Novacenii Scene de azi si de ieri din viata
"ciobanilor fara frontiere"
Daca prin jocul istoriei, intre fratii romani ce locuiau de-o parte si de alta a Carpatilor s-au inaltat, uneori, granite, a existat totdeauna un soi de romani pentru care bornele de hotar n-au avut o valoare mai mare decat aceea a unor pietre netrebnice. Acestia au fost ciobanii: ciobanii fara frontiere din Marginimea Sibiului. Stapani pe munti, stapani pe turme, stapani pe "Vamile Cucului", ei au avut totdeauna "poduri" de trecere dintr-o provincie romaneasca intr-alta, pe care, o data cu ei, circula liber si spiritul national. Cand viata a fost suportabila, ciobanii au ramas sa traiasca la Jina, Rasinari, Saliste sau Poiana Sibiului. Cand autoritatile chezaro-craiesti au impus restrictii prea aspre, dorind sa introduca robia si in satele de la munte, o parte din ciobanimea transilvaneana a plecat. Oameni invatati cu libertatea si credinta ortodoxa, "ungurenii" au fugit peste munti, unii stabilindu-se la poalele din sud ale Carpatilor, altii luand drumul lung al campiilor romane, pana in stepele Donului. Migratia ciobanilor ardeleni, de-a lungul ultimelor doua secole, reprezinta o pagina de istorie palpitanta, pe care putini dintre urmasii de azi ai oierilor o cunosc.
Spre Est, sub baioneta bolsevica
"Regimentul nostru de vanatori de munte ajunsese cu frontul in Kuban, langa Stalingrad. Cativa baieti, in frunte cu sergentul Ion Toader, au ajuns intr-o seara in centrul unui satuc ce nu parea deloc o asezare de mujici; casele erau varuite si acoperite cu tigla, cum nu prea vedeai la sarmanii stepelor rusesti. In fiecare curte se zareau un grajd si o constructie mai mica, un fel de casa de vara. Portile din fier forjat erau inalte, sprijinite pe stalpi de piatra. Impinsi de foame si de frig, soldatii au strigat la prima casa unde au vazut lumina si au incercat sa-si foloseasca putina rusa invatata in transee, cerand moloko si hleba (lapte si paine). Cum se cazneau ei sa-i explice gospodarului, mai mult din maini decat din cuvinte, ca sunt flamanzi si inghetati, barbatul acela frumos la fata, cu parul alb retezat pe frunte si o camasa de in cusuta cu "rauri" negre, a spus:
- Mai baieti, dar voi sunteti romani; vorbiti romaneste, nu va mai impleticiti limba. Si poftiti in casa.
Bucurosi din cale-afara, cei noua soldati au trecut pragul unei incaperi spatioase, pe ai carei pereti erau agatate covoare de lana, tablouri de familie si farfurii de lut colorate. O batrana si doi tineri sedeau in jurul unei mese rotunde, joase. Pe masa, resturile unei mamaligi, cateva bucati de branza si o ulcea cu smantana. Adevarate raritati pe vreme de razboi.
- Mosule, de unde stii romaneste? - a intrebat sergentul.
- Mai copii, eu sunt cioban din Novaci, un sat gorjean de sub Muntii Parang. De loc sunt din Poiana Sibiului, din Ardeal, dar am fugit peste munti ca sa nu ma ia la oastea ungureasca - a raspuns omul. Am ajuns aici din intamplare, pe cand ma aflam cu turmele in Transnistria. Eram mai multi ciobani, fiindca prin partile astea gaseam iarba buna si clienti pentru cas. S-a intamplat ca a izbucnit revolutia lui Lenin si ne-au prins bolsevicii. Amarnici oameni! Ne-au impins sub amenintarea baionetelor catre rasarit, spunand ca o sa traim bine sub ei. Ziceau ca n-are rost sa ne intoarcem acasa, ca Romania oricum avea sa fie distrusa de germani si de unguri... Asa s-a intamplat de-am ramas, ne-am insurat copiii si am intemeiat satul asta. Astazi, suntem peste 50 de familii.
In timp ce baciul vorbea, cei din casa s-au pus pe jelit iar vecinii - romani si ei - luasera prispa cu asalt. Cu ochii in lacrimi, cei mai multi intrebau de munti. Doreau sa stie cum arata poienile, daca mai sunt stanile la locul lor pe Urdele, pe Carbunele, pe Brabeti. Erau curiosi cum a fost la Unirea din 1918, cum au parasit granicerii unguri hotarele, ce s-a ales de cabanele de vanatoare ale grofilor. Mai multi au intrebat daca se mai fac nedeile in Poiana Muierii. Cand au auzit ca da, parca le-ar fi luat obrajii foc. Unii si-au trantit palariile de pamant si au prins a lovi cu pumnii in masa, s-o farame... Urmasii lor or mai fi si acum in Caucaz, caci si acolo este o matca buna pentru oierit. Dar ca in Parang, orice s-ar spune, nu poate fi.
