Ultima ctitorie a lui Stefan cel MareManastirea Dobrovat
Padurile sfinte
Intr-o seara din vara anului 1499, pe cand Stefan, domnul Moldovei, se indrepta in fruntea ostilor spre Suceava, trecand printr-o dumbrava din codrii Iasiului, a zarit in departare un sambure de lumina iesind din pamant. S-a apropiat si, gasind in inima padurii chilia unui sihastru, a intrat, cerandu-i batranului binecuvantarea. Monahul era rus, trecut peste Nistru si Prut in cautarea singuratatii si, vazandu-l pe marele domn al Moldovei, l-a salutat pe limba sa: Dobri vecer = seara buna. Mai tarziu, cand Stefan a hotarat ca in locul bordeiului singuratic sa zideasca o manastire de calugari, a numit-o, in amintirea sihastrului, Dobrovat. Avea sa fie ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare si Sfant. Din pacate, manastirea aceasta n-are astazi nici pe departe faima Putnei, Sucevitei sau Voronetului, acele atat de batute tezaure ale turismului romanesc. Si chiar dintre ieseni, putini sunt cei care stiu ca la doar 40 de kilometri de orasul lor se afla un monument istoric de o mare valoare, care ar putea rivaliza cu cele mai importante vestigii ale Renasterii europene.
O cauza a acestei uitari ar putea fi drumurile. Iata ce scrie Regina Maria a Romaniei, in urma unei vizite facute la Dobrovat, pe data de 1 iunie 1917: ..."Dupa dejun, am plecat la Dobrovat, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin paduri de toata frumusetea, dar e lung si neinchipuit de rau... Netagaduit, acest colt de tara e cat se poate de frumos, cu codri aproape neumblati, dar drumurile sunt ingrozitoare".
Astazi, dupa aproape 85 de ani, nimic nu s-a schimbat. Drumul e la fel de greoi, impovarat de praf si ciuruit de hartoape, insotit insa de codri batrani, lungi si umbrosi, a caror frumusete iti taie rasuflarea. Zici ca e imposibil, dupa fierbinteala de stepa a Iasilor, sa-ti iasa in cale atata amar de padure. La fiecare kilometru, te afunzi tot mai adanc in fagetul amestecat cu gorun, ziduri verticale de vegetatie, neingaduind privirii decat o banderola de cer pe deasupra drumului. In rarele ragazuri, poti vedea in departari alte culmi inalte, adevarati munti de paduri neprihanite, codrii seculari si sfinti ai lui Stefan cel Mare, in care pana astazi nimeni n-a indraznit sa infiga vreodata securea. Si, dupa o ultima cotitura, toti copacii dispar! Avem inainte o poiana enorma, luminoasa, presarata cu case multe, saracacioase, pana hat, spre apus. Suntem in Dobrovat.
O biserica facatoare de minuni
Manastirea e mai lesne de observat decat satul. La capatul unei limbi lungi de deal se vede o adunatura de cladiri cu trupuri viguroase, zidiri feudale, statornice si batrane, dominate de turnul cel mare al clopotnitei, iar mai deasupra, cele trei clopote cu glas subtire, imprastietoare de nori. Chiar la radacina lui este o bolta scunda, pe unde va fi fost altadata intrarea. Taranii Dobrovatului au si azi credinta ca, daca prin poarta aceea vor trece doi miri cu numele Constantin si Elena, intreg turnul de deasupra se va narui pana la ultima farama.
In spatele turnului, dintr-o parte in alta a curtii, se vede casoiul lung si nitel darapanat, ridicat de Racovitesti la 1663 (fost penitenciar, orfelinat de fete si scoala agricola), cocotat pe un rand de pivnite scobite in coama dealului. Aici traiesc azi calugarii.
E vecernie obisnuita, de toate zilele, soarele a coborat deja la chindie, inrosind zidul imens al intrarii. Putinii tarani veniti la slujba au ingenuncheat in pronaos, inghesuindu-se unii intr-altii, ca si cand n-ar indrazni sa treaca mai departe. Ciudat, in biserica asta nu se trece direct din pronaos in naos, ci intre ele se mai afla o incapere ingusta, fara ferestre - gropnita cu pietre funerare ale domnitorilor. Si nimeni nu indrazneste sa ingenuncheze acolo, in "camera mortilor".
O geana prelunga de lumina tasneste din chenarul usii de la intrare, se intinde peste spinarile taranilor ingenuncheati, pana departe spre altar, scotand biserica din intunecime. In strana citeste parintele Chiriac, un calugar corpolent, cu barba argintie, citeste cu glas moale, nazal, moldovenesc, adesea imi pare ca stie Evanghelia pe de rost, si doar cand uita vreun cuvant ia aminte la carte, putin speriat, ca si cum s-ar destepta dintr-o placuta atipire.
