Monumentul uitarii din inima CapitaleiBiserica Bucur Ciobanu- Visam, trufas, la o "Catedrala a neamului", in vreme ce
bisericile istorice din Romania se prabusesc sub indiferenta.
Fara trecut, prezentul nu face doua parale -
Drumul pana la Biserica "Bucur Ciobanu" pare mai complicat ca o funie in sac. Dupa ce-o iei pe Cantemir si faci stanga spre podul Marasesti, trebuie sa intrebi in mai multe randuri si, eventual, sa te intorci din drum, pentru ca - in sfarsit - sa descoperi printre matahalele de beton din zona cupola tuguiata a celei mai vechi biserici din Bucuresti. Privind-o, ramai tintuit locului. In tot Bucurestiul nu ai sa gasesti o biserica mai frumoasa. Mica, dar nu lipsita de monumentalitate, inaltata pe culmea unui deal abrupt, ca spinarea unui calugar in rugaciune, cu pridvor taranesc in fata si potop de trandafiri jur imprejur, iti vine sa o decupezi cu tot cu gradina si sa o iei acasa. Biserica taraneasca. Simpla si saraca. Dinspre strada, zidul inalt de caramida sta plesnit in mai multe locuri. In dreptul scarilor povarnite ce duc in varf, un grilaj de fier ruginit cu un lacat cat toate zilele si, deasupra, o placuta de lemn, cu scrisul aproape sters, te avertizeaza ca ai in fata prima biserica ridicata in Bucuresti.
Indiferenti, oamenii trec grabiti pe strada. Nici macar nu se inchina. Cu greu aflu, intreband ici-colo, ca biserica e deschisa doar vineri la pranz, duminica si in sarbatorile cele mari; ca parintele e batran si sarac. Nici telefon nu are. Revin, deci, potrivind ziua cuvenita si urc gafait scarile. O adevarata ascensiune.
Vindecari si prorociriLa ceasul Liturghiei, Biserica "Bucur Ciobanu" este aproape goala - doar cativa credinciosi si batranul preot Daniel, cel care a salvat sfantul lacas de la demolare, iesind in fata buldozerelor cu pieptul dezgolit si crucea ca o arma teribila in mana: "Ma fac martir intru Hristos, dar eu de aici nu plec".
Putini cum sunt, oamenii il sorb din priviri pe parintele. Nu numai ca e de 40 de ani pastorul lor sufletesc, dar, prin rugaciunea lui puternica, a vindecat si a scos din mari necazuri pe multa lume. Doamna Ioana, care vinde lumanari la pangar, ofteaza tacut. Oamenii vin, se folosesc de rugaciunile parintelui si apoi uita. Nu mai dau pe la biserica. Se iau cu grijile si placerile vietii. Altora nici nu le pasa. In zona locuiesc patroni, senatori, ministri, oameni cu bani. Unul nu se abate din drum, macar din curiozitate, macar sa aprinda o lumanare. Probabil ca treptele ce duc la biserica sunt prea mari si abrupte. Cu adevarat, ca sa intri in bisericuta lui Bucur, trebuie sa ostenesti. Sa urci din greu. La Dumnezeu nu poti ajunge decat suind.
Poate ca situatia s-ar schimba cumva, daca biserica ar fi deschisa tot timpul. Dar parintele Daniel nu mai poate. Se pregateste, cum singur spune, pentru marea intalnire cu Dumnezeu. Batran si operat de zece ori, cu ulcer si hemoragii la colon, din pricina postului indelungat, parintele nu mai reuseste sa faca Sfantul Maslu si rugaciunile de dezlegare, decat in prima luni din luna. Atunci, biserica se umple de lume. Cazuri grele, aparent fara iesire: demonizati, bolnavi de cancer, oameni sub blestem sau farmece. Dupa cate a vazut la viata ei, doamna Ioana nu se mai mira. In loc sa scada, au crescut rautatea lumii, egoismul, invidia si farmecele. Nu se tulbura insa. Crede cu toata fiinta in puterea tamaduitoare a parintelui - un om deosebit, fagaduit preotiei inca din burta mamei. Postitor indaratnic si cu rugaciune de foc, a vindecat sute si sute de bolnavi pana acum: o femeie din Tulcea cu cancer la san. Apoi, o demonizata din Bolintin, pe care trei barbati zdraveni abia o puteau tine sau un barbat din Bucuresti, care nu vedea, nu misca, nu simtea nimic. L-au adus rudele pe brate si acum conduce masina. E om ca toti oamenii, intreg si nevatamat. Cazuri si cazuri. In 95, a venit la parintele o femeie care cheltuise pe medici 20 de milioane, la valoarea de atunci. In trei zile, s-a pus pe picioare. Nu banii vindeca, ci credinta.
Biserica alba, ca o odaie taraneascaAs vrea sa intreb mai multe, dar tac, avertizat fiind de o tablita pe care sta scris: "In acest loc nu se vorbeste. Este o biserica tacuta". Harul parintelui si negraba cu care tamaiaza leganat incaperea sporesc impresia de simplitate, de iesire din timp. Daca nu ar fi iconostasul bogat in ornamente si candelabrul cu brate multe din tavan, as zice ca sunt intr-o odaie taraneasca. Nici o pictura - doar pereti simpli, proaspat dati cu var, pe care odihnesc multime de icoane pe sticla, vechi si afumate de palpairea lenesa a lumanarilor. La Bucur e liniste si tihna ca intr-o casa de gospodar. Retrasi si rezemati de strana, oamenii asculta cu multa luare-aminte. Parintele Daniel are darul vorbirii. Asa batran cum este, predica ceasuri intregi, uneori pana la epuizare. Se spune ca ar avea darul prorociei, ca multora le-a spus lucruri care apoi s-au intamplat aidoma: procese, divorturi, reusita la examene. Se mai spune ca, prin 85, a venit un inginer sa-i comunice parintelui ca biserica incurca santierul din preajma si, grabit, a incercat sa darame poarta de la intrare. "Taica, nu te juca cu Dumnezeu", i-a zis parintele, dar inginerul nu l-a ascultat. Cateva luni mai tarziu, va veni plangand sa-si ceara iertare: copilul suferise un accident de masina, iar sotia se imbolnavise grav. Chiar daca si altii au incercat sa darame gardul bisericii, nimeni nu si-a dus planul la bun sfarsit, atinsi fiind de pedepse ceresti.
