Vlad Zamfirescu</b><b>"Profesia actorului e limba tarii in care a crescut"
Are un aer de pusti in vacanta: pantaloni scurti, sandale, bucle rebele ce-i incadreaza obrazul adolescentin. Zambetul usor strengaresc face casa buna cu ochii - culoarea marii. "Sunt albastri-verzui, culoare mostenita de la bunica din Targu-Mures. O fiinta extraordinara, pe ea o iubesc cel mai mult pe lumea asta, ea m-a crescut", tine sa sublinieze, copilareste, Vladut. Incerc sa-i gasesc trasaturi comune cu tatal lui, cunoscutul actor Florin Zamfirescu. Nu prea le aflu; poate doar sprancenele stufoase, barbatesti, si talentul cu care amandoi reusesc sa contureze din cateva tuse energice, esenta unui personaj. Si ce personaje pasionante i-a fost dat sa interpreteze, inca din studentie! Era doar in anul Ii, la clasa Ion Cojar, cand Catalina Buzoianu i l-a incredintat pe Frederick, adolescentul razvratit impotriva tuturor, din capodopera lui Strindberg, "Pelicanul".
- Valeria Seciu era mama mea din piesa, iar sora - o colega de facultate, Oana Tudor. Noi, debutantii, ne temeam pentru aceasta prima iesire pe scena unui teatru profesionist. Dar cred ca mai tare decat noi "copiii", era speriata d-na Seciu, pentru ca spectacolul se juca la teatrul "Levant", condus de ea. La inceput, marea actrita ne privea cu oarece teama, dar cand a vazut ca suntem foarte seriosi si receptivi s-a imprietenit cu noi.
- Iar rezultatul a fost magnific. Pentru acel rol ai primit premiul Uniter-ului de debut, in 1995. A avut mana buna Catalina Buzoianu. Ai mai lucrat cu ea dupa ce ai intrat la Bulandra?
- M-a distribuit mai tarziu, in "Sase personaje in cautarea unui autor", si apoi in "Petru", spectacole cu care am calatorit mult in Europa. D-na Catalina Buzoianu ma stia ca am infruntat in Institut multe roluri grele, de la Hamlet si Richard al Iii-lea pana la Raskcolnikov din "Crima si pedeapsa", de Dostoievski, sau Treplev din "Pescarusul", de Cehov. Imi placea mult si comedia, l-am si jucat pe Catavencu in "O scrisoare pierduta", si mai tarziu, la Nottara, in regia lui Horatiu Malaele, am fost Catindatul.
- Spune-mi, te-a ajutat la inceput ori te-a intimidat faptul ca esti fiul unui cunoscut actor?
- Cand eram copil, nu ma gandeam la teatru. M-am inscris insa si eu, ca alti colegi, la Casa Pionierilor din Targu-Mures unde locuiam atunci, intr-un cerc de manuitori de papusi. Dar cum instructorul nostru era pasionat mai mult de pantomima, m-a atras si pe mine, si am participat la un concurs, unde am luat premiul doi pe tara. A fost singurul meu premiu din scoala, pentru ca eram un elev si un copil rebel, nedisciplinat, ostil oricarei autoritati. Sufeream de un teribilism infantil; papusile si pantomima le-am iubit, pentru ca erau o continuare a jocului de-acasa, de la bunica. Dar pana la "teatrul cu vorbe" era un drum lung, ca de la Targu-Mures la Bucuresti.
Lungul drum spre teatrul cu vorbe- Si cand te-a ademenit teatrul cu vorbe, cum ii spui tu?
- In clasa a X-a, tata m-a adus la Bucuresti, sa locuiesc cu el si cu sotia lui de-atunci, actrita Valeria Sitaru.
- Mama si bunica nu s-au opus?
