125 de ani de la nastereUrmele lui Brancusi la Hobita</b><b>"Tare mult dorea sa fie inmormantat langa mama lui, la biserica din zavoi"
E dimineata la Hobita. Lumina se imprastie ca un card de pesti pe frunzele copacilor. Zavoiul Bistritei e adormit si satul se dezmorteste in cantec de mierla. Insirate cuminti de-o parte si de alta a drumului, casele se ascund somnoroase dupa verdele vitei-de-vie. Ulitele sunt inca pustii. Pe garduri, pe porti si pe stalpi, infloriturile cioplite in lemnul uscat asteapta mangaierea soarelui. In curand, razele sale vor inunda satul ghemuit langa munti.
Casa
Casa in care se afla Muzeul "Brancusi" este "de imprumut". A fost adusa din alta parte: o casa din sat, ingemanata ca infatisare cu aceea in care s-a nascut sculptorul. Curtea este insa adevarata. Acolo a vazut pentru prima oara lumina soarelui Constantin, cel de-al cincilea nascut din cei sapte copii ai lui Nicolae Brancusi. Cu siguranta ca pentru viitorul artist, lumea a inceput in pridvorul cu stalpi de lemn, in care la orele diminetii se scurge toata stralucirea anotimpului.
Ca sa intri in casa, trebuie sa urci mai intai doua trepte facute din bolovani mari, de rau. Un soi de prag, menit sa te treaca intr-o lume veche si incremenita pe care, ca s-o poti intelege, trebuie sa-ti smeresti cugetul. O litanie plina de nostalgie izvoraste din fiecare obiect: vatra cu corlata, piua de coliva si postavita, talvul de scos vin din butoi, bota, plosca si fuciile (butoiase mici). Celarul n-are tavan, se vad capriorii si grinzile acoperisului, si vara, din pod, se aud greierii. Agatata de peretele din spatele casei sta o grapa din crengi de corn si, langa ea, mai la o parte, sprijinit pe niste pietre mari, e parlaul - "un trunchi gros de copac scobit, in care pe un strat de paie se asezau hainele umede, presarate cu cenusa. Straturile se repetau: haine, cenusa, haine, cenusa si, cand parlaul se umplea, se turna apa fierbinte in el si hainele erau lasate la inmuiat in acea lesie. Apoi, femeia le ducea la Bistrita si le batea bine cu maiul de lemn", imi spune Doina Pana, muzeograful casei Brancusi.
Tot de la ea aflu ca adevarata casa in care s-a nascut sculptorul se afla la cateva sute de metri de muzeu si e locuita acum de stra-stranepoti de-ai lui Constantin. "Cand si-au impartit averea ramasa, copiii Brancusi - proveniti din doua casatorii ale tatalui lor - nu s-au inteles cine s-o mosteneasca si atunci au tras la sorti. Casa a scos-o din caciula Frasina, mezina familiei, singura sora a artistului, si ea a mutat-o pe pamantul ei, mai catre zavoiul Bistritei, la mica distanta de casa-muzeu de azi."
Blestemul Frasinei
Despre Frasina, unii-si mai aduc aminte ca stia sa faca farmece. A trait in aceeasi casa cu baiatul ei, Ion, caruia, nu se stie de ce, i-au murit toti cei opt copii, unii chiar inainte de a fi botezati. Om innegurat de griji si de nevoi, Ion a inceput sa o bata pe mama lui, gandindu-se ca de la ea ii vin necazurile cele multe. Frasina n-a mai putut rabda si intr-o zi, inainte de a-si parasi casa pentru a se adaposti la o fata, la Bradiceni, a luat o oala de lut cu apa si a aruncat-o in batatura, blestemand: "Atunci cand se vor aduna cioburile astea la un loc si cand se va mai umple oala asta de apa, numai atunci sa se adune neamul Brancusenilor in curtea aceasta si sa aiba parte de casa in tihna!". Rostit cu suferinta si cu obida, blestemul Frasinei nu l-a lovit numai pe nefericitul Ion, care n-a mai iesit niciodata din saracie, dar pare sa se fi-ntins peste intreaga familie, care traieste si astazi dezbinat si inveninat. Nu se stie prea bine ce au de impartit, caci batranul Nicolae-Radu le-a lasat celor sapte copii - pe care i-a avut de la doua neveste, Ilinca si Maria - avere egala. Sfada a trecut de marginea satului si a ajuns si-n cimitirul din zavoi, unde s-au pus doua cruci noi, pentru a cinsti memoria parintilor sculptorului. Unii dintre urmasi sustin insa ca cele doua cruci strajuiesc morti straini de neam si ca adevaratele morminte ar fi altele, pe care cei care le cunosc le intretin si fac slujbe de sarbatori.
