Povestea
unui motan caruia ii placeau florile
Giony
A intrat
in viata noastra, pe vremea cand "se tragea" la Timisoara. Era 17 decembrie
1989, pe la orele 21.00. Noi ascultam "Europa Libera", ingramaditi pe langa
o soba a carei putere calorica te incalzea mai mult mental, decat fizic.
La un moment dat, Pusa, sotia mea, a coborat la bucatarie sa faca un ceai,
ca sa compensam tremuratul. Zabovind cam mult, ne-am intrebat ce face...
desi scuza ar fi avut. Apa din ibricul de pe aragaz nu se incalzea, dar
sa mai si fiarba!! Coborand treptele, Pusa ma aude si-mi deschide usa,
zambind.
- Mau
are pui!
Mau
era pisica noastra de patru ani, neagra, cu ghetute, papion si mustati
albe. Facuse sapte motanei, sase ca ea si unul gri cu alb, probabil asa
fusese tatal lor. Mau a ridicat piciorul din spate si s-a cuibarit cu spinarea
in tolul in care fatase. Ochii ii straluceau, parca ne arata cu dragoste
isprava ei.
Am urcat la mama cu ceaiurile si i-am comunicat
noutatea. Cu tot frigul din casa, a trebuit sa coboram din nou, ca sa vada
si ea minunea. Nasterea, ca si Moartea, sunt minuni de la Dumnezeu, pentru
cine cauta sa le inteleaga sensul. Aceste doua praguri marginesc de la
un capat la celalalt ceea ce numim noi "viata terestra". Intre aceste doua
praguri, orice faptura isi desfasoara "ghemul vietii" pentru a se pregati
in vederea altei etape, despre care nu putem face decat presupuneri. Oricum,
viata trebuie sa aiba o linie ascendenta, sa tinda spre ceea ce va urma
dincolo.
Pe sase
dintre pisoi i-am dat pe la doua luni altor iubitori de animale. Pe unul
l-am oprit noi si l-am botezat Giony. Ii aveam pe Mau, pe Giony si pe Alunita
(dintr-o generatie mai veche).
Cand
Giony avea cam patru luni, Mau, care nu iesea niciodata din curte, a disparut.
Am cautat-o cateva zile, dar nimic. Am ramas cu Giony mic si cu Alunita
care, la randul sau, a disparut dupa cateva luni. Despartirile acestea
subite iti pun o serie intreaga de intrebari, pe care nu le poti explica
cu raspunsuri concrete. Faci numai presupuneri, dar asta nu rezolva nimic.
Ramanand
numai cu Giony, l-am rasfatat cu iubire. S-a facut un cotoi mare, independent
si nebunatic. Cu toate acestea, nu fura si nu facea niciodata murdarie
in casa, oricat de urata ar fi fost vremea afara. Iarna, inota prin zapada
si blanita-i capata un negru lucios. Era atent la traversarea strazilor
din zona noastra, care erau foarte circulate. Uneori, se batea cu alti
cotoi si venea zgariat sau muscat de urechi sau de coada. Il tratam cu
diferite prafuri, solutii si creme. Devenea casnic doua-trei zile, apoi
pornea din nou in celebrele lui aventuri. In circa doi ani, erau pe strada
noastra pisoi care-i semanau... iar cativa vecini imi ziceau, in gluma,
sa le platesc pensii alimentare.
Alteori, vara - cand era cald -, se ascundea sub frunzele de margaritar
sau de stevie ori isi gasea adapost sub bolta vitei-de-vie. Dormea pana
seara, daca nu cumva il prindea foamea la pranz. In acest caz, cobora treptele
de la bucatarie sarind din doua-n doua, ca sa nu piarda masa. Se aseza
in fata unui petic de ziar, pus special pentru el ca fata de masa, si astepta.
Cand ne faceam ca nu-l observam, facea slalom printre picioarele noastre,
apoi se reaseza in fata ziarului si astepta. Nu cerea niciodata mancarea,
cu miorlaituri.
Seara,
pe la orele 18.00, sau dimineata la 5.00, era nelipsit. Parca avea ceas
la mana! Dimineata, precum si-n amurgul zilei, se suia voiniceste pe spaliera,
ca sa prinda razele ultraviolete. Daca ridicam vocea, mieuna, atragandu-mi
atentia ca nu-i place zgomotul. La fel reactiona si la muzica data tare.
Stia el ce stia.
Din
cauza rasfatului, devenise mofturos. Manca gherute si capete de pui, alteori
peste, carne de orice fel. Din cand in cand, bea laptic. Ii placeau telemeaua
de oaie si cascavalul proaspat. Dupa salamuri nu se omora. Bea apa foarte
multa, cam 150 ml o data. Din aceasta cauza, facea pipi des, stropind buruienile,
gardurile si un caine din vecini pe care nu-l suferea. Noroc ca intre ei
era plasa de sarma, altfel... Cand intra in amoruri, disparea cam o zi
si jumatate. Venea flamand si insetat. Dupa ce-si umplea burtica, relua
programul.
