Virgil Iantu"Sunt incredintat ca acolo, sus, cineva ma iubeste"
"Vrei sa fii miliardar" i-a conferit o popularitate de prim-ministru. Prezenta in trupa "The Fifties" a lui Stefan Banica i-a adus cohorte de fani. Succesul nu-l ameteste insa pe timisoreanul care a pornit in viata cu cei sapte ani de acasa si cu studii complete de Conservator. Fisa biografica a unui invingator.
*
- Miliardele pe care le imparti cu atata generozitate la Prima Tv ti-au adus o popularitate de prim-ministru. Cu toate astea, adevarata ta pasiune e muzica, careia i te daruiesti cu devotament. Ai o voce deosebita. Mai tii minte ziua in care ai descoperit ca iti place sa canti?
- Sunt timisorean de origine. Am crescut intr-o familie in care se canta, din placere, de dimineata pana seara. Tatal meu, care era preot, avea ureche muzicala. La fel si mama. Fratele meu, care este cu zece ani mai mare decat mine, a studiat chitara si a avut chiar si o trupa, cum se purta pe vremea adolescentei lui. Eu am inceput sa cant, la randul meu, de foarte mic, asa ca, impreuna cu fratele meu, organizam deseori serbari - el la chitara si eu cu vocea - acasa. Publicul era format din parintii nostri, care ne aplaudau incantati. In familia noastra domnea o atmosfera foarte destinsa. Desi era preot, tata nu era nici rigid, nici dogmatic, ci un om cat se poate de normal, cu un foarte dezvoltat simt al umorului. Eu nu am luat niciodata bataie de la ai mei si mi se faceau toate mendrele, dar nu pe gratis. Trebuia sa lupt pentru orice lucru pe care mi-l doream. Ca sa-l obtin, trebuia sa fac ceva. De fiecare data, mi se punea o conditie. Pe moment, nu-mi convenea, dar, in timp, mi-am dat seama ca aceasta educatie m-a ajutat foarte mult. Evadarea o reprezentau vacantele, pe care le petreceam, ca pustan, la Manastur, la bunica. Pentru ea, nimic nu era imposibil: tot ce voiam, aveam! Fiindca mie imi place tare mult linistea, cand mergeam acolo, ma duceam pe niste dealuri inverzite din preajma, ma culcam in iarba si ascultam greierii. Senzatia asta de liniste o resimt si vara, cand merg la mare si privesc cerul. Se vede atat de clar, de limpede! Imi place sa privesc stelele, sa urmaresc trecand vreun satelit sau vreo stea cazatoare. Revenind la vacante: o alta mare pasiune a mea era sa man caruta. Imi placeau caii, asa ca ma duceam la colectiv, acolo unde lucra bunicul meu vitreg. El imi arata cum se incarca graul, cum se cantareste. Copil de oras fiind, eram fascinat! Chiar si acum, cand merg acasa, la Timisoara, nu uit sa dau o fuga la tara, sa stau macar o zi in raiul copilariei mele. Imi face foarte bine sa revad locurile acelea, desi acum totul mi se pare diferit, mai mic. De fiecare data cand ajung acasa, la Timisoara, imi reiau accentul banatean, iar cand revin in Bucuresti, imi trebuie doua-trei zile pana scap de el.
- Locuiesti in Bucuresti de unsprezece ani. Tot Timisoara inseamna "acasa" pentru tine?
- Categoric. Insa si Bucurestiul are partea lui frumoasa. Aici am realizat foarte multe lucruri, de care sunt mandru. Practic, cariera mea e legata de acest spatiu. De altfel, Bucurestiul ar putea fi un oras superb. E pacat ca oamenii nu se mai uita la cladirile vechi, adevarate monumente de arhitectura. Toata lumea se rezuma la a spune: "Ce mizerie! Ce murdarie!". Intr-adevar, nu este prea curat, dar daca cladirile vechi ar fi restaurate si ingrijite, orasul ar fi minunat. Eu ma simt foarte legat de trecut. Imi place sa ascult povesti despre epoci apuse. Ma intereseaza si prezentul, in schimb nu ma gandesc prea mult la ceea ce se va intampla intr-un viitor mai indepartat.
