Bisericile din tabla Cand vom avea o lege
a patrimoniului?
O noua moda bantuie, mai nou, bisericile noastre: acoperisul de tabla. Zincata sau nu, cu solzi sau in patrate, sclipitoare sau deja patata de felurite ploi acide si vantoase, tabla se catara indrazneata spre cer, imbracand turlele - altcumva frumoase si semete - intr-o platosa de cavaler jalnic si desuet. Nu e vorba de un caz izolat, de o intamplare. Molima fara leac a materialelor ieftine si urate a cuprins toata tara. Aproape ca nu gasesti biserica de curand renovata, care sa nu fie invesmantata in protectorul invelis metalic, gata de lupta pentru un inchipuit si inutil turnir. Si mai grav e faptul ca aceasta moda s-a extins de la bisericile de cartier la monumentele de patrimoniu. Bun cunoscator sau simplu turist, este cu neputinta sa nu te revolti, vazand cum o bijuterie de arhitectura veche romaneasca, precum Biserica "Bucur Ciobanu", sta cu pridvorul in chingile de cornier ale unor ferestre de autobuz. Ce sens are (te intrebi) sa imbraci in ciment si marmura de calitate indoielnica o parte din ctitoria lui Constantin Brancoveanu de la manastirea Bistrita? Sa fi ajuns lemnul, sita sau piatra de rau lucruri de rusine? Se vor gasi, desigur, voci care sa ne lamureasca si sa puna lucrurile la punct. Asta-i situatia. Parohiile nu au bani sa renoveze prea des acoperisul si fatada bisericii. Chiar daca tabla e urata, macar are un avantaj: nu costa mult. E mai simplu asa, mai usor, mai ieftin. Despre adevaratele pagube ale acestei slutiri, nimeni nu scoate o vorba. Dam vina la nesfarsit pe saracie si pe smerenia ortodoxa, cand - de fapt - aici nu este vorba de bani, ci de prost gust. De indiferenta si mitocanie culturala. Oricum, situatia pare deosebit de grava. Uratul nu tasneste ca un Vezuviu in mod intamplator. Cand betonul, tabla si termopanul ating (iremediabil, pe alocuri) patrimoniul nostru cultural, trebuie sa te intrebi ce se intampla. In definitiv, nimeni nu construieste de capul sau. Chiar si amplasarea unui simplu butic impune niste aprobari, un accept, o semnatura. O biserica se cladeste pentru eternitate si, de aceea, nici un detaliu nu poate fi lasat la voia intamplarii. Saracia nu scuza pe nimeni. De ce nu pastram macar ceea ce avem? De ce Ministerul Culturii nu intervine? Cum se face ca nici pana acum nu avem o lege a patrimoniului? Cum e posibil ca Mitropolia si celelalte instante ierarhice bisericesti sa asiste fericite la varuirea unor ziduri de caramida, lasate asa inca de pe vremea lui Stefan cel Mare? Cineva trebuie sa impuna niste reguli, sa ofere ajutor si consiliere de specialitate, iar la nevoie sa sanctioneze orice abatere - fie ea facuta cu cele mai nobile intentii. Sa luam exemplul nemtilor, care au restaurat, pana la ultimul detaliu, biserici din Sighisoara si Sibiu, chiar daca nici un sas nu se mai poate bucura de ele. Sa invatam de la unguri, care construiesc in Ardeal splendori de biserici, pastrand spiritul traditiei neatins. Noi de ce nu pastram arhitectura superbelor biserici ale lui Stefan cel Mare sau stilul brancovenesc sau macar stilul simplu si elegant al bisericilor construite de Carol I? Numarul mare de biserici ortodoxe inaltate in ultima vreme nu poate fi concurat decat de uratenia lor. Daca nu vrem sa invatam de la altii, macar sa invatam din propriile greseli. Primul pas ar fi sa redescoperim gustul simplitatii. Parca prin lemn si piatra, rugaciunea si cantecele noastre se inalta mai lesne spre Dumnezeu, decat prin tabla si termopan.
Sorin Preda