"Vine Transilvania peste noi!"
Povestitorul intamplarii de mai sus este inginerul Gheorghe Cutuliga din Novaci, mare colectionar de documente si fotografii, proprietarul unei biblioteci impresionante si al unei superbe case din 1835. Desi a lucrat toata viata in domeniul "hidro", fiind seful Uzinei Electrice din oras, Gh. Cutuliga a fost curios sa afle de ce erau novacenii "de doua feluri": mosneni si ungureni. El a observat, inca din copilarie, ca orasul parca ar avea doua inimi, una pe stanga Gilortului, cealalta pe dreapta.*** Se pare ca primul "ungurean" (cioban din Ardeal) refugiat la Novaci, stramosul "strainilor" de azi, a fost un participant la Rascoala lui Horea, Closca si Crisan (1785), un anume Toma Caluseru. Dupa executarea pe roata a motilor martiri, autoritatile imperiale au declansat prigoana impotriva rasculatilor. Nu se cunoaste numarul celor executati, inchisi in temnite sau stramutati de pe pamanturile lor, dupa cum nu se stie nici numarul celor care au luat drumul codrilor sau al refugiului la romanii de peste Carpati. Dar este sigur ca Toma Caluseru nu a fost singurul care si-a construit o coliba in Novaci, in poienile sterpe de pe malul stang al Gilortului, aflandu-si astfel scaparea la fratii "de un sange si de-o credinta". Un val insemnat de refugiati este consemnat in preajma Primului Razboi Mondial, cand presiunea catolica si inasprirea conditiilor de trai in Imperiu devenisera de nesuportat. Oamenii si-au luat familiile si cateva bunuri pe care le-au legat pe spinarea magarusilor si, in spatele turmelor, ocolind pichetele de graniceri, nu s-au oprit decat pe malul raului ce imparte azi Novaciul in doua: Gilortul. La inceput, si-au construit colibe asemanatoare cu stanile. Desi traiau la poale de munte, novacenii autohtoni nu se ocupau cu oieritul, iar invazia zecilor de mii de oi trebuie sa-i fi luat prin surprindere pe multi. Un singur om a avut luciditatea de a lua o hotarare potrivita cu situatia: Dumitru Brezulescu, fondatorul Bancii Populare "Gilortul", una dintre cele dintai banci de tip cooperatist din tara. El si-a dat seama ca ciobanii vor aduce bogatie si un nou stil de viata in Novaci; prin urmare, a cumparat cu banii bancii parti din mosiile boieresti de pe malul stang al Gilortului, cu care, in anul de gratie 1908, a improprietarit primele 80 de familii de ungureni.
Pe data, s-a vazut ca "veneticii" aveau un nivel de trai mai ridicat decat localnicii. De se duceau la vale cu carutele cu scanduri, unt, mere si branza, starneau uimire si invidie in locurile de popas. Cand scoteau "bacuii" brisca de la chimir si taiau paine alba, slanina, ceapa si branza de burduf, se strangeau copiii de tarani ca la urs. Cu patulele pline de grau si porumb, oltenii din lunca Jiului nu reuseau sa-si scoata familiile din zeama de urzici si mamaliga. Din acei ani dateaza insa si perfida alarma: "Feriti-va, vine Transilvania peste noi!". In realitate, oierii din Marginimea Sibiului au fost primiti cu bratele deschise in toata zona subcarpatica. Pana la urma, ei si-au platit cu varf si indesat "gazduirea", contaminandu-si fratii tinuti sub obroc turcesc cu valori occidental-liberale, precum simtul proprietatii, deschiderea spre lume si ideea nationala.