- Pasiunea pentru trecut, pentru muzica si natura imi spune ca esti nascut intr-o zodie de apa. Am ghicit?
- Intr-adevar, sunt nascut in zodia Pestilor, o zodie optimista. Nu sunt un tip suspicios, nici exaltat, cred in oameni si gandesc pozitiv. Cred realmente in prietenie. Sigur, se intampla adesea ca asteptarile sa imi fie inselate, dar eu continuu sa am incredere in oameni. Sunt genul de persoana care-si pune sufletul pe tava de la inceput si, din fericire, pana acum, asta nu a fost o sursa de mari dezamagiri. Din contra! Tot din zodia Pestilor face parte, cred, si inclinarea spirituala. Sunt credincios, dar nu in sensul habotnic. Ma rog seara, la culcare, si ma simt bine cand ma duc la biserica, desi ar trebui sa merg mai des. Credinta nu trebuie afisata. Dimpotriva! Ea e undeva, in tine, intr-un loc intim, unde nu trebuie sa patrunda oricine. Traiesc cu convingerea ca sunt protejat. Pana acum, mi s-au intamplat lucruri foarte frumoase in viata si orice dorinta, fie ea marunta sau mai importanta, mi s-a implinit. Chiar cele care pareau de neatins! Sunt incredintat ca acolo, sus, cineva ma iubeste.
- Sa ne intoarcem la Timisoara si la intalnirea cu muzica. Cand ai inceput sa faci o meserie din ea?
- Eram la gradinita. Trebuia sa trec din grupa mica in cea mijlocie, dar, din greseala, am fost inscris la grupa mare. Anul urmator, colegii mei ar fi trebuit sa mearga la scoala si erau selectionati in functie de aptitudini. Fiind prea mic, eu ramaneam cu buza umflata. Ca sa ma consoleze, ai mei au zis sa ma duca si pe mine la scoala de muzica, la un test. Tin minte cu exactitate ce s-a intamplat in ziua respectiva. Imi amintesc tot: si mirosurile, si culorile, si, mai ales, oamenii. Dupa test, a aparut un domn, care i-a spus mamei ca vrea sa ma ia la clasa lui de vioara timp de un an, fara nici o obligatie. Asa se face ca m-am apucat serios de muzica. Am studiat vioara treisprezece ani. Si ce e frumos e ca am terminat liceul cu acelasi profesor de instrument, Mihai Constantin, profesorul meu preferat. Sunt si alti dascali la care ma gandesc cu mare bucurie. De pilda, profesorul de orchestra, d-l Gheorghe Chiculita. Era un om extraordinar. Un adevarat profesionist! Un barbat foarte sever, care ne mai gadila cateodata perciunii, insa era extrem de corect. La orchestra, am invatat ce inseamna munca in colectiv si cat e ea de benefica pentru formarea unei persoane. E o modalitate de a cunoaste foarte multi oameni, multe feluri de a gandi, te lovesti de diferite tipuri de reactii. Muzica, in general, m-a ajutat enorm in tot ceea ce am facut pana acum. De fapt, pana de curand, numai muzica am facut! Dar si in televiziune eu consider ca e foarte important sa ai ureche muzicala: te ajuta la intonatie, la felul cum pronunti anumite cuvinte.
De la "Madrigal" la "The Fifties"
- Cum s-a produs venirea in Bucuresti?