Catapeteasma facatoare de minuni
La inceput, ai putea crede ca zidurile bisericii - chiar si catapeteasma - sunt negre. Abia apoi, cand ochii se obisnuiesc cu intunericul, o fascinanta lume de sfinti te impresoara pe nesimtite, din bezna rasar alte si alte chipuri gigantice, stralucitoare si triste, fresce pastrate intocmai, de acum jumatate de mileniu, fara ca vreo urma de zgarietura sau scorojeala sa le fi intinat coloritul. In fata altarului, un frate tanar, cu trup subtire, aprinde unul cate unul candelabrele aurite, legate cu fire lungi de inaltimile intunecate ale boltilor. Il iau deoparte, intrebandu-l despre randuielile manastirii sale. E nevoit sa-mi vorbeasca in soapta deoarece, din pricina rezonantei extraordinare a zidurilor, orice suspin se poate preschimba in tunet. "Eu sunt cel mai nou aici - am venit abia acum doi ani de zile, din partile Olteniei - , dar stiu de la parintele nostru staret, Chesarie, ca din 1990, anul reinfiintarii manastirii, niciodata n-au fost la Dobrovat mai mult de sase vietuitori. Asta, desi avem unde sa-i primim - doar arhondaricul de la etajul casei Racovitestilor are peste o suta de locuri - si am avea nevoie si de brate puternice la gospodarie. Pur si simplu n-au putut sta. Dupa o saptamana ziceau: <<Parinte, nu mai pot ramane, am ispite mari>>... Iata ce cred eu: locul, locul acesta, cu padurile dimprejur, cu biserica aceasta minunata, e binecuvantat de Dumnezeu. Dar acest loc ii si alege, ii cerne pe cei vrednici. Vara, ne pomenim cu turisti hotarati sa ramana o singura zi si care nu pot pleca nici peste doua saptamani. Se roaga de noi sa-i mai tinem, spun ca li se intampla ceva frumos, simt o liniste si o impacare pe care n-au intalnit-o nicaieri altundeva, ca pluteste ceva in aer in locul asta. Nu va mai spun de atatea si atatea cazuri de vindecari, de suferinzii care veneau in carje si plecau pe picioare... Ce-i tamaduieste pe acesti oameni? Biserica? Rugaciunea? Cuvantul duhovnicului? La noi nu este o icoana facatoare de minuni, e o catapeteasma facatoare de minuni. Priviti-o, fiecare icoana e haruita, important e sa le saruti cu credinta. Acum cativa ani, a luat foc insasi icoana imparateasca a Maicii Domnului, din stanga iconostasului. A ars toata lemnaria si chiar cadrul usii de intrare in altar, dar panza a ramas neatinsa. De asemenea, sus, la gospodarie, o icoana a fost inghitita de flacari, impreuna cu un intreg hambar de fan. Tone de fan s-au mistuit peste ea, si sub jaratic, fratii au gasit icoana, la fel de frumoasa ca inainte. Si cum ar putea sa fie altfel, daca icoanele Dobrovatului reuseau odinioara sa invinga osti? Se spune ca fiul unui han al tatarilor, luat prizonier in urma unui macel sangeros, i-ar fi zis domnului Stefan ca se recunoaste invins, dar nu de catre oastea moldovenilor, ci de un soldat mult superior si moldovenilor, si tatarilor, pe care l-a vazut in lupta si l-ar recunoaste dintr-o privire. Intamplator, paganul a dat cu ochii pe acolo de icoana facatoare de minuni a Sfantului Mucenic Gheorghe. A cazut in genunchi, strigand: <<Acesta este ostasul care ne-a invins!>>. Mai apoi, domnitorul a inchinat icoana la o manastire din Sfantul Munte si acolo a ramas pana azi. Asa ca, vedeti, in manastirea noastra nu-i nevoie de <<publicitate>>. Aici se petrec minuni la tot pasul..."
Biblia zidurilor
Fratele Vasile are un soi de salbaticie intr-insul. O barbuta neagra, zburlita, chipul osos, plin de forta si mai ales ochii aceia negri, sclipitori, inrositi de pocainta si supunere - toate te duc cu gandul mai degraba spre un print arab din vremi indepartate, rusinat numai daca se simte privit. Curios, desi nu a implinit inca 24 de ani, in pletele fratelui Vasile sunt multe, foarte multe fire carunte. Imi arata, undeva in partea opusa altarului, singurul tablou votiv ce-i infatiseaza laolalta pe cei trei mari Musatini ai Moldovei: Rares, Bogdan si tatal lor, Stefan, dintre care ultimul tine in palma biserica - aidoma celei de astazi -, intinzandu-i-o cu umilinta lui Hristos. Culmea, pictura aceasta a fost facuta, dupa moartea lui Stefan, de catre Petru Rares (cel socotit fecior nelegitim), ca si cum astfel ar fi tinut sa le spuna urmasilor ca e os din osul domnesc, Musatin.