Hora din Plaiul Mare
Cand Dumitru Vonica din Rachita (comuna Poiana Sibiului) a ajuns, trecand peste munti, in Novaci, era o zi de sarbatoare din anii de domnie ai luminatului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). In fata carciumii lui Cernazeanu cel batran, hora mare, cu "Aolica" si "Daolica" - lautarii vestiti ai locului. Ca sa-si fereasca musteriii de praf, crasmareasa cea tanara pandeste fiecare pauza a jocului si trece iute cu galeata cu apa peste "ringul" de dans. Cerand la inceput o cinzeaca de "tarie", omul nostru nu-si ascunde neplacerea de a descoperi moliciunea lesinata a rachiului oltenesc, dar gaseste, in cele din urma, ca are o aroma placuta, ce te indeamna parca la povesti. Pe neasteptate, cativa novaceni isi trag scaunul aproape, comanda umplerea ulcelelor si-l indeamna pe noul venit sa vorbeasca. Le place cum a reusit baciul sa insele vigilenta ungurilor de la granita, lasand turma sa pasca singura, el furisandu-se cu cainii pe coama Mohorului si iesind tiptil tocmai la Piatra Taiata, in Romania. Restul "misiunii" a fost indeplinit de Labus, Ursu si Florea, ciobanesti dresati anume sa aduca oile la stapan. Carciumarul ii schimba omului cinzeaca de tescovina cu o ulcea smaltuita, in care toarna cel mai bun vin al casei. Apoi, in semn de admiratie, ii ofera gazduire peste noapte si-i spune ca-si poate construi o coliba pe una din poienile maracinoase de peste rau. Dumitru este multumit de primirea facuta de fratii novaceni. Privirea ii cade pe Maria, o fata firava ce sta rezemata de prispa casei de peste drum. Ii face semn si o cheama la joc. In itarii sai albi si stransi pe picior, cu chimirul lat de piele si camasa alba, brodata cu negru, cu palaria cu boruri inguste, "strainul" i-a facut o frumoasa impresie fetei. Dupa vreo trei duminici de joc, in care poienarul i-a invatat pe localnici niste "invartite" din acelea de-ti sarea palaria la zece metri, cel devenit de-acum "Mitica" isi va lega viata de tanara novaceanca, pe care o astepta o soarta buna, cu multumire si dar de sapte copii. Cadoul de nunta primit de la mandrul sau barbat a fost o icoana cum nu se mai vazuse in Novaci, cu Maicuta Domnului imbracata in rosu purpuriu. Era icoana veche, de pe timpul craisorului Horea, singura avere cu care trecuse flacaul printre graniceri. Fiind vremea buna, nunta s-a tinut intr-o poienita de pe malul stang al apei, iar dansul pe acelasi mal, chiar in dreptul carciumii lui Cernazeanu, pe un platou numit Plaiul Mare. Locul va ramane multa vreme vatra de dans a ungurenilor, spre care se vor scurge, cu timpul, tot mai multe perechi de mosneni, ca - deh! - muzica "bacuilor" era mai vesela, hora mai saltata, strigaturile mai pline de invatatura. Pe nesimtite, novacencele n-au mai deosebit portul de campie de cel de munte, gasind ca fusta, bracirile, soartele, pieptarul si carpa neagra cu ciucuri, camasa alba brodata cu fir negru si cu manecile scurte pana la cot, infoiate ca o coada de paun, sunt mai usor de purtat si chiar de confectionat. In cateva decenii, portul localnicilor a disparut in lazile cu obiecte nefolositoare, costumul ciobanilor sibieni devenind singurul costum novacean. Iar ca sa-i mentina puritatea, cei mai instariti isi vor comanda hainele peste munti, la mesteri poienari sau jinari.
Blonzi, cu ochi albastri,
cu fata ovala, precum dacii...
Principala strada a Novaciului "ungurenesc" se numeste "Scarita". Porneste de pe malul raului si urca spre munte. Am dorit sa vedem cat mai pastreaza casele din arhitectura de peste munti. Din fericire, destul de mult. Curtile sunt inchise pe trei laturi (casa mare, casa mica, grajdul), au porti inalte, desi din fier forjat, "transparente", de influenta "sudista". Gardurile, si ele, s-au lasat parca trase in jos, dupa moda locului. Acoperisurile sunt din tigla, prispele si cerdacurile - din lemn. Modelul, adus de la Poiana si Rasinari, a fost copiat si de localnici. Cu timpul, arhitectura gospodariilor ungurenilor s-a intins in intreg orasul. Firea oamenilor a ramas insa, pe mai departe, oleaca diferita de a celor din sud.* Odata cu intemeierea "sloboziei" Novacilor, mosnenii au observat ca noii lor consateni nu se jura in tribunale, nu merg ca martori, nu dau in judecata pe nimeni. De multe ori, alegeau sa piarda in justitie, decat sa comita "pacatul" juramantului. Nici in ziua de azi situatia nu e prea mult schimbata; infractionalitatea la ungureni este extrem de redusa. Daca si-au lasat locurile de nastere cu destula jale, viata lor printre fratii din sudul muntilor fiind totusi o viata de exil, ciobanii au ramas, cu toate acestea, oameni veseli, petrecareti. Ei au adus nedeile ca semn de schimbare a anotimpurilor si de perpetuare a ritualurilor oieresti.
