Povesti cu ingeri
De ziua mea
Eram in anul 1959, primavara. Iasii acelor ani aveau un farmec care acum, cu trecerea timpului, se amplifica si se confunda cu copilaria mea. Imi amintesc de prietenii mei de atunci, de tricicleta mea, de trotineta fratelui meu, pe care nu aveam voie s-o ating, de batoanele de plastilina din care modelam trandafiri mirositori, de oamenii cu mainile intinse pe care ii desenam (cat de greu mi-a fost sa le lipesc mainile de corp, un efort aproape fizic!), de trasurile cu care ne intorceam cu parintii din oras in miez de noapte, dupa ce ne zbenguisem pe ringul de dans al gradinilor de vara, de papusa mea din ipsos, fara de care nu puteam dormi. Si ce frumoase si mult asteptate erau dupa-amiezele de duminica, cand mergeam la domnul Neagu in Copou si-mi povestea un fel de poveste fara de sfarsit, leganandu-se in balansoarul din lemn curbat. Ce vremuri minunate!
Fiecare zi incepea atunci cu echiparea pentru gradinita: sortuletul bleu, funda rosie de la gat, funda alba din cap, care trebuia sa stea teapana ca un fluture impaiat, ghiozdanelul din tabla cu merinde, pictat in culori vii. Si apoi, drumul spre gradinita, urcand dealul Tatarasului si trecand prin misteriosul gang al Cociorbei, strajuit de garduri inalte din scandura.
La gradinita, eram un copil foarte cuminte. O adoram pe domnisoara educatoare, al carei parfum de violete mi-l amintesc si azi. Localul gradinitei era intr-o casa veche, boiereasca, alba, cu geamuri mari. In partea dinspre sud a curtii in care se afla gradinita era o casa din caramida rosie, netencuita, care parea neterminata. In acea casa, locuia o familie care avea doi copilasi: o fetita si un baietel care nu erau inca de varsta gradinitei. Tatal acestor copii facuse ceva rau si era la inchisoare. Nici nu-mi amintesc de unde stiu aceste amanunte. Asa cum va spuneam la inceput, era primavara - si daca fiecare zi incepea cu pregatirile pentru gradinita, ea se incheia cu "Inger, ingerasul meu", rugaciunea pe care o rosteam in genunchi, cu fata la icoana si mainile facute caus in dreptul pieptului, ca-n pozele cu copii cuminti.
Venind de la gradinita intr-una din zile, domnisoara educatoare ne-a spus ca cei doi copilasi din casa vecina murisera. Mama lor plecase la sotul ei, la inchisoare, si-i inchisese pe copii singuri in casa. Copiii se jucasera la focul din soba, o scanteie a cazut pe hainutele unuia dintre ei - si apoi, totul luase foc. De fapt, nu chiar totul. Arsese mocnit si se produsese fum, din cauza caruia copiii murisera asfixiati. Si pentru ca aceasta tragica intamplare sa devina pentru noi invatatura de minte, educatoarele s-au gandit sa ne duca sa-i vedem pe cei doi copilasi. Si asa ne-am perindat pe la sicriasele lor, tinandu-ne de manute si admirandu-i ce frumosi erau - ca doi ingerasi. Nu stiu ce au simtit colegii mei, dar eu am fost puternic impresionata. Mi se rupea sufletul si as fi vrut din toata inima sa-i ajut pe copii sa revina la viata. Lectia educativa isi atinsese scopul in ceea ce ma privea. Am ajuns acasa si am povestit cu lux de amanunte ce am vazut, ce frumosi erau copiii si ce tristi, iar seara, m-am rugat pentru ei, ca sa ajunga in Rai.