Se mai spune despre Brancuseni ca au fost blestemati sa ramana vaduvi de tineri, pentru ca doi stramosi de-ai lor ar fi luat si ar fi dus acasa niste grinzi din biserica arsa din cimitir. Dupa ce au ajuns cu grinzile in ograda, cei doi au murit fara alte semne de boala.
"Blestemul" cel mare l-a atins insa pe Constantin, caci nimic nu poate fi mai greu pe lume decat sa cauti in piatra urmele zborului.
Neamul
Prin cei sapte copii ai lui Nicolae-Radu, sase baieti si o fata, neamul Brancusenilor s-a intins in toata lumea. Astazi, sunt peste 150 de urmasi directi, raspanditi in cele patru vanturi. "Fiecare om e fiul cuiva, se trage dintr-un neam, reprezinta o veriga din sirul inaintasilor", spunea sculptorul. El este singurul care n-a continuat sirul neamului ce coboara in timp, pana pe la 1700, si poate mult mai inainte. Numele Brancusi vine de la "branca"-mana, Brancusenii fiind oameni care au trudit din greu ca sa traiasca. Au lucrat pamantul, au crescut oi, au mesterit case, au crescut prunci pe care i-au botezat Dumitru, Nicolaie, Elena, Ion, Vasile, Maria, Grigore, si iar Dumitru, si iar Nicolaie. Nici unul din neam n-a simtit insa mai bine decat Constantin asprimea pietrei, blandetea lutului si caldura lemnului. Din iubirea lui pentru ele, prin chin, veghe si nedormire, cu bucurie s-au nascut si "copiii" lui. Ii cheama Cumintenia pamantului, Oul, Foca, Stalp, Columna, Pastele, Cocosul, Hidra, Maiastra... si iarasi Stalp, si iarasi Pasarea, si iarasi
Coloana...
Martorii
In Hobita, mai traiesc cativa oameni din cei care l-au vazut pe sculptor in cele cateva randuri cand s-a intors acasa in sat. Ioana Blendea, o stranepoata de-a lui, avea cam cinci ani cand l-a vazut plimbandu-se prin zavoi, insotit de o domnisoara tare frumoasa (Eileen Lane, o irlandeza de care Brancusi a fost foarte indragostit, n.n.). Stranepoata Ioana are acum 87 de ani, are casa vecina cu muzeul si mai tine minte si acum palaria mare de care Constantin nu se despartea niciodata cand iesea pe drum: "Bunica mea l-a vazut in 1922, cand a venit cu straina in sat", imi spune muzeografa Doina Pana. "Bunica era copila si mergea in fiecare zi in zavoi, cu vacile la pascut. I-a vazut pe cei doi de multe ori la plimbare, dar nu s-a apropiat, caci i-a fost rusine. Ea mi-a spus ca el umbla intr-un costum de culoarea untului si ea, irlandeza, a minunat tot satul pentru ca umbla desculta si imbracata in costum popular gorjenesc. Se vede ca a iubit-o mult Brancusi, daca a adus-o in sat si a imbracat-o ca pe femeile din neamul lui. Umbla toata ziua pe dealuri, desculta si cu flori agatate in par.
Se stie ca artistul a luat de la una din cumnatele lui, nevasta fratelui sau, Dumitru, de care a fost foarte legat, panza noua si bracirile, iar Chiva Ciresoanii din Pestisani i-a cusut camasa taraneasca irlandezei. Ii statea bine asa, imbracata cu camasa si oprege (catrinte). Era tot vesela si radea la toata lumea cand se intalnea pe drum cu cineva."
Dupa ce s-a intors la Paris, sculptorul ii scrie fratelui Dumitru o scrisoare, in care pomeneste de vizita facuta in compania domnisoarei Lane. Scrisoarea n-a mai fost publicata pana acum, fiind pastrata cu mare sfintenie, alaturi de inca alte doua documente inedite, de o stranepoata prin alianta a sculptorului, d-na invatatoare Maria Mecu Brancusi. Iata cateva fragmente din epistola pe care Constantin o trimite din atelierul lui din strada Impasse Ronsin nr. 8 fratelui Dumitru, pe 27 octombrie 1922:
</b>
<b>"Frate Dumitre,
(...)
