Viata la 99 de aniAmintiri De Pe
Calea Victoriei
Bucurestiul de altadata, in evocarea unei taranci de pe Mures
Bilete de papagal
Am gasit-o in camera ei, stand cuminte, ca o scolarita, pe marginea patului. Pe un scaun era o Biblie, un pahar cu apa si un ziar aparut cu o saptamana in urma. "Mai citeste titlurile, ca-s litere mai mari", ne-a spus nepotul care ne-a poftit in casa. Rafila ne astepta. Se vedea ca are emotii, dupa gesturile grabite cu care-si tot aranja naframa si manecile camasii cu "pui" albi. I-am spus ca venim tocmai de la Bucuresti si-n ochii ei s-a aprins o lumina blanda. Aveam sa inteleg mai tarziu ca Bucurestiul a fost martorul celor mai frumosi ani ai vietii ei.
In Urisiul de Sus, de pe Valea Muresului, locul in care s-a nascut acum 99 de ani, i se spune Rafila lui Zaharia lui Fasole. Ea nu mai stie acuma de unde vine porecla barbatului ei, care s-a dus la cele vesnice aproape de 30 de ani, dar stie ca s-a nascut la inceput de decembrie, in al doilea an din veacul trecut si mai stie ca ea este cea mai batrana femeie de pe aceasta vale; atata de batrana, ca cei mai tineri din sat nici macar n-au auzit de ea. Matusa Rafila nu e suparata pentru asta. Necazul ei cel mare e altul: n-o mai ajuta picioarele si nu mai poate merge singura pana la poarta, ca sa mai stea la taclale cu vecinele de ulita: "Nu poci sa mai umblu, am doua picioare slabanoage. Cu bota ma mai ajut si cu nepotii care ma cara de ici - colo. N-am mai fost pana la poarta de asta-toamna, si anu? asta a fost pentru intaiasi data cand n-am putut intra in straturi sa ieu buruienile. Mai demult, cand am fost la Bucuresti, intr-o duminica, m-am plimbat si am scos bilet de la papagal si-n el scria c-oi trai pana la 100 de ani. Si-mi aduc aminte ca am zis catre prietenele mele cu care eram: <<Doamne, dar io n-am omorat pe tata ori pa mama ca sa-mi deie Dumnezeu asa pedeapsa grea, sa traiesc atatia ani...>>. Si iata-ma ca acolo am ajuns!"
- De ce simtiti ca ar fi o pedeapsa anii pe care-i aveti?
- Nu-i pedeapsa pentru mine, ca io ma bucur de fiecare zi pe care Dumnezeu mi-o da, da?-i pedeapsa pentru oamenii astia care ma au in grija, nepotii si nepoatele cu care stau. Pe ei ii mai supar cu una, cu alta, si tare n-as vrea.
La stapan
- La aproape o suta de ani, viata dvs. e la fel de lunga ca Muresul. Ce amintiri va vin mai adesea in minte? Luminoase sau triste?
- Lunga mi-o fost viata si nu usoara si multe greutati am avut. Am trait doua razboaie. La al dintai, eram de vreo 12 ani. Cand a ajuns razboiul in sat, am iesit din case, am luat vaci, gaini, care ce-am apucat, si am fugit in padure. Acolo am stat ascunsi pana toamna, aproape de Sfanta Maria. Dupa razboi, eram tare saraci. Am lucrat la camp, langa parintii mei ca sa putem salta din necaz si tot nu ne ajungeam, ca eram multi. Cand s-o facut Romania Mare, dupa ce m-am maritat, am plecat cu omu? meu laBucuresti ca sa facem bani. Voiam sa ne intorcem apoi in sat si sa ne ridicam o casa. Erau multi de-aici, din Chiheriu, de pe Valea Muresului, care si-au catat atunci norocu? la Bucuresti, la stapan. Eu si omu? meu am lucrat la Vintila Bratianu, care era ministru. Eu eram la curatenie in casa si barbatu-meu era gradinar. Aveau casa pe langa Gradina Icoanei, pe o strada care atuncea se numea Aurel Vlaicu. O mai fi oare strada asta? Tare as vrea sa stiu. Era mare casa si n-aveau decat un baiet - pe Vintilica - si el plecat mereu la studii in strainatate. Domnul si doamna au mai crescut un baiet de la tara, care a ramas orfan. Pe sora baietului asta a infiat-o alt ministru, Tancred Constantinescu mi se pare ca-l chema. Am avut zile bune la familia Bratianu. Erau multi angajati: bucataresele, fetele de la curatenie, eu si o rusoaica, feciorul care servea la masa, gradinarul, iar stapanii se purtau omenos cu noi. N-aveam de ce ne plange. Cat am stat la ei, le-am facut ajururi si cipca la toate perinile ce le aveau, asa ca pe la noi, in Mures, si le-a placut lucrul facut de mine. Numai cand suna clopotelul, stiam ca ma cheama la curatenie si lasam cusutul. Doamna era in "Societatea Principele Mircea" si o data pe an organizau o serbare mare la Cercul Militar. Serbarea asta tinea o saptamana si toata mancarea care se dadea acolo o faceau bucataresele noastre. Si dupa ce soldatii o duceau acolo cu masinile, eu ma duceam si pazeam camara unde-o depozitau. Ce-mi placeau zilele alea, vedeam atata lume, domni, doamne imbracate frumos si toti erau in voie buna!