Noptile
si le petrecea la Liceul Economic, pe la un camin de copii din apropiere
sau prin podul unor case, de unde venea plin de praf si de plasa de paianjeni.
Periindu-l cu peria lui, statea ca la fotograf. Apoi isi lingea blanita,
ca sa arate sic.
Iarna
isi desfasura programul mai mult prin casa. Dormea intre noi sau la picioarele
mamei, in camera ei. Dupa 10-12 zile, alegea alt loc: pe biroul nostru,
pe masuta, pe masina de cusut sau pe scaunul din vecinatatea televizorului.
Uneori, urmarea atent miscarile de pe ecran. Alteori, reactiona cu raspunsuri
miorlaite la emisiunea "Ia-ma acasa!".
Noaptea,
cand ieseam la baie, venea uneori si el ca sa bea apa, apoi revenea la
locul lui si-si continua somnul. Daca-l deranjai in timpul somnului sau
dadeai din greseala peste el, scuipa...
Ne facuseram
obiceiul de a strange oase de pe la mesele pe unde mergeam. Pusa avea o
punguta - "punguta pentru dragalasi". Dragalasii erau pisicile si cateii
nostri.
Cand
a murit Pusa
Oamenii
au hobby-uri, pasiuni, slabiciuni, au - intr-o expresie sintetizata - "cam
de toate". Pentru ca un cuplu sa fie reusit, fiecare trebuie sa aiba cate
ceva din "cam de toate". Noi iubeam amandoi animalele, florile, intreaga
natura... Chiar si Giony era mare iubitor de flori! Venea uneori cu nasucul
murdar de ceva galben sau alb. Pana sa dezlegam misterul, faceam tot felul
de presupuneri. Intr-o seara, l-am surprins mirosind regina noptii. L-am
urmarit si avea obiceiul sa-si treaca boticul pe la toate florile placut
mirositoare. Chiar si Leu - cainele nostru, care facea pipi pe toate rotile
masinilor stationate, pe garduri, pe stalpi, pe buruieni - cruta florile
cu miros placut parfumat.
Animalul,
in general, este si un bun psiholog. Capteaza undele de bucurie sau amaraciune
ale stapanului si se manifesta ca atare. Acest fenomen l-am constatat mai
mult la caini si la cai, dar nici pisicile nu-s mai prejos. Simt cine le
vrea raul si-l ocolesc cu diplomatie sau se apara ripostand.
Cu cateva
zile inainte de a muri sotia mea, Pusa, Leu urla... iar in ziua inmormantarii
ei, nici n-a iesit din cotet. A refuzat mancarea si gemea. Tot atunci,
Giony a stat toata preziua mortii ei in pat, langa ea. Seara, pe la orele
21.00, a plecat si a reaparut abia a treia zi, venind la bucatarie, dar
in casa n-a mai urcat multa vreme. Are cineva vreo explicatie legata de
aceste manifestari?
Cunosc
si alte exemple auzite si, mai important, vazute cu propriii mei ochi.
Concluzia mea este de nezdruncinat: animalul este un bun psiholog, fara
diploma academica. El a primit de la Natura - sau de la Creator - toate
aceste daruri si le-a pastrat. Omul le-a pierdut prin uitare, nefolosire
sau egoism! Efectul "civilizatiei" ne-a vaduvit... noi pierzandu-ne insusiri
capatate prin nastere.
Tot "civilizatia" ne-a marginit, in loc sa ne desmargineasca. Ne-a pus
la dispozitie preocupari meschine si deformante. Egoismul castiga teren
in detrimentul universalitatii binelui divin, al dragostei totale, dezinteresate
si nemarginite. In privinta aceasta, animalul ne este superior. "Prietenul"
de cate ori nu te paraseste la necaz? Cainele, in special, dar si alte
animale raman langa stapanul iubit, sufera pentru el si uneori chiar mor
pentru el.
Mai
sunt si alte insusiri pe care omul le-a pierdut. Nici o femela-animal nu-si
abandoneaza puii dupa nastere, ci numai atunci cand se pot descurca singuri.
Fenomenul este prezent si la pasari. Cate mame-om fac invers? Statisticile
sunt cutremuratoare.
Giony se pregateste de drum
Giony
parea sa fie longeviv. Statura lui, pofta de mancare, vioiciunea care-l
caracteriza si repausul profund in care se odihnea - cand o facea - erau
argumente sigure pentru un record al motanilor de oras aglomerat si cu
o civilizatie trepidanta. Avea prostul obicei de-a pleca pe ploaie in escapadele
lui nocturne. Nu o data, ci de mai multe ori, venea ud, de-l storceai.
- Unde
ai fost, ma nebunule?
Il stergeam
cu prosopul, iar el statea cuminte, dupa care isi lustruia cu limbuta blanita.