Blonzi, cu ochi albastri, cu fata ovala precum dacii, ungurenii au adus curajul infruntarii naturii si a fiarelor padurii, dorul de libertate, iubirea pentru spatiile deschise, atasamentul fata de animale. Forta lor civilizatoare a fost insa si mai puternica: au adus in Novaci si in imprejurimi organizarea gospodariei, masina de tors, morile manuale de furaje. Sfidand "legamantul" batranului Deceneu, cel care-i obligase pe daci sa-si taie viile, poienarii le-au reamintit novacenilor stiinta culturii vitei-de-vie. Au inlocuit, apoi, din alimentatie azima de tip oriental, cu painea crescuta cu spuma de prune. In locul copailor din lemn de salcie, ei foloseau ciuberele de fag pentru pastrarea carnii de porc de la Craciun, iar bunatati precum branza de burduf, jintita, urda si tocanul de berbec au fost aduse tot din Marginime. Intreaga zona subcarpatica a intrat, de-a lungul secolelor, in sfera de influenta a "Mioritei". Lumea campiei, naiva si ignoranta, nu putea pricepe de ce-si inmoaie ciobanii ardeleni camasile in seu de oaie si de ce-si cos cioarecii direct pe picior, nedandu-i jos de pe dansii din toamna pana in primavara. Gesturi magice, gandeau unii, mai "rasariti". Au trecut ani buni pana sa-si dea mosnenii seama (si sa le urmeze obiceiul) ca ciobanii nu se imbolnaveau, fiindca paduchilor nu le place grasimea de oaie. Nici rugii cei prea ascutiti din munte nu se pot agata de cioarecii stransi pe pulpe si nici viperele cele iuti nu-si puteau infige dintele ucigas in tesatura deasa, imbibata cu seu.
Povestea pastorasului orb
Mos Ion Vonica Rachiteanu, de 85 de ani, este primul ungurean "poienar" care a stricat traditia de familie: a parasit, fara voie, ciobania si a devenit postas. Intors de pe front, de la Odesa, cu zeci de schije in maini si picioare, cu degete si parti din "tiuga" capului - lipsa, a suferit amarnic cand si-a dat seama ca poienitele de pe Carbunele vor ramane de-a pururi doar chinuitoare amintiri. "Vazand asa necaz", spune mos Ion, izbucnind la fiecare doua-trei minute in plans, "am vandut sutele de oi mostenite de la bietul tata si m-am facut postar. Caram posta mare cu caii si branza vecinilor, la targ, cu boii." Drama sa de invalid a fost, intr-un fel, mostenita. Tatal sau, Ion, avusese si el, in anii de scoala, un accident. Pe cand venea intr-o zi acasa, cu cartile varate in straita, iaca un muscoci vijelios si bazaitor ca ii da tarcoale. Baiatul si-a scos sacateul de pe umar si a dat sa-l alunge, dar nu se stie cum s-a-ntors, cum s-a ferit, ca satanica zburatoare l-a intepat drept in lumina ochiului. Cum nu prea erau pe atunci doctori la tot pasul, in cele din urma, dupa toate unsorile babesti, ochiul nefericitului a fost pierdut. Luandu-si adio de la scoala, Ion, ciobanasul chior, s-a avantat sus in munti si, cand a putut, a ramas acolo si iarna. Sa fi implinit varsta iubitului nostru Mantuitor cand, intr-o buna zi, alergand pe pajiste sa prinda un berbecut sa-i agate clopotelul de gat, cum s-a-ntors, cum s-a ferit de zbaterea animalului, ca i-a sarit clopotelul drept in lumina ochiului bun. Cu o iuteala neinchipuita, zarea plaiurilor atat de dragi, varfurile brazilor, albeata turmelor si cararea serpuita ce ducea la stana au disparut din fata lui. Suferinta i-a fost atat de aspra, ca, vreme de sase luni, n-a vorbit cu nimeni. Apoi a coborat in Novaci, s-a insurat intai cu Ioana, o vaduva miloasa, apoi, dupa moartea ei prematura, cu Joita din Cisnadie, o muiere credincioasa care i-a crescut cei doi baieti (Ion si Dumitru), ramasi calici si orfani pe batatura. Asa s-a ridicat viitorul postas, cu mama vitrega si tata orb, de-a ajuns intai "premilitar de frunte", iar, putin mai incolo, erou ciopartit de schije intr-o pajiste ruseasca. Tine cu mandrie tacuta la originea sa ciobaneasca si are grija sa-mi atraga atentia asupra strazii Scarita: "Ia sa te uiti, cat ii cartierul de lung, sa vezi cum sunt asezate casele; de vezi vreuna cu fata la vale, e semn ca acolo s-a pierdut ruda ciobanimii; de le vezi cu fata la deal, spre munte, acolo flacara e inca vie. Ciobanii nu pot trai fara sa-si arunce ochii spre munti. Tata, orbul, spunea ca, in unele duminici de vara, privea ore intregi spre Poiana Muierii, unde se tin nedeile, zarind ca prin ceata, cu ochii mintii, iarba si stancile. Iar cand de prin pajistile inflorite se auzea si cate un glas de mioare, era fericit, chiar daca la gatul lor rasunau blestematii aia de clopotei...".
Ion Longin Popescu
Fotografii: Dumitru Budrala -
Directorul Studioului de Film Astra - Sibiu