Lovitura de gascaPNtcd-ul parea cel mai stabil partid dintre formatiunile de centru-dreapta din Romania. Dupa reaparitia lor pe scena politica, la inceputul lui 1990, partidul liberal si cel social-democrat au trecut printr-o multime de sciziuni, fuziuni, coalitii. Toate aceste "balansari" le-au costat voturi, ele supravietuind numai datorita asocierii intr-un "pol de dreapta", Cdr-ul, cu Pntcd. Partidul taranistilor a fost, sub conducerea lui Corneliu Coposu, singura grupare politica neatinsa de morbul invrajbirii, de luptele oarbe pentru acapararea conducerii. Atitudinea intransigenta in chestiunile politice ale tranzitiei, dar si unitatea ferm dovedita (cele cateva "disidente" fiind neglijabile) i-au adus o anume popularitate, i-au strans un nucleu de simpatizanti fanatici care vedeau in el principala parghie a detasarii Romaniei de trecutul comunist. Corneliu Coposu a sesizat totusi ca ideologia partidului nu mai corespundea mutatiilor socio-economice din Romania de la sfarsitul mileniului doi. Intr-o societate rurbanizata (consecinta a industrializarii fortate practicate de comunisti), doctrina agrariana - de centru-stanga, corporativista si nationalista - nu mai putea avea acelasi ecou ca in perioada interbelica si, ca sa dea partidului o noua identitate, Coposu s-a orientat spre crestin-democratie, doctrina de centru-dreapta cea mai marcanta din Europa. Din pacate, liderul istoric a decedat inainte ca misiunea lui de reconstructie si modernizare a partidului sa se fi incheiat.
Ce a urmat se stie. Dominand Cdr-ul, Pntcd-ul a dominat automat si coalitia de guvernare structurata dupa alegerile din 1996. Disparitia lui Coposu a dat insa frau liber "lupilor tineri" din partid, lideri din generatia noua pe care posibilitatea ascensiunii concomitente in ierarhia politica si administrativa i-a facut sa uite si optiunea ideologica reinnoita, si programul de reforme pentru care au fost alesi. Pntcd-ul a dat executivului doi prim-ministri diletanti, incapabili sa stapaneasca "coteriile" politice alcatuite pe baza "algoritmului" coalitiei guvernamentale. Liderul sau oficial, d-l Ion Diaconescu, s-a dovedit prea moale pentru a stapani conflictul intern dintre diversele "gasti" ale tinerilor conducatori, gasti gata sa se asocieze uneori cu staff-urile celorlalte partide din coalitie, pentru a dobandi suprematia in fata propriilor colegi. Cazul lui Radu Vasile, ajuns prim-ministru cu sprijinul Pd-ului (si esuat pana la urma in acest partid) este relevant. Ca si cazul lui Victor Ciorbea, care s-a aratat mai degraba orgolios decat crestin-democrat convins. In context, membrii diverselor grupuri interne au ajuns sa vizeze obiective personale fara legatura cu proiectul partinic, cu marile perspective structurate doctrinar ale Pntcd-ului. In ciuda a doi-trei lideri "idealisti", Pntcd-ul si-a pierdut total identitatea pe care incercase sa i-o impuna Coposu si, mai mult, a devenit complet dependent de grupurile politice si civile din alianta pe care, pasamite, o conducea Cdr-ul.
Faptul a fost vizibil la alegerile din noiembrie 2000. Fata de un Pnl care si-a asumat doctrina, mizand pe perceptia publica a individualitatii sale, fata de un Psdr oportunist, beneficiind de acceptul Pdsr-ului (mult mai apropiat prin discurs si program de social-democratia occidentala decat in 1992), fata de un Pd care isi afirmase mai demult structura personalizata, Pntcd-ul s-a regasit, fara personalitati marcante in conducere, in fruntea unei asociatii golite de continut, Cdr-ul, socotita principala responsabila de rezultatele catastrofale ale guvernarii. Cu inconstienta si cu vadita deruta ideologica, liderii sai au acceptat sa candideze iarasi sub sigla "cheii", desi legea electorala impunea un anume prag procentual pentru coalitiile partinice. Sondajele de opinie aratasera insa ca Pntcd-ul ar fi ajuns in Parlament daca se prezenta individual la alegeri. Tinerii-lupi din spatele d-lui Diaconescu stiau - probabil - ca nu mai au ce oferi si scontau pe "albirea", prin pierderea in "multimea" Cdr-ului, a blamului cu care s-au acoperit in functiile administrative ocupate. Rezultatul este cunoscut. Pntcd-ul nu numai ca a pierdut alegerile, dar s-a transformat din principalul partid al centrului-dreapta romanesc intr-un insignifiant partid extraparlamentar. Prabusirea a fost deplina si singura sansa de mentinere in istoria politica a tarii a devenit refacerea lui din temelii si definirea unei identitati doctrinare riguroase.