Apoi, degetele stravezii ale tanarului frate urmaresc, amanunt cu amanunt, un sir de fresce inchipuind Patimile Mantuitorului, randuite ca intr-un film cutremurator, ce porneste in dreapta altarului si inconjoara intreg naosul. Toate sunt atat de vii, de bine ingemanate, incat ai putea sa nu-ti iei privirea ore in sir de pe zidurile acelea seculare. Fratele Vasile glumeste, spunand ca aici e "zugravit" intreg Noul Testament, iar eu il aprob din toata inima. Intr-adevar, ce-ti mai trebuie Biblie, daca zidurile insele sunt o mare, neasemuit de frumoasa Scriptura?
Spovedanii in mileniul trei
Slujba se termina brusc, printr-o simpla inchidere a Scripturii. Oamenii ies incet prin porticul ingust, asteptandu-l afara pe parintele Chiriac. Cuminti, rabdatori, desfatandu-se cu taifasuri marunte. Abia acum observ ca fratele care imi vorbise este descult. Vorbeste pe rand cu fiecare dintre credinciosi, le asculta pasurile, ii indeamna ca o adevarata gazda sa mai astepte putin, sa nu plece. Apoi se intoarce zambind catre mine: "Doamne, daca ati sti ce oameni extraordinari are Dobrovatul... Manastirea asta nu-i pentru ei doar asa, un loc unde sa mai barfesti cu vecinii duminica. Satul intreg e legat de manastire si traieste prin ea. Orice problema ar avea - certuri, necazuri, boli, orice ar intreprinde, oamenii vin mai intai aici sa ceara sfatul unui parinte. Daca vreti sa aflati de trecutul manastirii, mai bine intrebati-i pe ei. Oricum, ei stiu mai multe decat mine".
N-a fost deloc greu sa ma bag in vorba. "Biserica noastra-i de la Stefan!" e prima vorba rostita de taranii Dobrovatului cu o pofta mandra, ca si cum intreaga istorie ce s-a scurs pana la dansii le-ar fi astazi si sprijin, si nadejde, si cuvant de folos. Oamenii acestia se simt ocrotiti de trecutul satului lor, au convingerea ca nimeni nu le poate face vreun rau si nimeni nu se va atinge de randuielile lor stramosesti, tocmai pentru ca biserica lor "ii de la Stefan!". Fara nici o exagerare, fiece prichindel de pe ulita stie ca manastirea a fost zidita de Stefan cel Mare la 1503, terminata de Bogdan al Iii-lea la 1514 si impodobitacu picturi de Petru Rares in anul 1529. Mosnegii au prins grai de cercetator, oricare iti va spune - pe un ton foarte firesc - ca-n ograda lui Miron Dumitru este ceramica de Cucuteni, ca pe inaltimea de la Cetatuie sunt resturile unei cetati a dacilor din veacurile Ii-Iii i.Hr. (si altele la "Caramidarie", la "Rat" si la "Livada", langa cimitirul de azi), ca tocmai dedesubtul bisericii s-au gasit, in urma cu vreo 27 de ani, o asezare romana din secolele Iii-Iv, cu bordeie ingropate in pamant, si o sumedenie de cocosei de aur. Din 1561, manastirea cu toate mosiile ei a fost inchinata Manastirii Zografu la Muntele Athos, iar egumenii greci i-au spart bisericii acoperisul, lipindu-i trei turle "ca niste bulbi de ceapa", dupa moda vremii. A intrat in legendele satului patania lui Vasile Cozma din anul 1863, anul in care athonitii au parasit Dobrovatul, suparati ca domnitorul Cuza le-a dat inapoi taranilor pamanturile manastirii. Se zice ca acestui Vasile Cozma calugarii greci i-au lasat in pastrare cateva putini cu branza, spunandu-i ca, atunci cand s-or intoarce, le vor lua indarat. Vazand ca trec anii, taranul s-a hotarat, fie ce-o fi, sa le deschida. Inauntru nu era branza, era aur. Din cocoseii aceia, taranul a cladit o scoala, iar urmasi de-ai sai mai traiesc si astazi, fiind dintre cele mai bogate familii ale satului.
"Tovarase draga, noi suntem razesi,
nu suntem iobagi!"