Si pentru ca era primavara, nu peste mult timp de la tristul eveniment, urma sa fie ziua mea. Implineam sapte ani. Toamna urma sa merg, in sfarsit, la scoala. Mi-era si frica, dar - pe de alta parte - asteptam cu mare emotie si mandrie evenimentul. Nu mai tin minte din ce cauza - sa fi fost cei sapte ani, cifra care marca o etapa importanta din viata mea -, dar parintii s-au hotarat sa organizeze o mare petrecere cu aceasta ocazie. Zis si facut. Oaspetii erau rudele, fratii si surorile tatei si ai mamei, prietenii parintilor cu copiii lor, care erau de varsta noastra. Au inceput sa curga musafirii si au inceput sa ma copleseasca cu daruri de tot felul. Si m-au alintat si m-au pus sa spun poezii si sa cant, am dansat si am fost intr-o forma deosebita. La sfarsit, aproape de ziua, am cazut lata. Tin minte ca mai dormeam inca in patutul meu din fier, cu plase din sarma, ca sa nu cad cand ma rasuceam. Si ce m-am rasucit in noaptea aceea de pomina! In ragazul care mai ramasese pana la ziua, langa patul meu a aparut, dintr-o data, ingerul meu pazitor. Era exact asa cum mi-l imaginam cand il invocam in rugaciunea de seara: frumos, cu par auriu, invaluit intr-o aura de lumina. "Te rog in genunchi sa-i salvezi pe cei doi copii", i-am spus. Ingerul m-a mangaiat pe frunte cu dragoste, apoi a luat-o inainte, spre Cimitirul "Eternitatea", unde ne-am apucat amandoi sa sapam tunele in pamant, ca sa-i scoatem pe copilasi si sa-i salvam de la moarte. Nu era deloc usor. Era intuneric si ma sufocam, dar ingerasul sapa inainte si avea o putere care imi dadea si mie "aripi". Simt si acum lipsa de aer, intunericul de sub pamant si peretii zgrunturosi ai tunelului prin care incercam sa ajungem la sicrie. Sapaseram un labirint in care ne rataciseram, iar singura mea speranta era ingerul, care ma tragea dupa el. Il simteam ca pe ceva puternic si bun, o forta care ma invaluia si careia ma abandonasem.
Probabil ca m-am zbuciumat mult si dialogul cu ingerasul era purtat cu voce tare, caci parintii si o parte din musafirii care se culcasera la noi dupa petrecere s-au trezit si au incercat sa ma trezeasca si pe mine. Sa ma trezeasca la realitate mai bine zis caci, desi aveam ochii deschisi, continuam sa port dialogul cu Ingerasul, implorandu-l sa ma ajute, in continuare, sa-i salvez pe copiii de sub pamant. Speriati, s-au sfatuit ce sa faca si solutia a fost ca nenea Cotinel - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, care era preot si era coleg cu tata la biserica Manastirii Golia, sa-mi citeasca o rugaciune de linistire. A fost o hotarare inteleapta. In bratele ingerasului meu, suspinand amarnic, pentru ca nu-i putusem salva pe cei doi copii, in cele din urma, m-am linistit.
Imi dau lacrimile si acum, cand retraiesc momentele acelea. Ce dragoste puternica ma lega de ingerasul meu, ce incredere netarmurita aveam in el! Cata curatenie in sentimente!
Inger, ingerasul meu, stiu ca nu m-ai parasit, stiu ca tu esti primul raspuns la intrebarile pe care mi le pun mereu. Dar trebuie sa ai rabdare cu mine, pentru ca m-am ratacit putin de tine si m-am indepartat de puritate si curatenie. Asteapta-ma si vegheaza-ma. Vom merge impreuna. Te iubesc, fiindca ai fost cu mine mereu.Codruta De Hillerin - str. Gura Ialomitei
nr. 18, bl. Pc 12, sc. D, et. 2, ap. 36, sector 3, Bucuresti
Scrisori de familie
Era in luna iulie. O vreme caniculara m-a fugarit din casa de beton de la oras la casa batraneasca de la tara, cu cerdac de lemn, dar mai ales intesata cu amintiri, unele din ele - dureros de frumoase. Ori de cate ori ma intorc acasa din "ratacirile" mele - caci ne simtim, cu adevarat, rataciti si pierduti in aceste timpuri de tranzitie prelungita -, renasc din propriile indoieli. Devin un om al locului, mai rezistent, mai credincios, mai harnic si mandru de gospodaria mostenita de la parinti. Si mai ales, ma simt libera, intr-un mod neconditionat. Trebuie sa cunosti bine tinuturile Bucovinei si pe oamenii ei ca sa intelegi aceste lucruri, fara retinere sau tagada. Intr-o gospodarie de tara, parasita de cei dragi pentru a se apropia de Casa lui Dumnezeu, sunt o gramada de treburi de facut. Imi place sa muncesc acolo pana la epuizare, fara sa ma simt obosita vreodata si avand mereu multumirea ca fac, poate, ce si-ar fi dorit si parintii mei. Imi place sa rasfoiesc si cartile vechi pe care le mai gasesc prin podul casei, sa citesc scrisorile de familie, sa privesc fotografiile ingalbenite de vreme, chiar de nu stiu intotdeauna cine sunt cei care-mi zambesc de dincolo. Dintr-o astfel de epistola, citita intr-o seara, am aflat o intamplare din viata tatalui meu. Era in iunie 1944 si intreaga familie era ingrijorata ca nu mai soseau vesti de pe front, de la el. Fusese luat in concentrare in 1941, cu Regimentul 12 Calarasi, unitate operativa in acea perioada. Vestile veneau greu de pe front, dar veneau totusi, sadind sperante in sufletele celor ramasi acasa. Pe la inceputul anului 1944, s-a lasat intunericul peste familia noastra. Tata cazuse prizonier la rusi. Au urmat doi ani de incertitudini si deznadejde, dar bunica mea, Casandra Boca, o femeie frumoasa, vrednica, rabdatoare si evlavioasa, a mentinut aprinsa flacara sperantei, incurajandu-si nora, pe mama mea, o femeie tanara, dezorientata si cu un copil mic de crescut. S-au rugat amandoua zi si noapte, de multe ori mergand la Manastirea Slatina, situata la cativa kilometri de satul Malini. Prin ianuarie 1946, dupa un asemenea pelerinaj, in aceeasi noapte, bunica si mama au avut acelasi vis - un batran cuprins intr-o aureola stralucitoare le-a indemnat sa nu-si piarda speranta, caci in curand vor avea vesti de la tata. Si, nu dupa multa vreme, au primit o telegrama prin care erau anuntate ca tata s-a intors din prizonierat si ca se afla la spitalul din Calimanesti, grav bolnav. Telegrama armatei a fost precedata, deci, de un mesaj divin al unui inger ocrotitor!