- Am venit aici, la facultate. Intai am plecat in armata, iar in 1990 am intrat la Conservator. Examenul mi s-a parut floare la ureche, si asta pentru ca liceul de unde proveneam era foarte bun. Acolo predau oameni realmente valorosi. Eram supusi la teste cu un grad de dificultate mult mai ridicat decat ceea ce se cerea in facultate. Aveam, de exemplu, niste dicteuri groaznice. Pot sa spun ca am terminat Conservatorul si n-am fost confruntat cu vreun dicteu la fel de greu ca cele care ni se dadeau in liceu. In primii doi ani, a fost chiar lejer. Apoi, lucrurile s-au mai complicat, fiindca au intervenit materii noi si se facea simtit si efortul pe care il depuneam cu pregatirile pentru Madrigal, unde am intrat prin concurs in 1990. La inceput, n-a fost deloc usor. Eu eram foarte tanar si stateam alaturi de oameni cu o experienta prodigioasa. Am avut parte insa de niste colegi minunati, care m-au ajutat sa evoluez, sa intru in lumea aceea. Madrigalul era un soi de familie, in care nu patrundeai, daca nu erai pe aceeasi frecventa. Maestrul Marin Constantin isi alegea oamenii cu multa scrupulozitate: in afara de faptul ca toata lumea trebuia sa aiba glas, unii erau foarte inteligenti, altii foarte sensibili, unii erau si una si alta sau aveau capacitati vocale exceptionale. Deci, era o combinatie omogena, care ducea la un rezultat fantastic. Imi amintesc niste repetitii minunate, pe parcursul carora uitai de tot, de orice probleme ai fi avut in viata personala. Traiai intr-un vis feeric, care te elibera de tot raul din jur. Si astea erau doar repetitii! De concerte, ce sa mai zic?! Madrigalul a fost o scoala, si de muzica, si de filozofie. Era o scoala a vietii! A fost o perioada fabuloasa din viata mea si sunt mandru ca am lasat in urma ceva: in ultimii patru ani, am fost si solist, si am avut mai multe solouri foarte reusite, cred eu. De altfel, si dupa epoca Madrigal am continuat sa cant intr-un cor. Impreuna cu niste fosti colegi mai tineri din Madrigal, am format grupul coral Da Capo, cu care activez si in prezent. Avem concerte si tot felul de aparitii si o colaborare, de care suntem foarte mandri, cu Teatrul National, la piesa "Cadavrul viu". Din 1996, am intrat in formatia The Fifties, a lui Stefan Banica Jr., pe care il cunosteam mai de mult. Aveam un cerc comun de amici, mergeam impreuna la petreceri si, tot vazandu-ne, am descoperit ca avem aceleasi pasiuni, ascultam acelasi gen de muzica, intr-un cuvant- ne intelegem bine. Am inceput sa cantam impreuna de placere, iar lui Stefan i-a venit ideea sa-si faca un grup vocal. Eu nu am facut parte din formula de baza. Mergeam la majoritatea repetitiilor, dar Madrigalul era pe primul loc. M-am alaturat lor la doi ani de la infiintarea propriu-zisa, adica in 1996, asa cum am mai spus. Pe parcurs, componenta grupului s-a modificat. Acum suntem trei baieti: Razvan Vasilache, Bogdan Tudor si eu. E o formula excelenta, in sensul ca ne simtim bine. Am fost colegi la Conservator, suntem prieteni, avem aceleasi preocupari, in timpul liber tot impreuna suntem. Atunci cand esti prieten cu cel cu care lucrezi, se simte. In nici un caz nu regret aceasta experienta, pentru ca mie imi place tare mult sa cant pe voci, sa gasesc noi voci. Lumea ma intreaba daca nu ma deranjeaza faptul ca sunt in planul doi. E o perceptie gresita, deoarece fiecare om din trupa are un rol extrem de bine definit, iar formula asta de "trei baieti" suna foarte bine. In plus, cant o muzica de care am fost atras dintotdeauna. Trebuie sa recunosc ca e si o problema de educatie. Fratele meu mai mare asculta genul acesta de muzica, asa ca urechea mea s-a obisnuit cu aceste sonoritati, care mi-au ramas aproape de suflet.
- Sa trecem acum la miliardele pe care le pui in joc la Prima Tv. Ce te-a determinat sa-ti schimbi orientarea si sa patrunzi in lumea televiziunii?