- I-ati cunoscut pe unii dintre ei?
- Ii stiam, ca mai veneau cateodata sambata si duminica la noi la masa. Pe altii ii mai vazusem inainte, cand veneau la audienta la domnul Vintila. Tinea audientele la el in cabinet si venea multa lume, dar eu nu-i stiam dupa nume. L-am vazut si pe Mihai, pe rege, cand a venit de cateva ori la audiente, cu aghiotantii lui. Era copil atunci, era imediat dupa ce a plecat tata-sau, Carol Ii, din tara si l-a lasat pe el rege. Tare era frumos... Odata l-am luat in brate, ase de drag mi-a fost de el. Si el nu s-a suparat. Intr-o seara, acolo, la Cercul Militar, am vazut-o si pe regina dansand. Era imbracata in costum taranesc cu fisiu (marama) pe cap si avea opinci in picioare. Juca asa de bine jocurile noastre, de ziceai ca numai asta a facut tot timpul. Era multa lume acolo, la Cercul Militar, numai oameni mari, domni si doamne. Veneau randuri, randuri, cu masinile pana la scara, si apoi, dupa ce coborau, doamnele-si aranjau repede hainele alea frumoase, isi dadeau un pic capul pe spate si intrau in sala mare cu sotii de brat. Stiau oamenii sa traiasca atunci, se bucurau parca mai mult, abia asteptau prilejul sa se intalneasca unii cu altii. E drept ca si noi eram mai tineri si mai sanatosi si abia asteptam sa ne dea liber duminica dupa-amiaza, ca sa ne ducem sa ne intalnim cu ai nostri de pe Mures.
Caruta, caii si apa Sambetei
- Cum isi petreceau ardelenii veniti la munca in Bucuresti timpul liber? Aveati vreme sa va distrati?
- Ne strangeam la Capul Podului, acolo unde se termina Soseaua Kiseleff. Ne adunam acolo si povesteam, barbatii cu barbatii, femeile cu femeile. Povesteam de stapanii nostri, de ce mai e pe-acasa, prin sat. Alteori ne plimbam. Bucurestiul era tare frumos. Ne plimbam mult pe strazi si ne uitam la vitrine. Cea mai importanta strada era Calea Victoriei. Erau numai magazine elegante. Nu prea erau pentru noi. Umblam pe la Piata Mare, pe Cheiul Garlii, unde erau multe tarabe cu haine si cu mancare, dar cel mai mult imi placea sa ma uit la magazinele de flori care erau pe Chei. Erau flori de toate felurile, in coronite, in buchete, in cosuri. Si-n Parcul Carol ma mai duceam des cu fetele de la mine din sat. Seara, in sarbatori, mergeam cu omu? meu la un bufet de langa gara, unde cantau doua artiste. Doamna Lia Bratianu ne cumpara cateodata bilete la film si ne trimitea pe toti angajatii. Asa am vazut "Patimile lui Iisus". Dar n-am stat prea mult de petreciuri, ca nu ne-nduram de bani. Trageam sa strangem cat mai mult ca sa ne facem casa, ca doar de asta ne-am dus la Bucuresti, nu de distractie. Tare ne-am bucurat cand, pentru munca facuta, domnul Bratianu i-a dat omului meu, pe langa bani, si o caruta cu doi cai faini. A pornit el intr-o joi de dimineata de la casa de vacanta a domnului, de langa Bucuresti, si pana sambata, a fost acasa in sat, la Urisiu. Da? ce folos de bani si de cai, ca a venit al doilea razboi si-am pierdut iara tot.Caii ni i-a luat armata; la Sangeorz, langa Targu-Mures, i-au dus la Comisia de