Raluca Moianu"Sunt Leoaica, dar stiu
sa spun si iarta-ma"- Programul unu al Televiziunii Romane paseste in fiecare saptamana cu dreptul. Luni seara, la o ora de maxima audienta, emisiunea "Iarta-ma", realizata de Raluca Moianu, aduna in fata televizorului sute de mii de pasionati ai povestilor de iubire cu inceput trist si final, uneori, fericit. Impartiala ca un judecator de instructie, imbracata decent si clasic, nedespartita de ochelarii ei intelectuali, moderatoarea telenovelelor autohtone ascunde, totusi, dincolo de rezerva jucata cu mare arta, un suflet romantic si o biografie ea insasi demna de-un serial -
O viata in zig-zag
- Succesul pe care il repurtezi ca moderator la Televiziunea Romana pune in umbra o alta indeletnicire a ta, mult mai veche, care te-a lansat in mass-media romaneasca: esti una dintre vocile foarte indragite de la Radio Contact. Cum ai trecut de la o emisiune radiofonica de divertisment - "Arsita Noptii" - la o emisiune Tv plina de suspine si suferinta?
- Nu e o situatie chiar atat de paradoxala, avand in vedere multiplele schimbari de directie din viata mea. Cea mai veche a inceput chiar cu nasterea. Cand eram pe punctul de a veni pe lume, bunica i-a spus fratelui meu, Bogdan, care e mai mare decat mine cu cinci ani, ca Mos Craciun o sa-i aduca o surioara. Ai mei nu stiau cu certitudine daca vor avea o fetita sau un baietel, dar cum isi doreau tare mult o fata, l-au asigurat pe Bogdan ca i-au comandat lui Mos Craciun o fetita. Si asa a fost, numai ca eu am aparut in iulie. Totusi, bunica a mentinut legenda zicand: "Uite, Bogdan, Mos Craciun ti-a adus o surioara". Fratele meu n-a fost prea incantat la inceput, asa ca replica lui a fost una nu prea entuziasta: "Ok, mi-a adus o surioara". Dupa aceea insa, a mai meditat si fiind foarte nedumerit s-a dus la bunica sa-i elucideze dilema: "Mamaie, da" ce ne facem daca Mosul ne mai aduce una si la Craciun?". Era evident ca, daca o sora mai putea sa inghita, doua erau deja prea mult. Apropo de povestea asta cu Mos Craciun, probabil ca ea explica partial si sentimentele mele legate de aceasta perioada. Pentru mine, Craciunul nu inseamna obligatoriu brazi si zapada. Doar eu am fost darul pe care Mosul l-a livrat in miezul lui Cuptor! Pe de alta parte, atunci cand eu aveam aproape trei ani, tatal meu a fost numit ambasador in Columbia, la Bogota. Asa se face ca mi-am petrecut copilaria intr-o tara in care este o perpetua primavara. Acolo, temperatura variaza intre 25-30ºC. Numai noaptea e ceva mai frig, si asta pentru ca orasul e situat la aproape 3000 de metri altitudine. Acolo nu ninge niciodata si multa vreme eu am crezut ca grindina e zapada, fiindca asa ii auzisem spunand pe localnici. Abia mai tarziu, mama mi-a explicat ca sunt fenomene meteorologice diferite.
Fetita din colivia de aur
- Se pare ca ai avut parte de o copilarie fabuloasa.
- Asa este. La Bogota am fost instalati intr-o casa in stil californian, cu un singur etaj si cu o curte interioara superba. Initial, mamei i-a fost teama sa locuiasca acolo, fiindca o parte din pereti erau de sticla, iar hotii nu erau ceva neintalnit pe strazile capitalei columbiene. Fata de situatia de atunci din tara noastra, acolo era un grad ridicat de criminalitate, iar mama a fost socata sa vada pe primele pagini ale ziarelor stiri despre tot felul de talharii si furturi. Eu si fratele meu am fost dati la cea mai buna scoala din Bogota - Colegiul Francez Louis Pasteur, si asta fiindca parintii mei au spus mereu ca vor ce e mai bun pentru odraslele lor: un loc unde se facea carte la modul serios si unde se invatau limbi straine. Acolo am deprins eu cititul si scrisul, dar in franceza. Scoala fiind bilingva, iar limba oficiala a tarii fiind spaniola, tot acolo am invatat si aceasta limba. Asa se face ca de cand ma stiu, am vorbit in trei limbi: franceza, spaniola si romana.