Revolta morala a membrilor de rand fata de debusolarea identitara, dar si fata de individualismul meschin si interesat al liderilor in functiune s-a concretizat, la Congresul Extraordinar de la inceputul lui 2001, in alegerea ca presedinte al partidului a filosofului Andrei Marga, sustinut de singura grupare veritabil crestin-democrata din partid, gruparea d-nilor Vasile Lupu si Constantin Chirita. Andrei Marga a acceptat misiunea cu conditia restructurarii Pntcd-ului pe fondul afirmarii clare a optiunii crestin-democrate si a unui program de guvernare consecvent si concret. Restructurarea insemna atat intarirea disciplinei de partid, cat si eliminarea "gastilor", a grupurilor de influenta. Cei acuzati de abuzuri si coruptie in exercitarea trecutei guvernari au fost invitati sa se autosuspende din partid pana cand institutiile publice de resort se vor fi pronuntat asupra modului in care au gestionat afacerile tarii. D-nii Radu Sarbu si Ioan Muresan, principalii acuzati de coruptie administrativa din Pntcd, n-au luat insa ideea in considerare nici o clipa. Dimpotriva, ei au solicitat solidarizarea partidului in jurul lor, cum facuse odinioara Pdsr-ul cu afaceristul dovedit Gabriel Bivolaru. Numai ca Pdsr-ul si-a dres imaginea eliminandu-l pe Bivolaru de pe listele parlamentare ce-i ofereau dorita imunitate. Andrei Marga a elaborat cu "echipa" Lupu-Chirita un nou program al partidului, propunand - in tentativa depasirii crizei de identitate - asumarea completa a optiunii crestin-democrate a lui Corneliu Coposu, cu abandonarea necesara a depasitului "taranism". Programul - difuzat in toate filialele si aprobat de acestea - trebuia popularizat prin reaparutul saptamanal al Pntcd, "Dreptatea". Se urmarea astfel formarea unei noi imagini a partidului, intarite prin distantarea critica de actele guvernarii in functiune, demonstrandu-se astfel ca Pntcd-ul a devenit un partid al vremurilor noastre. Proiectul lui Andrei Marga a primit sprijinul clar al Internationalei Crestin-Democrate. N-a fost insa sa fie asa. Acrosate in diversele fundatii ale partidului, fostele gasti rivale s-au unit sub masca unei intransigente opozitii anticomuniste pentru a bloca actiunea noului presedinte. Ele si l-au apropiat pe Victor Ciorbea, reprimit in Pntcd cu expianta sa Ancd din dorinta regruparii tuturor crestin-democratilor, si care a devenit varful de lance al tentativei de rasturnare a lui Andrei Marga. Argumentul principal, preluat si de cotidianul "Romania libera", a fost ca "proiectul Marga" transforma partidul intr-o "anexa a Psd", partidul de guvernamant. Argumentul este rizibil pentru ca Psdr-ul a optat doctrinar, iar crestin-democratia nu poate fi confundata in nici un fel cu social-democratia. Dupa unsprezece ani de libertate, crestin-democratia moderna nu poate fi totusi redusa doar la un anticomunism (sau cripto-comunism) fanatic. "Argumentul" i-a permis liderului Psd, primul-ministru Adrian Nastase, o eleganta si ironica deplangere a posibilei disparitii a "polului crestin-democrat, prezent in toate tarile Europei contemporane".
Majoritatea filialelor Pntcd s-au pronuntat impotriva acestei "lovituri de gasca". Ele propun organizarea in august a unui nou Congres Extraordinar, care sa clarifice lucrurile. Daca grupul crestin-democrat reprezentat de presedintele demisionar Andrei Marga va fi reconfirmat la conducere, legitimitatea lui nu va mai putea fi contestata. Pentru centrul-dreapta al politicii romanesti, faptul ar reprezenta o noua sansa.Toma Roman