Si te gandesti cum de stiu taranii acestia atatea lucruri despre comorile ce zac dedesubtul satului lor? Raspunsul aveam sa-l primesc de la arheologul Nicolae Puscasu, cel care a condus lucrarile de restaurare a bisericii in perioada 1974-1976: "Se poate spune, intr-un fel, ca ei au descoperit toate aceste comori. Prin decembrie 1974, cand a venit ordinul Ceausestilor de sistare a restaurarilor la monumentele ecleziastice, eram cu biserica deschisa. Tocmai demolaseram turlele grecilor - impreuna cu satul intreg - si ne pregateam s-o acoperim cu un acoperis unitar, cum fusese pe vremea lui Stefan. Atunci am chemat tot satul si am intrebat: <<Ce ne facem fratilor, ca avem porunca sa inchidemsantierul? Ninge inauntru, se duce dracului totul. Pictura, mormintele, bordeiele dacice si cele din secolele Iii-Iv, totul...>>. Nu pot sa uit clipa cand unul dintre ei s-a ridicat si a zis: <<Tovarase profesor, noi suntem razesti, nu suntem iobagi! Nu ne inchid astia asa, cand vor ei>>. Le-am zis: <<Bine, bine, dar n-am sa va mai pot plati>>, iar ei au spus: <<Nu-i nimic, vom lucra fara plata>>. M-a uluit solidaritatea asta a lor. Acolo nu se pomeneste om care sa-ti promita ca face ceva si sa nu faca. Incercam sa le explic c-or sa vina sa ne inchida cu forta, ca familiile lor s-ar putea sa aiba necazuri, dar nimic nu i-a clintit. <<Mergem sa facem de paza cu topoarele la poarta manastirii; daca vedem pe vreunul ca se atinge de biserica, au terminat-o cu noi!>>. Va spun, in iarna aceea, au venit trei luni si jumatate la lucru fara sa fie platiti, si asta dupa ora cinci seara, cand isi terminau treburile la gospodarie. Au tras curent electric peste camp, din satul vecin - caci in Dobrovat n-aveau lumina - si lucram impreuna, pana la trei-patru dimineata. Va spun, imi dadeau lacrimile cand ii vedeam seara venind, de la copiii de doisprezece ani pana la mosnegii de saptezeci. Fara ei, n-as fi izbandit. Acum sapte ani, cand s-a tiparit prima monografie a satului, taranii au ispravit tot tirajul in numai cateva zile. Citesc si acum din ea, seara, cateva pagini, inainte de culcare. Citesc din ea ca din Biblie".
Si iata-i astazi pe aceiasi tarani inconjurandu-l cu dragoste pe parintele care a slujit in altar. O matusica i-a adus popii o cosarca plina cu tarate. Zice ca o baba pizmareata de pe dealul Lupoaicei i-a luat mana laptelui de la vaca si e convinsa ca, numai daca-i stropeste parintele taratea cu agheasma sau barem de-i zice la ureche cateva molitve, vita sa va avea iarasi ugerul bogat. O alta femeie crede ca "i s-a legat cununia", alta ii cere parintelui sa vina acasa la dansa pentru un maslu, fiindca-si banuie fiul c-ar fi stapanit de lucrari diavolesti. "S-ar putea sa va mirati, dar la noi, cele mai multe slujbe se fac pentru animale bolnave sau deocheate, pentru dezlegari, pentru aducere de ploi sau recolte bogate. Aici, in Dobrovat, nu trec zece case la rand fara sa gasesti un descantator care stie sa-nvarta norii pe degete", intareste fratele Vasile.
Incetul cu incetul, aveam sa-mi dau seama ca acolo, in satul din vale - mai abitir decat in multe alte parti ale tarii -, viata oamenilor e calauzita inca de credinte pagane mai vechi de Hristos, ca ei traiesc si astazi pe de-a-ntregul in lumea farmecelor si a descantecelor, pe care numai harul unui preot le poate dezlega sau tamadui. Si te intrebi cum tocmai razesii acestia atat de credinciosi, ostasi intru Hristos, mereu pregatiti sa-si dea viata pentru manastirea lor "de la Stefan" - adevarata cetate a Ortodoxiei romanesti -, tocmai ei sa mai creada astazi, la inceput de mileniu trei, in aceste "vrajitorii"? Si daca da, cui se datoreaza toate aceste randuieli precrestine de care nu se despart, cu toata credinta lor? Izolarii de lumea "civilizata"? Cumplitei saracii a taranilor de aici? Sau poate tocmai inaintasilor daci, care dorm de milenii in pamanturile Moldovei? Nimeni nu cred ca va putea raspunde vreodata acestor intrebari.
La plecare, coborand drumul cel vechi al voievozilor Moldovei, mi s-a parut ca de undeva, din firidele tainice ale clopotnitei, deslusesc un tropot inabusit de copite si fluturarea unei hlamide domnesti.
Bogdan Lupescu
Fotografii de Petru Aron si Bogdan Lupescu