Aveam un program foarte strict. La 7.30, plecam la colegiu. La pranz, eram numarati si urcati inautobuzul scolii, iar la ora 13.00, eram acasa, pentru masa de pranz. La orele 14.00, traversam strada cu cineva din personalul ambasadei si urcata in autobuzul care ne ducea din nou la scoala. Toate masurile acestea de securitate se impuneau din cauza faptului ca in Columbia se practica rapirea de copii, asa ca din acest punct de vedere, am fost un copil de colivie. O colivie minunata, ce-i drept, dar totusi colivie! Revenind la program: ajungeam inapoi acasa, abia in jurul orei 19.00. In cele doua zile cand nu aveam cursuri dupa-amiaza, mergeam la balet. Totusi, nu era chiar atat de rau pe cat suna. Aveam vacantele, cand plecam cu parintii in tot felul de locuri exotice, pline de mister, care ma fascinau. In plus, o data la doi ani, veneam la bunica, in Bucuresti. Imi placea tare mult de bunica, fiindca era o fiinta foarte simpatica, cu tolba mereu plina de sfaturi. De pilda, cand voiam s-o ajut la spalatul vaselor, imi spunea: "Lasa, ca o sa ai destul timp sa speli vase, cand o sa fii mare. Sa dea Dumnezeu sa n-ai nevoie sa le speli chiar tu ! Ca nici pe mine bunicu", daca mai traia, nu m-ar fi lasat sa pun mana". Bunicu" murise tanar, in razboi. Tot de la ea am mai invatat ca suntem prea saraci ca sa ne cumparam haine de proasta calitate! Si eu, dupa principiul asta ma ghidez si acum. Singurul lucru care o supara pe bunica era ca o mai intrebam pe mama: "Cand exact plecam acasa?". Pentru mine, acasa nu era Romania, ci Bogota, unde aveam jucariile, prietenii, unde era scoala.
O Leoaica in plina vara
- Cand ai revenit definitiv in tara?
- Abia la 11 ani. Treceam in clasa a cincea si nu stateam prea bine cu romana. Mai erau cuvinte pe care nu le cunosteam, fiindca nu fusesera folosite de ai mei. De exemplu, nu stiam ce inseamna omat sau prispa. Si la scoala eram privita mai ciudat, dar parintii imi spusesera sa intreb intotdeauna, chiar daca ceilalti copii o sa rada de mine. Totusi, n-au prea avut motive sa rada, chiar din acel an am luat premiu. Eu sunt Leoaica si sunt foarte constiincioasa. Da-mi ceva de facut si merg pana in panzele albe ca sa duc la bun sfarsit acel lucru! Altfel, nu ma simt bine! Nu pot sa dorm! Zodia asta ma caracterizeaza realmente: sunt tenace, dar nu taciturna. Sunt o fiinta foarte vesela, o optimista in toata regula. Eu cant toata ziua pe aici, pe holurile radioului. Daca nu sunt in verva, colegii mei stiu ca s-a intamplat ceva grav, ca altfel eu sunt intotdeauna zambitoare. Viata e si asa prea scurta. Important e sa privesti partea plina a paharului, sa incerci sa treci peste probleme cu capul sus. Din punctul asta de vedere, sunt bucatica rupta din mama. Sotul meu chiar spune ca singura diferenta e ca eu sunt un model mai nou, varianta imbunatatita a mamei. Am si eu momentele mele mai proaste, dar in deznadejde nu cad. Imi spun ca trebuie sa gasesc o solutie, ca totul se rezolva cu calm si cu rabdare. Desi de la televizor nu s-ar zice, eu sunt o fire impulsiva. Ma aprind si mai am momente cand imi vine sa ridic tonul, dar ma temperez. Cand eram mai pustoaica, ma mai lua gura pe dinainte, dar in timp m-am educat. Isi spun cuvantul si experienta cei 32 de ani de viata. Nu m-as da pe cea de la 20 de ani!
- De ce spui asta?
- Fiindca am stiut sa acumulez. Eu nu am sarit peste etape. Le-am facut pe toate la timpul lor. Am facut liceul, dupa care am intrat imediat la facultate. N-am tinut sa ma marit devreme. Mi-am cumparat singura o masina in rate. Totul s-a intamplat pe rand. E clar ca nu poti face prea multe lucruri deodata. Si am muncit mult pentru tot ce am dobandit. Cine crede ca viata mea e super-roz, o dulce si poetica primavara, se inseala.
D-na profesoara la microfon
- Ai pomenit mai devreme de facultate. Stiu ca ai terminat Chimia, iar acum aflu ca ai urmat cursuri de balet. Notiunile astea doua nu se prea impaca.