- N-a fost ceva cautat. Eram la o petrecere unde a venit si o persoana care facea parte din echipa de la emisiunea "Vrei sa fii miliardar". A doua zi, am primit un telefon. Persoana respectiva s-a recomandat si mi-a spus ca vrea sa ne intalnim, sa stam putin de vorba. Eu am intrebat in ce problema si atunci s-a apucat sa-mi explice ca ei cauta un prezentator si ar vrea sa vin sa dau o proba. Imediat am spus ca eu nu am mai facut asa ceva, asa ca nu stiu daca sunt omul cel mai potrivit. Totusi, s-a insistat si m-am dus la casting. Peste cateva zile, am fost anuntat ca fusesem selectionati trei candidati si urma o noua proba, pe care am castigat-o. Apoi au inceput pregatirile: ore de dictie, explicatii privind formatul... Echipa a avut o incredere fantastica in mine. Tot ei sunt cei care ma remonteaza in zilele mai proaste. Ritmul de lucru e alert si e destul de greu sa fii mereu fresh, cu tonusul ridicat. Atunci, oamenii din spatele camerelor intervin cu tot felul de glume, ca sa ma scoata din starea aia de pleosteala. Sunt insa foarte incantat de rolul meu. Imi plac emotiile, iar in emisiunea asta se lucreaza cu emotii. Chiar foarte mari.
Cealalta emisiune, "Copiii spun lucruri trasnite", a venit tot pe neasteptate. Am fost intrebat daca nu m-ar interesa si un alt program, dar eu am spus nu. Nu stiam daca imaginea mea nu va fi afectata, daca nu se va dilua. Sa nu spuna oamenii: "Iara asta?!". Din nou s-a insistat sa merg la casting, iar cei de acolo au zis: "Domne, faci emisiunea!". Eu am spus: "Bine, o fac, dar sa vedem despre ce e vorba". Si-am vazut caseta cu varianta americana. Singura replica a fost: "Hai, cand ne apucam de treaba?". Temerea mea era legata de copii. Americanii sunt altfel: mai dezghetati, mai dezinvolti, au in sange show-ul. Uitati-va ce actori-pustani au! Dar dupa casting-ul copiilor, toate grijile mi s-au risipit: putem sa le dam clasa americanilor! Am vazut niste copii extraordinari. Nu toti sunt la fel, dar fiecare are un ce al lui: unii sunt inteligenti, altii spontani, altii sunt putin "sariti", altii sunt mai timizi. Insa toti m-au impresionat: stiu atatea lucruri pentru varsta lor! In plus, am fost incantat sa-mi dau seama ca nu sunt deloc speriati de mine. Unii se comportau de parca ma cunosteau de o gramada de vreme: ma luau in brate, imi povesteau tot felul de lucruri...
- Relatia aceasta speciala cu copiii te-a facut sa-ti schimbi optica de viata, sa privesti lucrurile cu alti ochi?
- Experienta lucrului cu copiii m-a facut sa devin mai optimist in ceea ce priveste viitorul. Omuletii cu care am luat eu contact datorita emisiunii fac parte dintr-o generatie foarte interesanta. Copiii care acum au intre trei si sapte ani sunt insetati de informatie, de cultura si asta spune totul.
- Ai o multime de fani. Una din marile lor bucurii ar fi sa stie cine este Virgil Iantu, dupa ce dispare de pe sticla televizorului. Ai putea sa le spui cum arata o zi de-a ta?
- Cand e zi de filmare, ziua aia nu arata deloc. Plec de dimineata, pe la 7.30 si ma mai intorc pe la 8.00 seara. E foarte placut ceea ce fac, dar e extrem de obositor. Mi-e greu sa spun cum arata o zi normala pentru mine, fiindca am un program foarte neregulat, nici o zi nu seamana cu alta. Incerc sa dorm cat mai mult, dar in ultima vreme nu prea mai pot. Mi-a intrat in reflex sculatul asta de dimineata. Chiar si atunci cand as putea dormi mai mult, eu tot ma trezesc cu noaptea in cap. Daca am o zi libera-libera, desi nu se prea intampla, incerc sa stau acasa, sa ma odihnesc. Nu-mi displace sa dorm dupa-amiaza, iar seara, daca nu sunt obosit, agreez iesirile intr-un loc intim, impreuna cu prietenii.
