fost bune, numai ca de la o vreme, in familiile surorilor si fratilor lui Petruca, au inceput mari nenorociri. Ba le-au murit copii, ba s-au imbolnavit, ba s-au nascut cu malformatii, ba parintii s-au despartit, ba chiar au murit unii din ei. Sa se fi tras toate astea de la crasma? Sa-i fi ajuns blestemele femeilor din sat, cand barbatii se duceau si amanetau lucrurile din casa pentru bautura, la crasma unde stateau cu zilele, iar cand se intorceau acasa faceau scandaluri nemaipomenite, iar ele, saracele mame, poate nu aveau ce pune pe masa in fata copiilor? Cine stie, poate...
Si Catincuta, cu mintea ei agera, vazand toate acestea, s-a pus la sfat cu Petruca si, cu strangere de inima, cu frica si presimtirea cuibarite in suflet, i-a spus ca le vine si lor randul, insa de data aceasta la nenorociri. Destul ca a facut legamant sfintit cu lacrimi, ca cel care va ramane in viata sa dea pe toti copiii la scoala, si numai cel care nu va putea invata sa ramana acasa, in gospodarie.
Si asa a fost. A ramas ea cu cei cinci: cel mai mare - de saisprezece ani, cel mai mic - de doi ani si opt luni. Petruca facea drumuri cu caruta intre Iasi-Cotnari si Gura Humorului-Campulung. Lua cirese, zarzare, prune, mere si pere de vara si le comercializa la munte. Doi dintre baieti erau mai marisori si, de fiecare data cand pleca, lua pe cate unul cu el ca sa-l initieze in ale comertului. Numai atunci, in august 1942, cand a venit de la Cotnari cu marfa (intotdeauna facea popas o noapte acasa), cand a intrat in curte, a scapat caruta cu o roata sub pod. Au venit vecinii, l-au ajutat, iar a doua zi cand sa plece spre munte, calul n-a stat la inhamat. Oricat s-a chinuit, n-a putut si pace. Atunci, a luat calul unui vecin si a scos caruta pana in marginea satului, la soseaua mare. Cu chiu, cu vai, si-a inhamat calul, a plecat, dar in urma a ramas mare jale, pentru ca n-a vrut de aceasta data, potrivit obiceiului, sa ia cu el pe nici unul din baieti. Sa fi presimtit ceva rau si el, si calul? Da! Pentru ca nu s-a mai intors nici unul... Grabit sa revina acasa, ca sa plece la Cernauti, la admitere la Scoala Normala, cu fetita cea mare care terminase patru clase primare in sat, a venit noaptea pe drum, obosit poate, a adormit si, in apropiere de Gura Humorului, la o trecere de cale ferata nesemnalizata, s-a petrecut tragedia: a fost surprins de tren, omorat fiind si el si calul, iar caruta sfaramata. Mai mare nenorocire nici ca se putea. A fost mare jale in tot satul. Si ea, Catincuta, a ramas stalpul si nadejdea celor cinci copii minori. Si cine oare, in afara de ea, ar fi fost in stare ca joi sa-si ingroape sotul, iar sambata sa caute pe cineva sa trimita la Cernauti fetita la examen? Din timpul inmormantarii, si-a pus in beci, ascunsa sub o vana, o paine, ca s-o puna pentru drum. Si a trimis-o. Pe atunci, mergeau la Scoala Normala numai fiice de preoti si invatatori si rareori cate o "tarancuta". Si a fost mare concurenta in anul acela: 305 candidate pentru 35 de locuri. Dupa vreo saptamana si ceva dupa examen, se trezeste la poarta cu directorul scolii din sat, Vasile Gavril, cu ziarul "Universul"; il deschide si-i arata anuntul reusitelor la examen. Fata ei era pe locul doi, prilej de bucurie si pentru ea, dar si pentru scoala din Radaseni. Si a mers Catincuta la preotul satului care-i era nas de cununie si, cu lacrimi fierbinti, l-a rugat sa faca slujbe ca nu cumva blestemul de la crasma sa treaca si asupra copiilor. Ingenuncheata zile in sir in fata icoanei Maicii Domnului facatoare de minuni (adusa din timpuri stravechi de la Constantinopol), bunul Dumnezeu i-a ascultat ruga. Si a inceput un adevarat urcus al Golgotei. Promisiunea fiind facuta - ca toti copiii sa mearga la scoala - a trebuit cu sfintenie sa fie respectata. Si a fost. Cu incredibile si poate nemaiintalnite sacrificii! Au fost postite toate posturile ani in sir, fara sa poata sa-si cumpere un sfert de untdelemn. Cu doi baieti la facultate la Iasi (atunci se plateau taxe pentru camin si cantina) si cu doua fete la internat (tot cu plata), la Gura Humorului, unde se instalase vechea Scoala Normala de la Cernauti, nu se putea face altfel. Cel mic era acasa inca, in clasele primare, si norocul era ca in grajd se gasea o vaca si deci era lapte. Ulterior insa, a fost vanduta si ea, intr-o toamna, cand trebuia sa fie porniti cu totii la scoli.