- Sunt schimbarile de directie despre care vorbeam. Cand am revenit in tara, am continuat sa fac balet la o casa de cultura. Apoi, cand eram in clasa a opta, mi-a intrat mie in cap ca n-o sa devin prima-balerina si-am zis atunci ca baletul nu ma mai intereseaza. Si pentru ca intotdeauna am oscilat intre stiintele exacte si partea artistica, am hotarat sa ma duc la liceul Balcescu si acolo am intrat. Si-am luat premiu, pana in clasa a Xii-a, inclusiv. Apoi am intrat la facultate. Vreme de cinci ani de zile, am facut Chimie-Fizica, o facultate grea pentru ca presupune cursuri combinate, atat de chimie, cat si de fizica, dar fizica facuta exact ca la Magurele. Interesant este ca initial eu am vrut sa ma fac actrita, dar tata a zis: "Nu, ca sigur ajungi dactilografa!". Era in 1988 si am considerat noi ca nu era momentul ca eu sa urmez Iatc-ul sau Filologia. Tata m-a sfatuit sa aleg ceva care sa-mi permita sa ma intorc repede in Bucuresti, chiar daca voi fi repartizata in provincie. Si cum intotdeauna am fost buna la mate si fizica, am ales combinatia aceea din Facultatea de Chimie.
- De la Fizico-Chimie la microfon e un salt destul de greu de imaginat.
- Alt paradox! Mama a fost dintotdeauna o ascultatoare de Radio Contact. Cand eram in anul Iv, a auzit un anunt si mi-a spus: "Uite, se da un concurs. Nu vrei sa te duci si tu?". Eu ma pregateam pentru examenul la fizica atomica, asa ca numai de asta nu-mi ardea. Totusi, atat a insistat mama, incat am trimis un Cv si o caseta. Am fost chemata la interviu. Desi se cauta o voce masculina, m-au ales pe mine si asa a inceput odiseea mea in radio. Ultimul an de facultate a fost extrem de dificil, pentru ca mapregateam de licenta, urmam cursurile de radiojurnalism de la Bbc si realizam Matinalul, care era o emisiune foarte importanta, fiind pozitionata in prime time-ul radioului, exact invers fata de ceea ce e in televiziune. Ceea ce ma durea cel mai tare era ca tata trebuia sa se scoale in fiecare dimineata impreuna cu mine, la ora 4.00, si asta pentru ca mama n-ar fi acceptat niciodata ca fata ei sa defileze singura pe Splaiul Independentei la ora 5.00. Perioada aceea a insemnat foarte mult pentru mine. Am invatat o multime de lucruri noi. Cand am terminat facultatea, a fost insa un moment de rascruce. Aveam de ales intre a deveni profesoara sau a continua cu radioul. Si am simtit ca cea de-a doua varianta e cea mai nimerita. Imediat, sefii m-au chemat si m-au intrebat daca ma simt in stare sa-mi asum responsabilitatea de a deveni redactor-sef. Aveam 24 de ani si m-am speriat putin, dar m-am simtit si provocata si, fiindca sunt Leoaica, am zis: incerc si trebuie sa pot. Cu timpul schema s-a marit, au aparut mai multe departamente, asa ca eu am devenit Director de Programe. Peste un an, tot din radio, a pornit o colaborare cu Tvr-ul, la o emisiune-concurs lunara pentru copii, care se numea "Sapte Note Fermecate" si care era prezentata de Alexandru Macavei. Fiecare editie insemna o noua poveste, iar eu aveam de interpretat cate un alt rol: cand eram zana, cand eram vulpe sau cine stie ce alte personaje. Multi m-au intrebat atunci daca nu sunt actrita. A fost o experienta extraordinara, fiindca, practic, revenisem la dorinta mea mai veche de a face actoria. Intamplarea imi schimbase, din nou, directia vietii.
Fata blonda cu ochelari
- Si "Iarta-ma!" a fost o intamplare?
