Calatorie in Polonia
Un vames blond ne uraste de moarte
Considerati in masa tigani, romanii sunt opriti la granita poloneza
In ziua aceea am trait cea mai groaznica umilinta din viata mea. Am fost de multe ori batjocorit, calcat in picioare, am strans din dinti in fata unor oameni care simteau o placere aproape carnala de a injosi si totusi, in dimineata aceea de iunie, toate amintirile urate din viata mea mi s-au parut neinsemnate.
Eram departe de casa, la granita dintre doua tari straine - Ucraina si Polonia -, cinci oameni plecati in interes de serviciu, printre care si eu, cel mai tanar, iscodind cu uimire primii cetateni polonezi pe care ii vazusem vreodata. Cred ca oricine a incercat senzatia asta: intaiul chip omenesc pe care il intalnesti la frontiera unei tari iti ramane in amintire, fara sa vrei, drept "chipul tarii" aceleia. Nu-l voi uita, asadar, pe barbatul acela blond, cu multe alunite pe obraji - purta un chipiu inalt, falos si uniforma verzuie, care a venit la geamul masinii noastre, solicitandu-ne ceremonios actele. Se intampla pe data de 20 iunie 2001, orele 12.30 a.m., pe culoarul de autoturisme numarul 2, punctul vamal Medyka. Aveam la noi mult mai multe documente decat erau necesare legal: pasapoarte valabile, actele masinii, asigurari, rezervare la hotel pentru doua nopti, acte ce dovedeau scopul delegatiei noastre (un program finantat de Fundatia "Carpatica" privind studiul unor vechi etnii din Carpatii nordici) si bani suficient de multi cat sa nu ne surprinda pe acolo pofta de infulecat lebede. Politistul de frontiera s-a uitat la numarul masinii, a frunzarit cu lehamite hartiile, a adus din ghereta cateva procese verbale tiparite in polona pe care ne-a obligat sa le semnam, apoi ne-a insemnat pasapoartele cu cate o stampila patrata si ne-a ordonat sa intoarcem masina.
Traducatorului de limba poloneza nu i-a venit sa-si creada urechilor: omul ne spunea fara ocolisuri ca motivul declarat al calatoriei noastre e o bazaconie, ca "voi, romanii, veniti numai la furat", ca e satul, ca nu ne lasa sa trecem, fiindca asa are el chef, si cu asta basta. "Puteti incerca pe la orice alt punct de frontiera, dar eu - eu personal! - nu va dau voie. Why? I dont know why. Because you are Romanians."
In zadar am cerut explicatii, degeaba ii spuneam ca suntem o delegatie oficiala (un etnograf, un director de agentie turistica, un regizor si un jurnalist), omul nici nu catadicsea sa asculte. Ba chiar, atunci cand l-am rugat sa se prezinte, s-a infuriat ingrozitor, zbierand ca aici doar el are dreptul sa puna intrebari. Au urmat: intoarcerea in oraselul ucrainean Staryi Sambir (inca 150 de kilometri), o multime de telefoane disperate spre Polonia, chemarea nominala pe care am primit-o prin tren (intr-un orasel aflat la inca 50 de kilometri de Staryi Sambir), intoarcerea in vama ucraineana, o noapte intreaga de alte asteptari in convoiul de masini - prilej de a face cunostinta cu cateva bande de ucraineni care, in schimbul a 40 de dolari, se ofereau sa ne treaca granita "chiar si prin cer" - si iata-ne, in cele din urma, in fata aceluiasi culoar 2 al punctului vamal Medyka. Blondul cu alunite iesise demult din tura. In locul lui, un barbat mai in varsta, corpolent, ne-a cerut din nou documentele. Apoi ne-a privit in treacat pe fiecare si a zis cu voce inceata, putin mai ingaduitoare: "Imi pare rau, nu puteti trece. Puteti sa aveti si chemare, dar eu tot nu va dau drumul". De data aceasta, motivul era altul: asa, la prima vedere, el crede ca trei dintre noi - printre care si eu - suntem tigani. Si gata. "Ceilalti pot sa treaca, tiganii raman." Abia dupa jumatate de ora de josnice targuieli, insirandu-i in fata revista, legitimatia de ziarist, buletinul, politistul si-a calcat pe inima, acceptand macar sa ne dea explicatii. Ne spunea ca daca ne da drumul isi pierde painea - deoarece romanii care trec frontiera sunt prinsi, dupa numai cateva zile, talharind prin Germania, si ca primise instructiuni sa-i selecteze la sange pe toti cei ce vin din Romania. In timpul acesta, nici o umbra de bunavointa nu i-a strabatut chipul. Vorbea cu patima, din tot sufletul, fiind absolut convins ca Romania este tara tiganilor, argumentand ca in Polonia nu vezi pe strazi nici un tigan cersetor, intr-un cuvant, ca ne meritam soarta. Dar abia permisiunea lui de a ne lasa sa trecem a fost cu adevarat cea mai mare umilire. Cu o teatralitate ieftina, dezgustatoare, barbatul s-a asezat in genunchi, si-a unit palmele a rugaciune, apoi s-a ridicat brusc, ne-a aruncat pasapoartele si, cu un gest scarbit, ne-a facut semn s-o stergem de aici. Era ora 4 a.m., trecusera o zi si o noapte de cand ne aflam in vama de la Medyka. Pret de cateva ceasuri, pana aproape de localitatea Ustrzki Dolne, nici unul dintre noi n-a putut sa scoata un cuvant. Ne era rusine. Fara patriotisme ieftine: in asemenea clipe, poti ajunge sa te indoiesti de tine insuti. Iar astazi, din pacate, amintirea zilelor petrecute in Polonia se rezuma doar la o singura imagine: un barbat blond, cu alunite, care ne uraste de moarte.*** Dincolo de intamplarea in sine, un singur lucru este important: cu putina vreme in urma, statul polonez a emis o lege care prevede ca trecerea hotarelor tarii sa poata ramane la aprecierea subiectiva a politistilor de frontiera. In urma acestei prevederi aberante, cetatenii romani sunt, fara indoiala, cei mai defavorizati din Europa. Explicatia mi-a fost oferita chiar de un polonez: dupa o aproximare statistica, dintre locuitorii de azi ai Poloniei, 20% au vizitat Romania (dar asta mai ales in perioada comunista, iar restul de 80% - cei care nu au ajuns niciodata la noi - sunt convinsi ca numele de Romania vine de la "rrom" si ca populatia ei este majoritar tiganeasca.
Deoarece cazul nostru nu e nici pe departe singular, randurile de mai sus reprezinta un protest adresat Statului polonez, Ambasadei Poloniei si tuturor organelor in drept.Bogdan Lupescu