Si a stiut ea, taranca simpla si inteleapta, sa impleteasca in sufletul copiilor ei scoala mintii cu scoala inimii, impodobindu-le fiinta. A oferit celor din jur bucurie, prin frumusetea gandului ei, a inimii, a fiecarei clipe traite in armonie. Si truda nu i-a fost zadarnica. Visul, gandul i-au fost implinite. Toti copiii au scoala: doi ingineri mecanici, doua invatatoare si un ofiter superior colonel, jurist si cu Academia Militara. Viata i-a fost un zbucium si un sacrificiu pe care a stiut sa le ascunda sub hainele negre, cernite, de care nu s-a despartit nici macar un ceas, din acel august al mortii sotului ei. Si asa cum a stiut sa treaca prin viata, frumos, tot asa a disparut, fara sa stea macar o clipa la pat, grabindu-se parca sa ajunga acolo, sus, unde era asteptata.
Si a condus-o pe ultimul drum intreaga suflare a satului. Si chiar daca odihneste acolo, in cimitirul din deal, glasul ei mai pluteste si acum in gandurile si amintirile ce ma coplesesc... glasul mamei. Si poate pluteste chiar ea; desi n-o vad, o simt tot timpul in preajma-mi. A avut si are grija de-acolo de sus sa nu ne lase uitarii.
</b><b>O solie cu aripi
...Cu cativa ani in urma, mi-a atras atentia un fluture mare, in culori de negru si rosu, catifelat, care dadea tarcoale gospodariei noastre.
Poate nu i-as fi acordat atentia cuvenita, daca intr-una din zile - si nu oricare, ci in ziua Inaltarii Domnului (de ce oare tocmai in acea zi?!) - nu mi-ar fi barat intrarea in casa. Pur si simplu s-a asezat pe usa, de parca ar fi fost trimis cu o solie. Pentru un moment, am ramas descumpanita, nu stiam ce sa cred. Am intins mana spre el si i-am zis ca, daca este intr-adevar un sol trimis, sa-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul aratator pe care i-l intinsesem. M-am asezat asa cu el pe trepte si, vreme de zece minute, am trecut in revista viata zbuciumata, greutatile si neajunsurile vietii, am plans, m-am cutremurat, dandu-mi seama ca nu putea fi altceva decat sufletul mamei. Cum sotul meu era sus, in casa, i-am propus fluturelui sa mergem sa il vada si el. Cand m-am ridicat si am deschis usa de la intrare, iar el nu s-a clintit, m-a cuprins o emotie de nedescris. Nu mai era nici o indoiala. Fluturele era mesagerul trimis de sus.
Am stat de vorba cu el si cu sotul meu mult timp si, vazand ca nu da semne de plecare, i-am propus sa mearga si la sora mea, s-o vada si pe ea (avem case alaturate, suntem vecine). Am iesit cu el afara, m-am dus, am strigat-o, a iesit, ne-am asezat, am depanat amintiri, am plans impreuna si, intr-o tarzie vreme, a inceput sa dea semne de neliniste. L-am intrebat daca se grabeste. Mi-a confirmat printr-o bataie din aripi, dar fara sa plece. Am ridicat mana sus, si-a luat zborul, a facut cateva viraje in jurul nostru, apoi s-a inaltat si a plecat. L-am urmarit cu privirea amandoua, cu gandurile ravasite, cu sufletele zbuciumate, pana s-a pierdut in zare.
In aceeasi vara, cu fratele meu mai mare venit de la Pitesti si cu cativa prieteni, am plecat in drumetie pe Ceahlau. In fiecare vara plecam asa, pe carari de munte, fiind impatimiti iubitori ai naturii. La intoarcere, ne aflam jos, la Durau, intr-o statie de autobuz, pentru a ne intoarce acasa. Nu mica mi-a fost mirarea cand pe rucsacurile noastre care erau jos, la picioare, si-a facut aparitia acelasi fluture mare, negru cu rosu, catifelat. Mi s-a taiat raspiratia. Cei prezenti, care stiau povestea, au ramas inmarmuriti. Mi-am apropiat mana de el, s-a urcat pe mana, am luat rucsacurile si ne-am retras la umbra unui copac. Am vorbit iarasi cu el, pret de mai bine de un sfert de ora. A venit autobuzul, s-a urcat toata lumea din statie. Am urcat si eu, ultima, si, inainte de inchiderea usii, am intins mana, sub privirile mirate ale calatorilor, i-am urat drum bun si abia atunci si-a luat zborul catre inalt.
De atunci, in fiecare primavara, fluturele vine la noi, parca ocrotindu-ne si binecuvantandu-ne gospodaria. Il vedem in tot cursul verilor, insa numai de la distanta. Si odata cu fluturele, vin amintirile copilariei, vin ca o rugaciune ce alunga uitarea, inlocuind-o cu liniste, cu sperante.inv. pensionara Elena Covatariu
loc. Radaseni, jud. Suceava