- Directorul de Programe de la Prime Time World, compania lui Valeriu Lazarov, a zis ca pentru castingul acela le-ar trebui cineva ca Raluca Moianu. S-a facut o lista cu vreo 30 de actrite, si fiindca tot ma dadusera de exemplu, m-au trecut si pe mine. Am fost invitata la casting, dar pentru ca in ziua aceea aveam foarte multa treaba in radio, i-am anuntat ca ma duc prima, chiar daca se spune ca nu e bine. Ba mai mult, eu din 92 am purtat lentile de contact, dar in urma cu un an, am decis sa renunt la ele, fiindca mi-am dat seama ca le utilizam numai din cochetarie. Am considerat ca nu e cazul sa arunc ochelarii, asa ca m-am coafat, m-am imbracat de birou si m-am dus la casting. La proba, am fost foarte normala. Trebuia sa fac o intrare in emisiune si sa port o discutie cu un subiect care cerea iertare unei foste prietene. Nu mi s-a parut complicat sa stau de vorba cu un om care are probleme. Au fost selectate zece actrite si eu. Casetele i-au fost trimise d-lui Lazarov, iar dansul a spus: "Fata blonda cu ochelari". Acesta a fost debutul aventurii mele cu "Iarta-ma!". Au urmat traininguri unde am invatat cum sa tratezi un caz, cum sa intri in scena, cum sa tii mainile... A venit un olandez, care ne-a invatat tot felul de trucuri de televiziune legate de limbajul corpului. Mi-a prins bine, pentru ca sunt multe lucruri pe care le simti, dar sunt si lucruri pe care le inveti. Eu sunt de parere ca si in radio, si in televiziune e bine sa fii talentat, dar trebuie sa se si ocupe cineva de tine, sa ai de la cine sa deprinzi meseria. Emisiunea asta a insemnat insa si o renuntare: am fost nevoita sa-mi tai parul. Pentru ca formatul emisiunii cerea o prezentatoare matura, sobra, imbracata in taior. S-a dovedit a fi o formula nimerita, fiindca dupa "Surprize, surprize", eu am cel mai bun rating de la Tvr si ma aflu in topul primelor zece emisiuni din Romania. Deci, nu e neaparat nevoie sa te dezgolesti si sa fii vulgara ca sa ai succes!
Dragostea nu iarta pe nimeni
- E evident ca ai un program infernal. Cand mai ai timp de viata personala, de hobby-uri, intr-un cuvant, de tine?
- E adevarat ca in unele zile nu am timp nici sa respir, dar incerc sa ma descurc. In urma cu doi ani si jumatate, am reusit sa ma si casatoresc! Il cunosc pe Mario, sotul meu, de cand avea 14 ani. L-am intalnit printr-un prieten de-al lui, cu care am fost intr-o tabara. Erau un grup de baieti din liceul Caragiale, iar Mario era printre ei. La inceput, nu mi-a placut prea mult de el, pentru ca mi s-a parut infumurat. Avea niste ochi albastri extraor-dinari si aveam eu senzatia ca se crede cel mai frumos baiat din scoala! El spunea despre mine ca parca eram din alt timp decat fetele pe care le cunostea in mod obisnuit, asa ca, de la inceput, intre noi a existat un soi de distanta. La un moment dat, m-a invitat sa iesim impreuna, iar eu l-am plimbat prin tot Bucurestiul, incat, la sfarsit, era mort de oboseala si si-a spus ca n-o sa ma mai scoata niciodata in oras. Am ramas, deci, doar buni prieteni. In facultate, el zice ca ar fi avut o tentativa sa ma sarute, dar s-a gandit ca o sa-l plesnesc, asa ca a renuntat la idee. Ne vedeam din cand in cand, pana in 1998, in septembrie, cand ne-am casatorit. A fost o iubire matura, care s-a cladit in timp. Nici unul dintre noi nu s-a aruncat cu capul inainte. Ne-am intrebat daca avem aia, daca avem ailalta, daca putem face fata unei casnicii. Vrem nu vrem, dificultatile financiare erodeaza o relatie, fac ca iubirea cea mai trainica sa se spulbere. Cred ca aceasta este cheia unei casnicii: maturitatea deciziei de a pleca pe un drum in doi. Si mai e ceva: intre parteneri trebuie sa existe multa intelegere si multa incredere. Eu sunt plecata toata ziua si, daca Mario n-ar avea incredere, ar fi dezastru. In ceea ce priveste hobby-urile, nu pot spune ca am unul, in sensul clasic al cuvantului. Mie imi place foarte mult sa calatoresc. Si asta imi vine tot de la mama. Ea e cea care m-a invatat sa nu strang averi materiale, ci sa vad lumea. Asta e cea mai grozava investitie. De aceea, muncesc un an de zile ca sa-mi pot permite o vacanta, asa cum imi doresc eu. Atata vreme cat am o casa, o masina si sanatate, altceva nu-mi mai trebuie. Ba da! Am un proiect de anvergura: sa fac un bebe! Mai intai, trebuie sa scap de doza de egoism care ma mai macina. Dar se va intampla si asta! Copilul va veni in momentul in care voi fi sigura ca-i pot pune la dispozitie macar tot atat cat mi-au dat mie parintii mei. Si mai e ceva: nu stiu daca mama ar mai fi in stare sa creasca inca un copil. Asa ca trebuie sa-mi pot asuma aceasta responsabilitate. Deocamdata, am o persana albastra, de cinci luni, pe care mi-a adus-o Mario ca un test: daca pisica rezista, atunci am sanse sa devin o mamica buna. Si pisica e inca in stare de functionare!Ines Hristea
Foto: Florin Ionita (3)
Roxana Iliescu (3)