rechizie si ne-am intors acasa cu corbaciu? (biciul) in mana. Doamne, cat am fost de suparati! Am lucrat atatia ani printre straini, ca sa ramanem cu nimica. Pe barbatu-meu l-au luat la concentrare, la Cluj, si nu l-am mai vazut pana ce s-a gatat razboiul. Iara noi, in sat, am tras-o mai greu ca in primul razboi, ca au venit rusii si-au pradat tot, au luat tot ce le-a placut. Am fugit in padure, ca ei au aprins tot satul si l-au batut cu tunurile. O vecina de-a mea, saraca, trebuia sa nasca si n-a mai avut vreme sa fuga cu noi. I-am luat noi copiii mai marisori si ea si-a sapat o groapa in pamant si s-a bagat acolo si a nascut o fatuca. Vai de capu nost? a fost. Dupa razboi, a trebuit s-o luam iara de la capat. Nu mai aveam nimic, nimic. Animalele luate la Comisie, casa arsa, numa? pamantu?, saracu? de el, ne astepta sa-l muncim ca era tot ars si zdrentuit de lupte. Si l-am muncit din toate puterile noastre, ca era singura scapare ca sa nu murim de foame. Greu a fost atuncea, dar greu e si acuma. Io-s batrana, da? ma uit la tineri si vad ca au destul nacaz si ei. De la Dumnezeu sunt toate, ca sa ne intarim in credinta. Nu stiu cum am putut sa le sufar si eu pe toate cate le-am avut in viata. Mi-e nacaz si mi-e rusine, iti spui drept, ca dupa atata munca, si la stapan, si la ogor, n-am nici o pensie, nici un ajutor de undeva. Mi-e rusine sa n-am un leu al meu, ca sa cumpar bomboane la stranepoti. Tot la Dumnezeu mi-e nadejdea, ca poate mi-a aduce ceasul si atunci n-oi mai fi o grija pentru nimeni.
- Dar eu vad ca nepotii, nepoatele si stranepotii va inconjoara cu drag, ca aveti loc de cinste la masa lor...
- Drept ii, si le-am promis ca nu mor pana cand n-or boteza vreo stranepoata cu numele meu. Pe ultimul stra-stranepot il cheama Zaharia, ca pe barbatu-meu. Nu stiu cum se face insa, ca se nasc tot feciori in ultimii ani. Asa ca astept sa se nasca o fata in neam care sa-mi duca numele mai departe, ca-i un nume vechi. Mai demult, erau alte nume pe-aici: Maria, Ioana, Zamfira, Carolina, Veronica, Ion, Toader, Samion. Acuma, si numele is scumpe, ca nici nu le poti zice, nici nu le tai minte. S-o schimbat lumea cu tatu?.
- Nana Rafila, viata dvs. e plina de intelesuri si de intelepciune. Ce sfaturi le-ati da celor tineri, ca sa le fie traiul mai usor si implinit?
- Bine-ar fi, daca n-ar uita oamenii de rugaciuni. Alea-s intaie. Ele aduc si intelegerea intre oameni si linistea sufleteasca si impacarea cu Dumnezeu. Si eu ma rog si m-o ierta Dumnezeu ca nu ma mai pot pune in genunchi. N-ai ce ravni sa fugi dupa fericire. Asta-i o pasare rara. Poate sa nici n-o vezi cat traiesti. Speranta o ai oricum. Pe asta nu ti-o poate lua nime-n lume, ca vine de la Dumnezeu. Si io mai am un gand al meu, asa, ca o speranta, si nici nu stiu daca sa ti-l mai spui, ori nu... Tare mi-ar placea sa ma mai plimb o data, chiar si cu carja, prin Bucuresti, pe Cheiul Garlii, pe-acolo pe unde erau pravalii de flori in tineretea mea.Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel Tanjala