Urme romanesti in PoloniaCu istoricul
Augustyn Maciey
despre pastorii romani
din lantul carpatic de nord
Ustrzyki Dolne e un cochet orasel polonez din Carpati, lipit de granita cu Ucraina. O asezare turistica bogata, ce priveste cu mandrie de pe inaltimile Beskizilor spre cenusiile targuri ucrainene de peste hotar, din preajma Sambirului. Familii fara griji, venite in concediu, se plimba alene pe aleile pietruite. Cativa tineri rebeli, toropiti de fierbinteala amiezii, se hotarasc sa faca o mica baie in havuzul din centrul orasului. Cine sa-si mai incarce astazi mintea cu date istorice? Prin iarmaroc, batranele vand baltage (ciupaga) de tinichea si incondeiaza oua cu Superman. In ghidurile turistice, la obisnuitul paragraf "istoricul asezarii", nu scrie un cuvant despre faptul ca Ustrzyki Dolne a fost intemeiat pe la 1509, de un roman din Maramures. O scurta conversatie cu un istoric din partea locului - pe numele lui Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Stiinte si cercetator la Centrul International de Invatamant Ecologic din Cracovia - avea sa-mi alunge insa orice prejudecata. "Nu e nici reavointa, nici necunoastere. Sunt atat de multe localitati in jur intemeiate de romani, incat astazi acest lucru nu mai e o curiozitate." De altfel, pe cladirile din Ustrzyki Dolne e ridicat inca, la loc de mare cinste, blazonul rosu cu sageata si sabie, al primilor valahi.
Dacii, cei dintai pastori ai Carpatilor
- D-le Augustyn Maciey, calatorim de cateva zile de-a lungul Carpatilor nordici si mereu ni s-a parut ca satele, casele si bisericile seamana foarte mult cu cele de la noi. Ba si mai mult: desi Polonia este o tara eminamente catolica, am vazut zeci de biserici vechi, ortodoxe, exact ca in Carpatii romanesti. Cum se explica asta?
- Incepand inca din Bucovina si Maramuresul romanesc, Carpatii nordici sunt locuiti de mai multe etnii istorice - cum ar fi boiki, lemki, valahii, hutulii sau rusinii - populatii foarte vechi de pastori, cu origini incerte, care au prilejuit multe dispute intre istorici, adesea manipulate de interese politice. Asta se datoreaza poate si faptului ca ele sunt populatii "de hotar", greu de localizat, aflate chiar pe granitele dintre Romania, Ucraina, Polonia, Slovacia sau Cehia. Cei mai "patrioti" din acest punct de vedere sunt ucrainenii, care ar vrea sa-i asimileze pe toti. Va e cunoscuta, de exemplu, tendinta de slavizare a hutulilor din Romania, a caror obarsie este departe de a fi una slava, ca sa nu mai vorbim de soarta romanilor de peste Tisa. Acelasi lucru se intampla si aici: lemkii polonezi din sud-vest - de la Sanok, Krosno si pana in Slovacia, spre Poprad sau Presov - sunt aprig revendicati de ucraineni, iar in Lvov, exista niste organizatii infocate care - chipurile - "se lupta" pentru a le apara drepturile (asa cum fac in prezent si conducatorii Ungariei). Nici cehii nu sunt foarte obiectivi cu istoria. In regiunea morava Valassko - zona Frydek Mistek, traiesc valahi si toata lumea se lauda pe acolo cu obarsiile ei valahe. Cu toate acestea, nimeni, nici chiar dintre istorici, nu-i recunoaste pe valahi drept o etnie istorica de origine romana. Astfel ca interesele politice (si mai ales comunismul, care a pus bariere nevazute in Carpati) au schimbat foarte mult istoria, chiar au falsificat-o pe alocuri. De aceea spun ca istoricii polonezi sunt mult mai "relaxati" in aceasta chestiune si, cred eu, mai realisti. Pe teritoriul tarii noastre traiesc etnii de origine romana sau ucraineana? Foarte bine. Ei sunt azi cetateni polonezi, isi iubesc tara si sunt la fel de pretuiti ca ceilalti. Important e sa ne cunoastem trecutul, asa cum a fost. De exemplu, marele arheolog Surminski sustine cu dovezi ca toate neamurile despre care vorbeam mai sus sunt urmasii dacilor (nu ai slavilor), care au fost cei dintai pastori ai Carpatilor. Apoi, ca n-ar fi existat niciodata hutuli, lemki sau boiki, daca aici n-ar fi fost inainte pastorii valahi. Istoricii ucraineni nici nu vor sa auda de asa ceva.