Cu vocea lui bland inflacarata, parintele vorbeste despre lipsuri si despre stradania credinciosilor in a-l ajuta sa repare biserica. "Bucur Ciobanu" este, cum zice el, inchisoarea si Raiul sau, pedeapsa data de comunisti, dar si bucuria de nedescris, vreme de 40 de ani, a duhovniciei. N-ar vrea, totusi, sa moara fara sa vada reparatiile bisericii terminate. Pana de curand, ploua in sfantul altar. Opt ani s-a canonit cu bani putini si cu mesteri nu tocmai priceputi, schimband cinci echipe. Acum, trebuie refacuta zidaria, umezeala se intinde pe pereti, iar gardul de caramida de la intrare sta intr-o parte sa se pravale. "Ce sa-i faci, tata - va ofta parintele. Suntem biserica saraca si cu oameni batrani. Nu avem nici botezuri, nici cununii, iar pentru Sfantul Maslu nu luam bani. Suntem singura biserica in care nu se plateste. Cum sa imi asculte Dumnezeu rugaciunile mele, daca as primi bani de la oamenii necajiti? Daca am, le dau eu. Nu pot altfel. Eu nu sunt preot facut cu bani. Eu sunt nascut sa slujesc lui Dumnezeu. Ce pot sa fac? Nu cer bani, dar am nevoie de ei. Pentru reparatii, mi-ar trebui vreo 400 de milioane, dar cred ca m-as descurca si cu jumatate din suma, pentru ca eu stiu 20 de meserii si sunt chibzuit. Sunt ca gospodina priceputa care face dintr-o gaina cinci feluri de mancare. Pentru mine nu vreau nici un leu. Eu si cand nu postesc, mananc doar paine prajita cu apa."
Francezii ar pune biserica sub un clopot de sticlaIn pustiul cenusiu de beton din zona, bisericuta lui Bucur a ramas neatinsa, doar prin miracol. La fel se poate spune despre Manastirea "Radu Voda" din preajma, cu Seminarul si aleile sale imperiale, ce trec prin tunelul vegetal al unor tufani seculari, cu Turnul clopotnitei de pe vremea lui Mihai Viteazu si biserica mitropolitana, in care isi gasesc odihna domnitori si patriarhi vestiti ai Romaniei. Suntem, de fapt, in inima spirituala a Bucurestiului, pe locul primelor ctitorii intemeietoare. Blocurile din jur inchid perspectiva, o uratesc, dosind parca, rusinat, 700 de ani de istorie, de incercari, de indaratnica rezistenta.
S-ar zice ca nu se mai poate face nimic. Noul si mofturosul cartier Marasesti a schilodit iremediabil obrazul Capitalei. Chiar si asa, te intrebi, totusi, de ce bisericuta lui Bucur e lasata de izbeliste - canon de stradanie si sacrificiu doar pentru un preot batran si bolnav. Nimeni, dar absolut nimeni nu vrea sa-l ajute pe parintele Daniel - nici Ministerul Culturii, nici cultele. Cati sponsorizeaza echipe de fotbal si concursuri de frumusete! Se pare ca adevarata frumusete nu intereseaza. In loc de bani sau materiale de constructie,multi se trezesc exigenti si cu reprosuri - ba ca turla trebuie acoperita cu sita, nu cu tabla; ba ca pridvorul nu trebuia inchis. Cautam comori si locuri sfinte la capatul pamantului, in nordul Bucovinei, in Athos sau Meteora, cand bogatia e langa noi, la cateva statii de tramvai. In lume, unii cheltuiesc bani grei sa cumpere biserici si monumente. Isi cumpara propria istorie, in timp ce noi (bogatii saraci care suntem) risipim, trecem mai departe, lasam totul la voia intamplarii. Nu stiu de ce, dar cred ca daca francezii ar fi avut, ca noi, o bisericuta intemeietoare a Parisului, ar fi invelit-o in sticla precum Gioconda de la Luvru. Nimeni nu ne intrece in vorbe si declaratii. Cand e vorba de fapte, ii lasam pe altii. Dincolo de frumusetea ei smerita, greu de gasit in alta parte, biserica lui Bucur Ciobanu e chiar hrisovul, pecetea, actul de identitate al Capitalei. Construim Dracula Land-uri, dar dam cu piciorul la ceea ce ne apartine cu adevarat. Nu e loc de acuze vehemente sau vinovatii, dar nu poti alunga un gand de tristete cand vezi cate biserici si cate manastiri noi se ridica in tara, in timp ce o bijuterie de arhitectura romaneasca sta cu zidurile crapate, cu tencuiala roasa de umezeala si scarile povarnite. O bisericuta aproape pustie, pe langa care bucurestenii trec ades fara sa se inchine, indiferenti si grabiti, asa cum treci pe langa un muzeu sau o casa memoriala oarecare.Sorin Preda