Amintiri din alte lumi
Mosul din Ardeal
Imi e tare drag sa aduc vorba despre "Mosul". Asa ii spuneam bunicului din partea mamei. Era dintr-un sat transilvan din preajma Sibiului. L-am cunoscut cand era la o varsta destul de inaintata, eu fiind cel mai mic dintre nepoti. Imi placea sa merg cu el pe camp, mai ales toamna, la pazitul viei. Nu este nevoie sa mai descriu cat de frumoase erau acele locuri, daca voi aminti ca izvorului din apropiere oamenii din doua sate ii spuneau "Fantana din lunca cea frumoasa".
In prezenta mosului, era imposibil sa ma plictisesc. Ascultam mereu cu mult interes povesti din tineretea lui. De-abia mai tarziu mi-am dat seama ca unele erau adevarate. "De ce, mosule, oamenii ii spun viei noastre Pamantul sasului?", intrebam. Raspunsul mi s-a intiparit in minte ca o poveste. Traise, candva, prin locul acela, un baiat sarac. Cand a implinit 11 ani, parintii l-au tocmit sluga la un sas bogat care nu avea copii. A fost cuminte, ascultator, dar mai ales harnic. Atat de mult l-a indragit stapanul, incat, pe la 17 ani, a vrut sa-l infieze. Parintii copilului nici n-au vrut sa auda de asa ceva. Ca sa-l tina cat mai mult in gospodarie pe langa el, sasul i-a promis ca, atunci cand se va insura, il va inzestra cu doua iugare de pamant (circa 1 ha). La 24 de ani s-a insurat. Sasul s-a tinut de cuvant. L-a luat pe tanarul insuratel la oras sa-i puna pamantul promis pe nume si au pornit formele de donatie la un notar. Peste o saptamana, trebuia ridicat actul de proprietate. Cand s-au dus sa-l ridice, notarul i-a anuntat ca nu l-a putut intocmi, deoarece nu au fost de acord restul sasilor din sat si mai ales cei cu care se invecina direct pamantul cu pricina. Fostul stapan a intentat un proces celor care se opuneau dreptului lui de a decide cum vrea, asupra proprietatii sale. Dar in curand si-a dat seama ca sortii de izbanda vor fi mici si cheltuiala mare. De aceea, i-a spus fostei slugi sa foloseasca pamantul respectiv ca si cum l-ar "lucra in parte" (in arenda). Si asa a folosit baiatul cel harnic pamantul de langa "Lunca cea frumoasa", sadind cu multe eforturi via. A mai plantat intr-o margine pomi fructiferi: pruni, piersici, doi nuci. Abia atunci, copilul care eram, si-a dat seama ca celalalt copil, cel pe care l-a indragit sasul, era mosul meu. Mai tarziu, am aflat ca a putut sa intre in proprietatea acestui pamant abia dupa 1918, pe baza declaratiei de donatie a generosului si onestului sas.
Mi-a mai spus mosul si o alta poveste, pe care atunci o credeam de domeniul fantasticului. Dupa cativa ani, mi-am dat seama cat de adevarata era. Spunea ca intr-o zi ploioasa de toamna, o regina imbracata ca o mireasa, isi tara rochia de voal prin noroaie. Era fericita la bratul chipesului rege. Uzi de apa ploii au intrat, in dangate de clopot, intr-o mareata biserica. O multime de oameni in haine de sarbatoare ii asteptau in curte si pe strazile apropiate. Apoi, cu totii s-au dus intr-o sala uriasa, unde in sunet de muzica s-a mancat si s-a baut pe saturate. Ca povestea avea un mare sambure de adevar, o dovedeau o farfurie, o cana cam de 3/4 l, si o canita mai mica. Toate erau pastrate, cu sfintenie, in sertarul mesei din "casa de dinainte" (camera in care nu se locuia, ci se pastrau doar hainele de sarbatoare si lucrurile mai de pret). Cele trei obiecte aveau incrustate, fiecare, o stema regala. Mosul nu participase la o nunta regala, cum credeam, ci fusese invitat, impreuna cu ceilalti primari din tara, la festivitatile de la Alba Iulia, prilejuite de incoronarea lui Ferdinand I ca Rege al tuturor Romanilor. Asadar, nevolnica sluga ajunsese la maturitate primar al satului, functie pe care a detinut-o timp de 12 ani.
L-am vazut ultima data pe mosu, imbracat in haine de sarbatoare, dormind parca, in sicriu, la inceputul calatoriei lui spre vesnicie. In ziua inmormantarii, s-au petrecut intamplari rupte, parca, dintr-o poveste de-a bunicului. Cainele lui, pe nume Leu, de care in ultimii ani era nedespartit, a avut o comportare care multora li s-a parut ciudata. In timp ce la cimitir se sapa mormantul mosului, Leu a facut cateva drumuri, din curtea casei si pana acolo. Groparii a trebuit sa-l alunge de fiecare data, aruncand cu bulgari dupa el. Altfel, spuneau ei, catelul s-ar fi aruncat in mormant. Cand cortegiul funerar s-a pus in miscare, multi l-au putut vedea pe Leu mergand cu cativa metri inaintea celui care purta crucea. Din cand in cand, arunca o privire inapoi. Se oprea si el de cate ori se oprea cortegiul, pentru ca preotul sa citeasca, cum este obiceiul, din Sfanta Evanghelie. Dupa inmormantare, Leu era sa moara de foame si frig, langa mormant. A avut noroc cu copiii care ii duceau de mancare si il mai scoteau din starea lui de tristete. I-am revazut de curand mormantul. Pe vechea cruce de stejar, de-abia se mai poate citi numele: Niculaie Dragota, si anii de inceput si sfarsit: 1860-1947.