In urma vestii primite, mama s-a incumetat sa plece singura la Calimanesti, sa-l intalneasca pe tata. Pentru acele timpuri, pentru o femeie tanara si frumusica, trebuia sa ai mult curaj sa te pornesti de la Manastirea "Humorului", cu doua valize mari si grele, pline de mancare si haine, tocmai in Valcea, la Calimanesti. Trenurile, garile erau intesate de militari de toate neamurile si felurile. Sigur, multi erau curiosi si se intrebau ce cauta la drum o femeie tanara si singura. Unii glumeau cu ea, altii o cereau de nevasta, dar mama statea neclintita pe cele doua valize si se ruga lui Dumnezeu sa nu i le fure. Cum sa ajunga la sotul ei fara mancare si haine?!...
Zece zile a durat calatoria la Calimanesti! Sugrumata de emotie, mama s-a prezentat la soldatul de serviciu de la intrarea spitalului, care avea si un registru cu evidenta prizonierilor repatriati si internati acolo. Desi a cercetat amanuntit acest registru, de cateva ori chiar, numele tatalui meu nu aparea nicaieri, nici la vii, nici la morti. Disperata, fara strop de putere, mama s-a asezat jos, pe treptele cladirii, si a inceput sa planga amarnic. In acele momente, nu-si mai putea dori nimic. Asa a gasit-o un ofiter mai in varsta, medic in acel spital. A luat-o pe mama de mana si au inceput cautarile din salon in salon. Intr-un tarziu, tintuit pe un pat de fier, l-au gasit si pe tata. Era de nerecunoscut: numai piele si os, cu ochii dusi in fundul capului si cu o rana urata in soldul stang, unde fusese impuscat. A fost, oare, acel medic militar un alt inger pazitor al parintilor mei?...
Din povestirile tatei, am inteles ca viata in lagarele rusesti n-a fost deloc usoara. Dar m-am intrebat si l-am intrebat si pe el cum de reusise sa fie trecut pe lista repatriatilor, mai ales ca mai fusese respins o data din cauza starii precare a sanatatii lui. Slab, impuscat in soldul stang, avand o rana in care colcaiau viermii, fara sa se poata tine pe picioare, trebuia sa moara acolo, pe pamantul rusesc. In noaptea de dinaintea ultimei trieri, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca din comisie sa faca parte si o femeie, sperand s-o poata induiosa. Si asa s-a si intamplat. A doua zi, din comisie facea parte si o doctorita, pe care tata a implorat-o sa-i dea si lui sansa sa-si vada fetita macar o data (sora mea se nascuse dupa ce tata plecase pe front). Si a reusit!...
Si de aceasta data, ingerul lui pazitor a fost alaturi de el! Ei bine, de aici inainte ar putea incepe alte si alte povestiri adevarate cu ingeri din viata parintilor mei...
Relatarea mea e simpla si lipsita de senzational. Dar e adevarata. Parintii mei au fost oameni buni, credinciosi si apropiati celor aflati in suferinta. Si bunul Dumnezeu i-a rasplatit cum si cand a crezut de cuviinta...
Chiar daca viata nu m-a rasfatat intotdeauna si necazurile nu m-au ocolit uneori, niciodata, cat au trait parintii mei, nu mi-a fost teama ca nu voi depasi aceste oprelisti, stiindu-i alaturi de mine, cu trup si suflet. Si acum, cand ei au plecat mai aproape de Casa lui Dumnezeu, eu ma simt la fel de ocrotita de ei, ingerii mei pazitori, de dincolo...Rodica Boca - B-dul Republicii nr. 42, sc. D,
et. 3, ap. 11, Buhusi, jud. Bacau, cod 5536