- Cu mama stateam mai putin cand eram mic, pentru ca ea isi facea stagiul de profesoara de muzica la Miercurea-Ciuc. Bunica e cea care m-a crescut si la care revin cu drag de cate ori am ocazia. Si acum, intors de la Cluj, unde am repetat cu Vlad Mugur "Hamlet" (nu joc eu rolul titular, pe mine m-a invitat pentru interpretarea regelui uzurpator, Claudius), am dat o fuga si la Targu-Mures, unde bunica imi pregateste bunatati ca in copilarie. Dar sa revin la Bucuresti. Aici traiam intr-un mediu teatral, dar nu-l simteam ca "al meu". Inca nu descoperisem teatrul ca pe propria mea vocatie. Teribilismul din copilarie nu-mi trecuse, iar ca adolescent eram zbuciumat, imi cautam propriul drum, propria identitate. Sigur, poate ca undeva, in subconstient, faptul ca aveam un tata actor cunoscut ma facea sa vreau, dar si sa nu vreau sa-i urmez calea. De indragostit de scena nu m-am indragostit decat atunci cand am ajuns intamplator la "Podul" - Casa studentilor devenita o scoala pentru viitori actori, datorita excelentului pedgog Catalin Naum. Aici am descoperit ca nu ma mai interesa nimic altceva decat teatrul. Neglijam scoala si cand am ramas corigent, ca sa ma pedepseasca, tata m-a trimis la un liceu industrial din Calimanesti, la ceilalti bunici ai mei. Nu mi-a placut, am fugit de la prima lectie, unde se preda "Structura oului". Ce plictiseala! In schimb, la "Podul", cand regizorul ne punea la smotru, sa spalam podele ca sa simtim mirosul scandurii, ma simteam fericit. Ceea ce ne invata el era viu, pasionant, adevarate lectii de arta, dar si de viata. Atunci cand iti place, cand iubesti cu adevarat ceva, nu mai simti efortul, constrangerea, corvoada. Faci totul cu drag si ti se pare usor si fascinant. Cand am intrat la Facultatea de Teatru eram din nou foarte sever tinut de profesori si datorita lor am absolvit actoria ca sef de promotie.
- Felicitari Vlad, nu mi te imaginam un tip studios, cu toate ca rezultatele de pe scena demonstreaza din plin un talent serios, dublat de o temeinica pregatire.
- Faptul ca mi se incredintau inca de la inceput partituri importante, carora trebuia sa le fac fata, ma stimula. Acest "trebuie" nu-mi mai aparea ca o obligatie impusa de altii, ci ca pe o intrecere cu mine insumi si o dorinta sportiva de a castiga. Eu imi alesesem calea asta, de bunavoie si nesilit de nimeni, ca o casatorie din dragoste.
Promotia 97 sau pariul tinerei generatii - Datorita profesorilor nostri excelenti - Ion Cojar, Alexandru Repan, Gelu Colceag, care ne-au "antrenat" serios, dupa o metoda clasica realista, am iesit o promotie foarte bine pregatita. Am fost singura promotie - 13 actori - care a reusit sa intre in mari teatre din capitala, imediat dupa absolvire. Cu opt dintre fostii mei colegi sunt astazi partener de scena la Teatrul "Bulandra". Cu unii, cum e Andreea Bibiri, Oana Tudor, Alina Berzumteanu, joc in "Regele Lear", cu altii in "Tacamuri de pui" si mai nou, in "Exista nervi". La Tnb s-au afirmat deja foarte frumos: Marius Florea Vizante, Ileana Olteanu, Maria Buza. Suntem o generatie solidara, unita, gandim cam la fel despre teatru si dorim sa lucram foarte des impreuna, dar suntem foarte diferiti, cu individualitati artistice distincte. Am ramas prieteni si speram sa ne intalnim in continuare foarte des si pe scena si in particular.
- Unii dintre voi se indreapta mai mult spre experiment, voi, cei de la "Bulandra", imi pareti mai "conservatori", mai apropiati de teatrul clasic.
- Eu, unul, raman fidel metodei realiste a profesorilor nostri, in maniera Lee Strasberg - Elia Kazan. Ma simt atras mai mult de caractere dramatice, vii, prefer sa interpretez oameni, si nu idei ori simboluri. Mi-as fi dorit mult sa pot juca in regia maestrului Liviu Ciulei si al lui Ion Cojar, asa cum mi-am dorit - si visul se implineste - sa colaborez cu Vlad Mugur si cu Catalina Buzoianu. Ceea ce nu inseamna ca nu ii admir si nu le astept propunerile unor regizori de forta unui Ducu Darie sau Alexandru Dabija. Lucrez si cu cei mai tineri din generatia mea; am colaborat cu multa placere cu fostul meu coleg Puiu Serban, la premiera recenta cu piesa lui Sorescu, "Exista nervi".
- Ceea ce dovedeste ca Teatrul "Bulandra" ofera conditii optime de manifestare, tinerelor talente. Laudabil pentru acest teatru care continua o stralucita traditie a promovarii tineretului.
- Teatrul ne distribuie si ne sustine, doar ca, uneori, atunci cand venim noi cu propuneri si proiecte, trebuie sa ne gasim si sponsori. Cu "Exista nervi", am avut norocul de a gasi niste mari iubitori de arta - e vorba de reprezentantii in Romania ai celei mai puternice firme de calculatoare din lume, Microsoft, care ne-au oferit cu generozitate suportul financiar necesar. Ne vazusera intr-un spectacol dat anume pentru ei - o amuzanta comedie dupa intriga "Scrisorii pierdute", un text scris de cei de la Academia Catavencu si intitulat "Un e-mail pierdut" - si le-a placut foarte mult. Sunt si ei tineri si talentati in domeniul computerelor si am ramas dupa aceste colaborari artistice foarte buni prieteni cu Silviu Hotaran, cu Paula
Apreutesei si Magda Condrot.