Sunt tot mai putini cei care-mi asculta povestile, iar parca amintirile devin tot mai greoaie. Va multumesc, daca le veti citi.Nicolae Tomescu - str. Iezer, bl. 5, ap. 76, Sibiu
Sfatul calugarului
Pe strabunicul meu Gheorghe Paraschiv nu l-am cunoscut personal, dar parca il am viu in amintire din povestile adevarate spuse de bunica mea. A fost primar 20 de ani in comuna Comanesti (actualmente oras). Era cunoscut pe toata valea Trotusului ca om gospodar, drept, si caruia nu-i placeau minciuna si lenea. Dar nu faptul ca a fost un extraordinar gospodar m-a impulsionat sa va scriu, ci credinta lui nemarginita in Dumnezeu. Bunica povesteste ca nu era duminica sau sarbatoare religioasa la care strabunicul meu sa nu fi participat. Dansul spunea ca atunci cand avea vreo 20 de ani, vazand ca nu reusea sa-si incropeasca o gospodarie cum trebuie, cu toate ca muncea din rasputeri, si la tapina, si la gater, si peste tot pe unde era de munca, s-a dus la o manastire in judetul Neamt si a cerut sfatul unui calugar. Acesta i-a spus ca pentru a reusi ceva cu folos in viata, trebuie in primul rand sa cinstesti Casa Domnului. Pentru aceasta, spunea el, trebuie sa respecti toate duminicile si toate zilele de sarbatoare, mergand la biserica si participand la slujbe, iar la venirea acasa trebuie sa nu te apuci de treaba in afara de a hrani si adapa animalele. Intorcandu-se acasa, strabunicul s-a dus si s-a spovedit fara intarziere la preotul din sat si apoi duminica si la sarbatorile religioase era nelipsit de la biserica. Nu obliga pe nimeni sa vina cu el si sa stea toata slujba, dar sa fereasca Dumnezeu pe cel care, ramas acasa, il gasea muncind in acele zile. Incet, incet, sfatul calugarului a inceput sa dea roade. Pe zi ce trecea, gospodaria strabunicului inflorea, astfel ca in 1944, cand au venit comunistii, avea avere si imediat a fost categorisit chiabur. Tot credinta lui si faptul ca a fost un om bun si drept l-au scapat de anii grei de inchisoare, la care au fost condamnati majoritatea chiaburilor. Acolo, in comuna, fiind un om respectat, nu a fost aproape nimeni care sa ridice glasul impotriva lui. Ba chiar s-au gasit multi care sa-l apere si sa spuna ca in perioada de razboi a avut grija de orfani si de vaduve, dandu-le din propria agoniseala, saci de grau si de porumb.
A murit in prima zi de Paste, cand se spune ca portile Raiului sunt deschise pentru orice om. De fapt, chiar s-a spus prin comuna ca un asa om de treaba nu putea sa moara decat intr-o zi de sarbatoare. Iar bunica mea spune ca atunci cand il viseaza stie ca a doua zi va primi vesti bune, oricat de grea a fost problema care trebuia sa fie rezolvata. De asemenea, toata averea pe care a lasat-o copiilor nu a fost atinsa de furia comunistilor. Casa construita de dansul pentru bunica mea exista si acum, e drept, inconjurata de blocuri, dar exista si ne putem si noi bucura de ea, asa cum trebuie. Culmea este ca aceasta casa trebuia demolata in anul 1990, dar in acel an s-a intamplat minunea revolutiei si a scapat.
Pamantul lasat de dansul nu a trecut in averea statului, astfel ca acum bunica mai poate vinde cate o bucata, ca sa mai faca cate ceva in gospodarie. Si pana si banii pe care ii ia pe vanzare parca aduc alti bani si astfel, bunica, multumim lui Dumnezeu, se poate descurca bine in vremurile acestea, cand vedeti si dvs. cat de greu se traieste.
Eu Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat un asa strabunic, cu care sa ma pot mandri si ma rog Lui sa fiu la fel de vrednica cum a fost si dansul.Cristina Lupu - Bacau
Pe razor
In zorii unei dimineti de toamna, tata a plecat pe drumul catre Dumnezeu, fara sa-si ia ramas bun de la mine. A uitat sa-mi spuna cand se va intoarce. Au trecut de atunci 3 ani. Toamna trecuta, am plecat in satul meu, sa-i fac pomana lui si mortilor nostri asa cum este obiceiul la noi. Cand am ajuns la cismeaua cu patru tuturci, ultimele raze de soare se duceau sa moara in asfintit, dupa dealul Badulesii.