Primeste cecul de cinci mii lei ce-ti alatur, din care sa dai trei mii pentru biserica, ca sa complecteze suma de sase mii, cu cele trei mii ce ai primit de la D-ra Lane, si te rog fa asa sa nu sa mai iste vreo nemultumire. Restul de doua mii tine-i pentru tine (fa cumnatei un cadou frumos, ca am luat panza si bracirile. (...) Domnisoara e incantata, va trimete multe salutari la toti si seruta nepoatele cu multa dragoste. Pentru moment, voi trimete in curand tuate deslusirile.
C. Brancusi"
Din scrisoare reiese ca artistul era foarte atent cu banii, ca nu-i placea sa ramana dator nimanui, dovada ca a platit si panza din care i-a facut costum taranesc irlandezei. E importanta si informatia legata de monumentul pe care Brancusi ar fi vrut sa-l ridice in sat.
Despre acest monument, mi-a povestit cate ceva si Nicolae Dogaru, pe care l-am gasit incalzindu-se la soare pe banca din fata portii. "Am acuma 87 de ani grei si pe Brancusi l-am vazut cand aveam 22. Am venit acasa intr-o permisie, eram militar, si m-am dus si eu la hora de Sf. Gheorghe. El era in tara, ca auzisem ca lucra la Columna aia a lui. Era praznic mare de Sf. Gheorghe la noi in sat. Se faceau intotdeauna doua hore, una pe un deal, de-i zicea <<La fantane>>, alta pe dealul <<La Cioaca>>. Lui Brancusi ii placea sa mearga sa asculte muzica si sa vada cum jucau si cum se veseleau oamenii. Atunci cand l-am vazut eu, el n-a jucat, a stat numai pe margine si s-a uitat, si la sfarsit a platit el lautarii. Eu eram cu tata si el mi-a zis: <<Uite, ma, ca veni si Brancusi pe acasa!>>. Tata era nascut pe la 1883, era mai mic decat Brancusi cu cativa ani si se stiau bine. Tata mi-a spus ca Brancusi a ajuns om mare prin alte tari. Eu stiu ca el a vrut sa faca o columna sau ceva monument si aici in sat, dar nu l-a lasat popa care era atunci si unu" de-i zicea Lache Tabacu. Pe popa ala il chema tot Brancusi, dar nu era neam cu Constantin, ca popa a fost infiat de prin Dragoiesti. Si, cum iti spusai, popa nu l-a lasat sa faca monumentu". <<Fugi de-aici, i-a zis, ce monument? Fugi ca esti narod!>> Nu i-a dat aprobarea si atunci el a plecat. Acuma, eu stau si ma gandesc asa, daca n-ar fi bine sa avem si noi in sat un monument de-al lui. Nu vezi cum vin strainii de se intereseaza de el? Vin cu otocarile si cu masini de toate felurili. Ce stim noi de el? Mai nimica, mai mult stiu strainii ca a fost om mare. Am auzit ca ei stau la Masa aia a lui, aia cioplita de el, ca-n biserica. Ce sa-i faci? Asta-i soarta unora, zice si la Biblie ca nimeni nu-i profet in tara lui. Tot tata mi-a spus ca Brancusi a mai fost si inainte in sat, cu o femeie care umbla imbracata ca muierile noastre, dar nu stia romaneste decat cateva vorbe. Odata, tata i-a vazut intr-o seara pe deal, intr-un loc ce-i placea lui mult, stateau in iarba langa un foc, el cu palaria pe cap, ea despletita. Nu mai stiu altceva despre el si, chiar de-as sti, la ce mi-ar folosi de-acuma, ca nu mai sunt bun decat sa-mi incalzesc spatele la soare. Cine ma mai asculta pe mine?"
</b><b>Castanele din foc
Ca sa ajungi pe dealul numit "La Cioaca", trebuie s-o iei pe un drum lateral si apoi sa urci putin pe o cararuie ce se pierde in umbra copacilor.
Se poate sa fi fost sfarsit de septembrie sau, poate, primele zile din octombrie, atunci cand a venit cu straina in sat... El a adunat mai intai frunze uscate si apoi vreascuri. Pana cand ea si-a adunat flori de mazariche si de splinuta, el a facut focul. Nu vorbea nici unul din ei, isi vedea fiecare de ale lui. Era ultima seara pe care o mai petreceau in sat. Peste cateva zile, vor ajunge acasa, la Paris. Seara vor astepta garIonul sa le aduca Pelfort fraises la "Closerie de lilas" sau vor bea un pahar de Buzet, care o sa le aminteasca de vinul acru, oltenesc. Dar pana atunci, mai este... Au trait in aceste zile cat intr-un an la Paris si, culmea, nu erau obositi. Ii stapaneau o mare liniste si multa impacare.