- Ai multi prieteni din alte domenii de activitate?
- Am prieteni din toate categoriile si varstele, la care tin enorm.
Sunt constant in sentimente- Familia si dragostea ce rol ocupa in viata ta?
- Sunt un tip constant: in facultate m-am indragostit de o colega de la sectia de coregrafie si, dupa un "stagiu" de patru ani de prietenie, ne-am casatorit acum doi ani. Cu Mihaela, e un sentiment temeinic, el a crescut in timp, o data cu noi, si e - ca sa zic asa - verificat 100%! La ora asta, avem tot ce ne trebuie pentru o casnicie ideala. De la Valeria Sitaru ("mama mea din Bucuresti", cum o alint eu in continuare, pentru ca am ramas prieteni buni chiar dupa ce tata s-a despartit de ea), am primit in dar un apartament in care ne simtim foarte bine. Timp sa avem, sa stam mai mult pe acasa. Acum, Mihaela e plecata intr-o "croaziera", de fapt, un lung turneu pe mare, cu "Odiseea 2001", un spectacolul itinerant, conceput de Catalina Buzoianu, in care danseaza. De obicei, Mihaela lucreaza cu profesorul ei din Institut, Sergiu Anghel, ca asistenta la spectacolele de balet contemporan si ca solista a trupei.
- Si nu ti-e greu sa stai atat de multa vreme despartit de Mihaela?
- Mi-e foarte greu si abia astept sa se intoarca sotia mea, sa puna putina ordine in familie. Cu toate ca am buni prieteni care ma invita mereu la masa. Am si inceput sa ma ingras, cu savuroasele rosii umplute, pregatite de Vali Sitaru, si cu senzationala "anquila", specialitate japoneza preparata din sarpe de mare de catre tatal colegei mele din Institut, Kana Hashimoto (ati vazut-o in "Turandot"). Cu tata si fiica suntem buni prieteni.
- Sunteti firi apropiate tu si tanara ta sotie?
- Ne completam foarte bine. Eu sunt zodie de apa - Peste cu ascendent in Scorpion (nascut pe 1 martie 1974), innebunit dupa mare. As inota toata vara. De obicei, plecam impreuna la 2 Mai cu cate 30 de prieteni dupa noi. Mihaela e nascuta in acelasi an cu mine, dar in zodia Gemenilor, zodie de aer, care o face mai dinamica, dar si mai disciplinata. Iubeste mult muntele, a crescut la Brasov si a fost selectata in lotul national de gimnastica ritmica. Antrenamente severe si permanente au disciplinat-o, n-a prea avut parte de copilarie si de distractie, nici in scoala, nici in facultate, si nici macar acum, cand exerseaza cate 3-4 ore zilnic.
- Frati mai ai, Vlad?
- Am doua surori, una dupa tata, Stefana, care a terminat de curand Actoria. E fata din casatoria cu Vali Sitaru si ne intelegem toti trei excelent. Cristina e fata mamei din alta casatorie; ea termina liceul de arta din Targu-Mures, dar, spre deosebire de mine, e o eleva model. A castigat doua olimpiade - de romana si de engleza - si acum sustine niste teste speciale de aptitudini si cunostinte generale, si daca le va lua, i se ofera posibilitatea de a studia in Statele Unite.
- Tu te-ai gandit vreodata sa te stabilesti in alta parte?
- Profesia actorului e limba tarii in care a crescut si pe care a invatat-o si cu sufletul, nu doar cu mintea.
Clanul Zamfirestilor - Sunteti o familie intreaga de actori. Si sora tatalui tau, Raluca Zamfirescu, e actrita (la teatrul din Ploiesti), si Stefana, sora ta, e tot actrita, ca si mama ei. V-ati gandit vreodata sa jucati in acelasi spectacol?
- Ne-am gandit si s-ar putea sa ne realizam dorinta la toamna, in regia Valeriei Sitaru, la teatrul din Ploiesti ori la cel din Sibiu. Am putea face chiar o companie de familie in care ar intra si actrita Catalina Mustata - actuala sotie a tatalui meu si sotia mea, Mihaela. Dar, deocamdata, suntem in stadiul de "proiect de familie". Important e ca ne intelegem bine cu totii.
- In afara de inot - sportul preferat - ce iti mai ocupa timpul liber?
- Joc fotbal cu colegii mei in curtea Liceului de Filologie din Gradina Icoanei, pe un teren vecin cu sala noastra, "Toma Caragiu". Ne despart doar cativa metri.Alice Manoiu
(Fotografii din arhiva personala Vlad Zamfirescu)