- Mai ai timp de hobby-uri?
- Nu stiu daca se poate numi hobby, dar mie imi place la nebunie sa calatoresc. Asa ca, atat timp cat o sa-mi pot permite, o sa fac mereu lucrul asta. Imi place sa vad lucruri noi, fie ca merg prin tara sau in strainatate. Vara e normal sa trec si pe la mare, dar, mai nou, imi place muntele. Cand eram mic, eram topit dupa mare, dar in ultima vreme am inceput sa apreciez linistea de la munte. Si aerul! Imi place teribil aerul de munte!
- Dragostea mai are loc in viata ta?
- Cu toate ca marea mea dragoste este muzica, imi gasesc timp si pentru sentimente... omenesti.
- Esti constient ca esti un idol?
- Nu cred ca e termenul cel mai nimerit. Exista copii care ma plac, am auzit de adolescenti care au cerut la frizer sa fie tunsi ca mine, dar nu cred ca se poate spune ca sunt un idol. Parerea mea e ca emisiunile sunt cele care ma ajuta si pe mine sa am cat de cat succes. Statutul asta de persoana care apare pe micul ecran nu mi-a schimbat comportamentul. Mi-am pastrat firescul, nu ma consider mai important decat cei din jurul meu. Sunt la fel de prietenos cu toata lumea si cred ca asa e normal.
- Pentru ca discutia a revenit pe fagasul televiziunii, ce parere ai despre cantitatea alarmanta de vulgaritate care se vehiculeaza pe toate canalele Tv?
- Din pacate, fenomenul acesta e, intr-adevar, real. Ce diferenta enorma este intre divertismentul de astazi si, de exemplu, emisiunile lui Al. Bocanet. Imi plac enorm emisiunile lui, desi au trecut mai mult de doua decenii de cand le-a realizat. E pacat ca nimeni nu-i continua stilul. Si acum, nu ca e prietenul meu, dar Stefan Banica Jr. si Emilia Popescu chiar incearca sa faca un pas pe calea aceasta, sa faca un divertisment de buna calitate. Nici nu-ti mai vine sa te asezi in fata televizorului sambata sau duminica. Nu stiu de ce sau cum de s-a ajuns sa se apeleze la vulgaritate pentru a iesi in evidenta. Faptul acesta nu poate duce la nimic pozitiv.
- Am vorbit despre casa fermecata a bunicii, despre copilaria pierduta pe malul Begai, despre muzica, televiziune si munca. Politica te intereseaza? Esti ingrijorat de ce se intampla cu tara? Ai incredere in viitor?
- Daca e sa ma orientez dupa copiii pe care-i intalnesc la emisiunile mele, as fi optimist. Pentru ca ei nu au prins perioada aceea groaznica prin care am trecut noi si, din fericire, nici parintii lor n-au fost influentati intr-o foarte mare masura de acea epoca. Modul lor de a gandi nu e atat de pervertit. Fiindca aici e problema noastra: mentalitatea. Si implicarea in ceea ce faci. Cand faci un lucru, e bine sa-l termini ca lumea! La romani, finisajele sunt buba. Acolo e boala mare! Noi ne multumim cu: "Las ca merge si-asa!". Sper, totusi, ca la un moment dat sa se intample ceva, fiindca deocamdata nu se intampla nimic. In viitorul apropiat nu vad posibilitatea unor schimbari radicale. Asa ca ma intorc de unde am plecat: la copii. Dar, asa cum spuneam, mai avem de asteptat, fiindca ei au abia trei-patru ani. Mai sunt cel putin vreo douazeci de ani pana cand ne vom putea baza pe ei.Ines Hristea
Foto: Prima Tv, arhiva personala