El scurma ganditor in jarul adunat peste castanele crestate, care se coceau si raspandeau un miros adormitor. De cealalta parte, ea se uita la el peste foc, invartind usurel in maini ulcica de vin. Cand prima castana a pocnit aruncand cenusa cu scantei, el s-a ridicat in picioare si a inceput sa joace, mai intai mai domol, apoi din ce in ce mai grabit, mai repezit, ca si cum freamatul padurii incercate de vant i-ar fi dictat pasii dupa o muzica numai de el auzita. Castanele sareau din jar si se imprastiau prin iarba si el juca mai departe, uitandu-se cum in ochii ei se aprindeau, rand pe rand, stelele noptii. Si-apoi, le-a vazut mai de-aproape, si mai de-aproape, si mai de-aproape, pana cand ochii, nasul, parul si gura ei n-au mai fost decat o linie dreapta, ca in Poarta Sarutului. Se poate sa fi fost sfarsit de septembrie sau, poate, primele zile de octombrie...
Cantecul zorilor
Langa biserica noua, dintr-o curte plina de pomi, iese la poarta Maria V. Dogaru, care "tocmai a plecat" pe 86 de ani. Vioaie inca si vorbareata tare, e bucuroasa ca ne poate fi de ajutor. Isi aduce aminte ca Brancusi venea la hora ca sa stea de vorba cu batranii de pe margine. Mai mereu se tragea pe langa vreo batrana si o ruga sa-i cante vreun cantec din acelea vechi. Lui ii placea sa auda Cantecul zorilor: "Zorilor, surorilor,/ Nu pripirati sa zoriti/ Pana sara rasariti/ Pe Ion ori Nicolae sa gatiti./ El este calator/ Dintr-o tara-n alta tara/ Dintr-o lume-n alta lume/ Si el are sa trimeata multe carti in toate partile/ La frati si la surori/ La ai lui veciniori/ Toti o tara sa-i gateasca/ Provizii sa-i porneasca".
"Asta-i un cantec pentru mort, dar lui ii placea s-o auda pe femeia aceea cum il canta. Uite ca nu mai stiu cum o chema pe muierea aceea, am uitat. L-am vazut cand a venit ultima data la fratele lui, Dumitru, care avea casa la cateva porti de mine. Avea barba mare si purta haine orasenesti, de domn."
Matusa Maria imi mai canta vreo doua, trei cantece "de-ale vechile" si ma trimite in sat, la vale: "Dupa ce treci rascruciul, mai mergi pana la alalalt si apoi intr-o casa galbena e o femeie vaduva de multa vreme, care-i schioapa si stie multe tare". Pe drum, Stefan Stoiculescu, vesel nevoie mare, imi spune ca Brancusi ar fi fost la nunta unui nepot de-al lui si ca ar fi cerut gazdelor sa-i puna o masa in pivnita unde erau butoaiele de vin. Acolo a stat el toata nunta si la sfarsit, a dat mirelui 2000 de lei, ceea ce i-a umplut de mirare pe toti, caci era o suma uriasa pentru vremea aceea. Mirele si-a cumparat doua perechi de boi si si-a incropit o gospodarie mandra din banii primiti.