Dormea cateva ore, apoi... valea, chit ca afara ploua cu galeata.
De circa
o luna, stranuta si, uneori, chiar tusea. L-am tratat empiric - asa cum
stim noi de toate - si intr-o buna zi am constatat ca refuza mancarea,
fara nici un motiv. Bea multa apa! Slabise. Apoi a disparut trei zile.
Dupa a treia zi, il zaresc langa gardul Liceului Economic. Era abatut.
Luandu-l in brate, simt ca era piele si os. Usor, ca un fulg! L-am bagat
in curte. Pe la orele pranzului, dormea sub o masina in curtea vecinului.
Spre seara, s-a refugiat in niste flori, dar tot in curtea vecinului. Ma
duc sa-l iau. Am tresarit speriat. Era rece! Dar a ridicat totusi capul,
cand mi-a simtit mana pe blanita. Ii spun si mamei, care este de parere
sa-l aduc in curtea noastra. L-am asezat in stevie, locul lui preferat.
Dupa o jumatate de ora, revenind in curte, il gasesc in fata lui Leu, care
statea rezemat de gard. Se uitau unul la altul, iar Giony avea si labuta
intinsa spre caine, parca-i spunea: "Eu sunt bolnav!". Cum ajunsese el
acolo? Probabil cu ultimele
eforturi. Mama crede ca ar trebui sa-l bagam in bucatarie, pentru mai multa
siguranta. L-am asezat pe covor.
Doua zile si-o noapte l-am tot urmarit. Puterile ii dispareau vizibil.
Cand vorbeam cu el, ridica capul, apoi deschidea numai ochii, mimand un
fel de miorlait surd... Avea respiratia grea. Am vrut sa-i dau laptic,
cu seringa, pe la coltul boticului. Ridica labuta si-mi respingea mana,
parca ar fi zis: "Lasa-ma. Nu vezi ca toate sunt de prisos?". Indurerat,
am plecat spre gara. De ce? Ce treaba aveam eu acolo? Mi-am adus aminte
de Pusa care, bolnava fiind, imi spunea: "Nu umbla nauc pe strazi, ca sa
ma tin dupa tine, sa te apar. Poarta-te ca un om care se stie protejat".
Am ramas pe-o
banca, pe bulevard. Simteam nevoia sa ma marturisesc... Dar cui ii mai
arde sa-ti asculte povestile, mai ales povestile cu pisici? Mai simte cineva
ceva? M-am dus la Mihaela, o buna prietena de familie. I-am povestit. M-a
ascultat! Pe la ora 17.00, ceva m-a impins de pe scaun si am plecat acasa.
Mama era la bucatarie, avea ochii umezi.
- Ce face
Gionyca, mama?
- Respira.
L-am strigat.
N-a mai raspuns. Era rece, respira rar. Moartea vine incet, ca sa nu ne
doara! A dat capul pe spate intr-o miscare lenta, a respirat profund, ca
din lipsa de aer... S-a stins ca orice viata terestra, care nu mai are
nevoie de oxigen. L-am asezat cu mama intr-o sacosa, i-am facut o groapa
si l-am inmormantat a doua zi, lasandu-l sa mai stea o noapte in fosta
lui casa.
A ramas
in sufletul meu, asa cum au ramas toti cei dragi mie: oameni, animale,
pasari... Asa cum mi-au ramas in casetele memoriei tablouri din natura,
pe care le-am admirat de atatea ori in drumurile mele si pe care nu le
mai pot vedea azi, cand sunt pensionar intr-un stat care nu-i nici socialist
si nici capitalist.
Traiesc
prezentul intr-un socialism fara planificare... si intr-un capitalism fara
capital. In acest caz, merita sa mai crezi intr-o viata mai buna? Da! Daca
varianta realista nu ti-o poate oferi viata, ramane in picioare varianta
divina, in care cred. Ca-n orice durere in care devii neputincios, am ridicat
privirea. Pe perete, gasesc calendarul pe 2001. Este 13 iunie. Peste patru
zile, Giony ar fi implinit unsprezece ani si jumatate. La revedere Gionyca!
Asa mi-a spus si Pusa.
*
Am suferit
mult in viata, in urma pierderii celor care, o bucata de vreme, mi-au fost
parteneri sau au trait in preajma mea: fie ei oameni, animale, pasari sau
plante. Toti cei pe care i-am iubit au luat prin plecarea lor si ceva din
mine. Dar "speranta" de ce imi ramane? Ea nu vrea sa moara! Raspunsul nu-l
pot da decat inspirat de ceva ce depaseste puterea de a gandi... Asta deoarece
gandurile, ca si sentimentele, mi-au trecut intotdeauna prin suflet. Cu
el am judecat si ii multumesc lui Dumnezeu, ca-mi lasa speranta, de care
am nemarginita nevoie.
Constantin Nicolescu
str. Maramures nr. 30, Ploiesti, jud. Prahova