Jus valachicum (legea valaha)
- Cand au inceput primele emigrari si care au fost cauzele acestui exod al romanilor spre Polonia?
- Ceea ce stiu eu este ca mereu au existat niste relatii foarte bune intre voievozii si cnejii romani si nobilii polonezi. Se intelegeau ca niste vecini, cum se zice, "si la pahar, si la sabie". In Transilvania, erau insa timpuri grele. Se stie ca, la inceptul secolului paisprezece, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, le ia taranilor libertatea, nemailasandu-i sa se mute de pe o mosie pe alta, le cere dari foarte mari, ii scoate de sub legile tarii si-i pune sub judecata nobililor maghiari. Emigrarile au pornit pe la 1334, cand principele Vladislav de Oppeln a luat-o de sotie pe domnita Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, iar cele patru fete ale lor au fost maritate cu nobili polonezi ai vremii. In vremea acestui print Vladislav, se intemeiaza primele si cele mai multe sate romanesti in Polonia. Satelor li se recunoaste in orasul Przemysl un episcop propriu, cunoscutul calugar ortodox Chiril Romanul, ceea ce era un lucru extraordinar. In Transilvania, romanii erau considerati "eretici" sau "schismatici", persecutati ingrozitor, iar preotii care erau prinsi botezand copii in religia ortodoxa erau deposedati de averi si alungati din tara. Asta, daca scapau cu viata. Pe la finele veacului Xv, se cunosc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupnita si Giurgiu al Samborului. Cauzele primelor veniri ar fi: conditiile grele din Ardeal si faptul ca romanii erau niste luptatori de elita, fideli polonezilor. Fara a avea mentalitate de mercenari, ei dovedeau un curaj nemaipomenit in lupte si pentru asta erau rasplatiti foarte bine, cu drepturi si pamanturi. Voievozii luptau in capul ostilor, isi aduceau cu ei cnejii si hlopii (sau cmecii - taranii), care ii urmau oriunde. In plus, cine putea rata asemenea privilegii extraordinare? Un colonist cneaz primea sapte lanuri de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand cate 30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (cens) pentru 24 de ani si avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului lor valah.
- Cum era organizat un astfel de sat valah?
- Era vorba de acelasi "jus valachicum" (lege valaha). Intemeietorul asezarii se numea cneaz, avea dreptul ca pe lanurile sale sa tina doua crasme, mori, pive, prisaci sau pescarii, era liber sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca si, pentru toate acestea, era dator sa mearga la razboaie calare, cu arc si cu sageti. Supusii sai nu aveau niste obligatii foarte mari. Trebuia sa-i lucreze cneazului sase zile pe an si sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor poloni. La Craciun si la Pasti, dadeau un prinos in natura numit "colinda", dar si acesta foarte mic. Erau, asadar, niste lucruri foarte bune pentru oameni, la care taranii din Ardeal nici nu puteau visa. In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, avand ca foruri juridice propriul cneaz si scaunul de judecata al batranilor. In fata oricarei acuzari, romanii spuneau: "Duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah!".
Ultima fila de romanism
- Care sunt astazi urmele concrete, palpabile ale trecerii romanilor prin Polonia? In afara de muzee si de spusele specialistilor, ce se mai pastreaza viu, usor de observat pentru oricine, din epoca "romaneasca" a Carpatilor?