"Uica Costain"
N-o gasesc pe femeia care stie multe, ma intorc, trec pe langa batranul Nicolae Dogaru care e tot pe banca lui, la soare, si ajung la gazda noastra, doamna invatatoare Maria Mecu Brancusi, stranepoata prin alianta a sculptorului. Firava, cu o privire blajina, invatatoarea se insufleteste cand e vorba de "Uica Costain", cum ii spuneau in familie sculptorului. Socrul ei, Dumitru, era fratele cu care Constantin s-a aflat in cele mai apropiate relatii. Tragea la el cand venea in Hobita, ii scria de la Paris, ii trimitea bani. Cu el se sfatuia si stateau de vorba nopti in sir. "Socrul meu povestea ca Uica Costain nu era pretentios la mancare, ii placeau merele coapte, mamaliguta, ochiurile, varza murata cu boia de ardei si tuica de prune. In anul 1899, cand a venit de Craciun acasa, in sat, el i-a vandut socrului meu Dumitru partea lui din avere, pentru ca avea nevoie de bani ca sa-si plateasca scoala. Am pastrat si acest document, cu mare grija. Nici el n-a fost publicat pana acum si ma gandesc ca, in anul acesta aniversar, e bine sa-l cunoasca mai multi: <<Act provisoriu incheiat la 30 decembrie 1899: Vanz fratelui meu Dumitru N.C. Brancusi urmatoarele: un loc arator si livadie in poaiana mare, lung din garla spre apus pana in Valea Neagra, un loc aratori in Siliste, un razvor de vie in Dealul Arsurilor (...), un butoi de 20 de vedre uzat si partea ce mi se cuvine in cazan>>. Constantin si-a vandut partea de avere, dar n-a instrainat-o, a lasat-o tot in familie. Poate ca de pe atunci a simtit ca soarta lui se va implini pe alte meleaguri. Eu cred ca nu se poate sa te rupi de tot de locul in care te-ai nascut. Oriunde ai fi in lume, gandul catre pamantul in care a hotarat Dumnezeu sa te nasti ramane cu atat mai viu, cu cat esti mai departe de casa.
Uica Costain era legat de familie, desi a fugit de acasa de mic - prima data atunci cand invatatorul l-a pedepsit inchizandu-l in cotetul gainilor, pentru ca l-a prins cioplind banca in timpul orei.
In scrisori, scria ca vrea sa fie pace intre toti. Se spune pe-aici, prin sat, ca fratele lui mai mare, Ion, care era comerciant, ar fi vrut sa-l invete negustoria, neavand incredere in talentul lui. Nu s-a prins negustoria de el, dupa cum nu s-au prins nici vorbele cumnatei lui, nevasta altui frate, Grigore, care "l-ar fi luat rau la gura", pentru ca umbla asa, prin lume, fara rost. Cine stie daca o fi adevarat tot ce se spune? Oricum, stiu de la socrul meu ca, de cate ori a venit in sat, s-a simtit bine si ca tare mult isi dorea sa fie inmormantat langa mama lui, la biserica din zavoiul Bistritei, biserica pe care a facut-o bunicul lui. Se pare ca de la acest bunic a mostenit Constantin arta cioplitului. Trebuie sa fi fost tare suparat ca n-a mai venit in tara, inainte sa moara. Nu l-au lasat comunistii... I-au facut o mare nedreptate", continua doamna invatatoare, aratandu-ne si ultimul document, ramas inedit pana acum, pe care il mai are in arhiva familiei. Este un "Certificat de presenta sub drapel", intocmit pentru Regimentul 26 Rovine. Aflam din acest act date pretioase despre infatisarea artistului. "Tenarul Constantin Brancusi, fiul lui Nicolae si al Mariei, nascut la 18 februarie 1876, in districtul Gorjiu, plasa Vulcani, comuna Pestisani, avend talia de 1m63cm, perul negru, fata - smada, frunte - potriv., sprancenile - negre, ochii - caprui, nasul, gura si barbia - potriv., semne particulare - n-are, a fost incorporat la 15 ianuarie 1902 ca sold. cadru (...)."
"Banuim ca sculptorul n-a putut suporta rigoarea cazona, dupa cum n-a acceptat niciodata sa faca ceva impus de altii impotriva propriei vointe. Sunt putine informatiile despre el din aceasta perioada si poate n-ar fi rau daca cei care stiu cate ceva ne-ar spune si noua, celor din familia Brancusi. Nu stiu de ce noi, romanii, nu stim decat prea tarziu totdeauna sa-i pretuim pe cei buni, pe cei deosebiti. Bine ca stiu strainii sa ni-i ia la timp... Eu cu multa amaraciune ma gandesc adesea cat de dor i-o fi fost lui Uica Costain, in ultimii ani de viata, de pridvorul casei parintesti, cat de dor i-o fi fost sa se uite si el printre stalpii ciopliti, la lume... Nu degeaba sunt atatea porti, atatia stalpi, atatea coloane in atelierul lui. Poate ca si acum el sta tot intre Coloane, pe undeva..."
Se lasa seara in Hobita. De pe stalpi, porti, garduri, pridvoare, lumina se retrage incet, pana maine dimineata, cand va lumina din nou ciopliturile inflorate, lasate ca niste tipare in lemnul vechi. Acestea sunt urmele pe care Brancusi le-a deslusit in primii ani ai vietii si pe care le-a desavarsit, apoi, regeste. "Printul-taran" si-a facut datoria.Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel Tanjala