Tara miracolelor
Acum cateva zile, un galatean a vrut sa-si incendieze copilul, un baiat de opt luni, si apoi sa se sinucida. Dimineata, la pranz si seara, copilul e hranit cu ceai si biscuiti. Ai lui nu au altceva sa-i dea. Mama are 17 ani si incearca sa dramuiasca bine, de pe-o zi pe alta, saracia lucie din casa. Tatal nu are de lucru si nici vreo sansa sa-si gaseasca. "Decat sa moara de foame, mai bine il omor eu", a decis el. Avea o sticla cu benzina si cu greu a mai putut fi oprit. Aceste episoade dramatice s-au banalizat si au trecut din paginile de senzatie ale ziarelor in cele de fapt divers. Nu dai colt de strada sa nu te impiedici de o mana intinsa, granitele sunt pline de transfugi famelici, iar deportarea cersetorilor, aurolacilor si prostituatelor din Bucuresti nu a facut decat sa dea o imagine vie si pitoreasca despre felul in care inteleg autoritatile sa lupte cu saracia. Cu bastonul, catusele si spray-ul lacrimogen.
Saracia a devenit endemica. O statistica a Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare a constatat ca jumatate din populatia Romaniei este saraca. Mai mult de un sfert dintre acesti oameni se lupta cu o saracie extrema, o saracie care nu mai poate fi exprimata prin cifre, ci doar prin figuri de stil. Dar dintre toti, copiii si tinerii detin recordul. Aproape 40% dintre minorii care au intre sapte si cincisprezece ani inoata sub limita inferioara a saraciei extreme. Istoria Romaniei a fost scrisa, de la razboi incoace, numai de generatii de sacrificiu. Saracia este, de fapt, mostenirea transmisa cu fidelitate de la tata la fiu. Cu toate acestea, si avem exemple destule, saracia nu ar trebui sa aiba nimic dezonorant. Ea poate fi simpla, austera, demna. Uneori tragica.
De la o vreme insa, romanii intreprinzatori au descoperit resursele comice ale saraciei romanilor. Ba chiar spera sa scoata un ce profit din asta. E suficient sa umpli cu ceva paharul tristetii si al amaraciunii. Foamea si disperarea au devenit astfel un spectacol care umple sali de varieteu si salta audienta. Nu-ti vine sa crezi ce pot face oamenii pentru un milion de lei, sustin realizatorii unei emisiuni Tv. Dupa ce urmaresti zece minute din emisiune, te convingi ca e adevarat. Nu exista prapastie sub care sa nu te coboare perspectiva de a castiga, mergand pe strada, cei 30 de dolari. Daca, pentru un milion, concurentii accepta sa se dezbrace la piele in buricul targului, imaginati-va ce ar face un concurent perseverent pentru 50 de milioane. S-ar lasa, de pilda, tuns chilug, in aplauzele si hohotele asistentei. Iar pentru un miliard, te faci rob. Banul castigat la ore de maxima audienta suna mai sanatos pentru majoritatea pietonilor decat cel castigat in anonimat. Oamenii nu mai au incredere in munca. Prea multi bani de spaga si prea multe proptele pentru o afacere cinstita. Si chiar daca ar munci, tot ar ingrasa statisticile la capitolul saraciei. Pentru ca munca nu mai renteaza, oamenii se inghesuie sa participe la concursuri mai ceva ca la ghiseele fortelor de munca. Si in presa de astazi, daca veti cauta, sunt cel putin zece ocazii sa castigati o vacanta in Spania, o masina super sau bani de litoral. De la un nivel al saraciei in jos, economia de piata si spiritul liberal sunt vorbe goale. Nimic nu-i stimuleaza mai mult si mai mult pe oameni decat perspectiva de a castiga un ban gramada, fara sa ti se ceara Cv-ul sau diploma de bacalaureat. Un ban pe care sa nu ti-l injumatateasca fiscul sau seful de post. E drept ca prea multe nu poti face cu banii din concursuri, dar macar devii vedeta pentru un minut si iti platesti intretinerea.
Decat sarac trist, mai bine vesel, calculand febril de cate ori trebuie sa te tunzi chilug pentru a-ti putea construi o vila de vis, cum si-au construit capii Politiei, judecatorii sau fostii securisti.N.C. Munteanu