Pe soseaua satului am mers incet, sa nu trezesc amintirile, si nici nu stiu cand am ajuns la casa mea. Se lasa amurgul peste sat si linistea se cuibarea prin oboarele oamenilor. A doua zi, in mijitul zorilor, am plecat la cimitir, la tamaiat. Cu o mana duceam cosnita cu pomana pentru impartit, iar cu cealalta duceam oala de pamant cu taciuni aprinsi pentru tamaiat. Am aprins lumanari, am tamaiat mormantul si m-am jelit. L-am strigat pe tata si nu m-a auzit, am plans si nu m-a vazut. Salcamul din coltul cimitirului plouase cu banuti de arama peste mormantul lui. Cum stateam si priveam, langa mine inviau amintirile.
Cu multi ani in urma, pe vremea cand imi leganam papusica de carpa pe batatura casei, intr-o zi frumoasa si calda, mama m-a chemat sa mananc. Am mancat si nu m-am saturat. Eram o familie nevoiasa si mancarea era putina, iar eu eram mereu flamanda. Mama m-a trimis la locul nostru, de pe valea Calmatuiului, sa-i duc tatei de mancare. Cu sapa la spinare, plecase cu noaptea in cap sa munceasca pamantul. Duceam pe o mana cosnita cu mancare invelita cu un stergar vargat, iar in cealalta duceam ulciorul cu apa rece de la fantana. Cu soarele pe umeri si picioarele goale, calcam tarana fierbinte a drumului.
Am trecut parleazul si am luat-o pe poteca cu gropan ce ducea la locul nostru. Tata m-a vazut de departe si a iesit la capul locului, venind in calea mea. Era un barbat inalt, slabut, dar vanjos. Avea picioarele desculte si purta o pereche de pantaloni peticiti in genunchi cu petece de alta culoare. Camasa alba, din panza tesuta in razboi, avea manecile suflecate pana la coate si era descheiata pana la jumatatea pieptului. Pe cap purta o palarie ponosita de vreme, pusa intr-o parte, pe urechea dreapta. In ochii lui, stralucea soarele intreg. La umbra rara a unui salcam singuratic, nu departe de apa Calmatuiului, ne-am oprit ca sa manance tata. Pe coasta dinspre Carloman, o pereche de boi priponiti in resteu tineau in coarnele lor imensitatea albastra a cerului de vara.
Tata a asternut stergarul vargat si a scos din cosnita strachina cu mujdei de usturoi si un copan de pui si le-a pus in mijlocul stergarului. Intr-o parte, a pus felia de mamaliga. Cu apa din ulcior si-a spalat mainile muncite si si-a racorit fata. Cu picioarele stranse sub mine, m-am asezat langa stergar. Ochii mei flamanzi urmareau miscarile tatei. S-a asezat si tata. Ne-am facut cruce si peste mujdeiul din strachina a turnat putina apa si a mestecat saramura. A rupt copanul in doua si mi-a intins bucata cea mai buna. In mana cealalta, mi-a dat un cocolos de mamaliga. A inceput sa manance in liniste. Rupea un dumicat de mamaliga si-l intingea in strachina cu saramura, apoi il baga in gura. Bucata de copan ramasa o inmuia in zeama de usturoi si o sugea sa-i simta doar gustul. Abia cand mamaliga era pe sfarsite musca putina carne de pe os. In gura mea prea des flamanda, bucata de pui disparuse repede.
Dupa ce a mancat, tata si-a facut cruce, a multumit lui Dumnezeu si s-a rugat de sanatate. Cu dosul palmei arse de soare s-a sters la gura, pierzandu-si privirea peste intinsul vaii.
O pala de vant se zbenguia pe valea Calmatuiului, rasfirand cicoarea imbobocita ce strajuia poteca. Lanul de lucerna abia-nflorit se legana duios langa razorul nostru. Un fir de vant se furisa in sanul camasii tatalui meu, umfland-o pe spinarea-i trudita.
Am plecat si eu, cu vantul jucandu-se in pletele mele lungi, de culoarea canepii uscate. Duceam in cosnita oasele de pui si un bot de mamaliga, de mancare pentru cainele nostru.
Timpul a trecut o data cu apa Calmatuiului. Am mostenit pogonul de pe vale al tatalui meu. Din capul liniei, cu mana streasina la ochi, privesc peste poteca cu gropan. Prin negura timpului, acolo, sub umbra rara a salcamului singuratic, zaresc parca o camasa alba, umflata de vant, si o palarie ponosita, pusa intr-o parte pe urechea dreapta. Asa cum si-a dorit tata, am o viata mai buna ca a lui si pot manca azi mai mult decat o jumatate de copan de pui.Iosif Gica - str. Soveja nr. 68, bl. O1, sc. B, et. 7,
ap. 68, Cartier Tomis Iii, Constanta, cod 8700