- E greu de spus, deoarece colonizarile romanesti s-au sfarsit prin secolul al Xvi-lea, iar astazi valahii din Carpatii polonezi sunt in intregime slavizati. S-au pastrat insa foarte multe cuvinte pastoresti, nume de munti, de ape sau de sate si au mai ramas trasaturile fizice si firea energica, sensibila a muntenilor (goralilor) nostri, dar limba si religia ortodoxa n-aveau cum sa mai ramana dupa atatea secole. Uitati-va, muntele acesta de deasupra orasului se numeste "Lavorta". Nimeni nu intelege acest cuvant, ce-ar insemna el in polona. Eu cred ca e vorba de "leurda", de origine valaha, care denumeste (la fel ca si in limba hutula veche) o planta: usturoiul salbatic. Numele muntelui "Chicera" e tot valah. E inutil, cred, sa va spun de numele Valach sau Basarab, il gasiti in cartea de telefoane. Apoi, toate cuvintele pastoresti - "vatra", "seliste", "branza", "sihla" sunt cuvinte romanesti si se pronunta la fel si in Polonia. Multe dintre bisericile monument, desi sunt romano sau greco-catolice, au inca inauntru catapeteasma pictata cu sfinti si motive romanesti, se vede clar ca au fost odinioara de rit ortodox. Denumirile satelor - Bistrita, Tarnava, Ruda Woloska, arhitectura neschimbata a caselor - casele acelea lungi, de barne, cu tinda la mijloc si grajdul perete in perete cu odaia de dormit - acestea sunt urmele a ceea ce a ramas din cultura ciobanilor valahi. Dincolo de toate aceste date, un lucru nu trebuie uitat: noi, polonezii, le datoram foarte multe pastorilor valahi. Intr-adevar, li s-au dat pamanturi si privilegii, dar li s-au dat pe crestele muntilor, in locuri unde nu traia nimeni. Ei nu au adus doar simple influente, ci au intemeiat, au adus ceva cu totul nou. Astazi, putina lume nu stie ca parte din traditia pastoritului din Carpati, una dintre cele mai pretioase manifestari de arta populara polona, este practic de origine romaneasca.
Muntele din inima
- In aceste regiuni valahe mai exista astazi vorbitori de limba romana?
- Nu. S-a intamplat insa un lucru pe care eu il cred important: dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-au intors acasa mare parte din comunitatile de polonezi stabiliti in Maramures si Bucovina (Poiana Micului, Cacica, Solonetul Nou), care, de altfel, erau la origine gorali, valahi din regiunea Zywiec. Am avut multe contacte cu aceste comunitati si am observat ca au ales sa nu se desparta, ca vorbeau intre ei romaneste si ca si-au pastrat toate obiceiurile din Romania (adusesera cu dansii chiar tuica de Maramures). Fiindca nu se mai puteau intoarce la casele lor din Carpatii polonezi, s-au intrebat in ce parte sa se stabileasca. Spre vest, in preajma orasului Zielona Gura erau niste teritorii care fusesera locuite de germani si, in urma repatrierii acestora, ramasesera slab populate. Imi povesteau ca s-au hotarat sa porneasca intr-acolo, deoarece se gandeau ca, dupa numele orasului (Zielona Gura se traduce Muntele Verde), in zona aceea trebuie sa fie munti. Nici n-ar fi crezut ca nu vor gasi nici urma de munte, ci numai campii. E o curiozitate sa-i vezi cum traiesc astazi acolo, pastrandu-si obiceiurile muntenesti in plina stepa. Dar povestea lor mi s-a parut frumoasa, concludenta pentru tot ceea ce am spus pana acum: practic, acesti oameni "au adus muntele cu dansii", si-au ridicat propriul lor "munte verde" in mijlocul campiilor. Au ramas, adica, ei insisi.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)