Zana buna a lautarilor si a folclorului romanesc
Speranta Radulescu
Cercetator la Muzeul Taranului Roman"Stau si ma minunez, cum Dumnezeului reuseam sa astept eu trenul, singura cuc, la 12 noaptea, in gara din Gherla sau in carciuma din Targu-Carbunesti"
Prezent pe coperta unui disc sau pe afisul unui concert, numele sau reprezinta o garantie a calitatii. De mai bine de 20 de ani, Speranta Radulescu scotoceste cu o pofta nebuna, cauta prin sate prafuite, prin colturi uitate de lume si scoate la lumina adevarate valori ale muzicii traditionale romanesti. Prin mainile sale au trecut Taraful Haiducilor din Clejani, Fanfara din Zece Prajini, Nicolae Pitis din Lapus si multi alti artisti, care mai apoi au uimit, prin concertele lor, o lume intreaga. Etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman, Speranta Radulescu continua sa realizeze discuri, sa organizeze concerte, sa descopere si sa promoveze noi artisti de valoare, sa publice articole si carti (una dintre acestea primind, in 1987, premiul Academiei Romane). Munca sa de salvare si promovare a muzicii traditionale naste veritabile sarbatori.
Din sat in sat, pe urmele lautarilor
- Doamna Radulescu, se vede ca lumina zilei ca faceti toata munca aceasta cu multa dragoste si daruire. De unde vine pasiunea dvs. pentru folclor, pentru muzica traditionala?
- Sa stiti ca nu a fost deloc dragoste la prima vedere. Dupa absolvirea Facultatii de Compozitie din cadrul Conservatorului, am fost repartizata la Institutul de Folclor, insa nu ma atragea deloc aceasta zona a muzicii si eram numai cu gandul la plecare. Asta pana cand am descoperit cateva piese lautaresti absolut superbe si am fost acaparata de swing-ul lor, de cantarea pe langa masura, asa incat am inceput sa umblu din sat in sat, pentru a vedea ce diferente, ce schimbari au suferit aceste piese, la cincisprezece ani de la variantele initiale. Sunt in continuare la fel de fascinata de cantecele acestea ale lautarilor din Muntenia, de improvizatiile si de nobletea muzicii din Transilvania, de umorul fanfarelor taranesti din Moldova. Exista o forta si un adevar in muzica asta veche, o forta care se pierde incet-incet si poate de aceea articolele mele, lucrarea vietii mele, despre muzica din tara Oasului, la care muncesc acum, conteaza mai putin decat inregistrarile, pastrarea acestei muzici. Imi doresc foarte mult sa las ceva in urma, sa fac si eu, acum, la inceput de mileniu, ce a facut acum 50 de ani Constantin Brailoiu. Am editat discuri in America, Franta, Elvetia, Germania, iar dupa 90, am lansat, in cadrul colectiei "Ethnophonie", 14 casete, si, mai nou, Cd-uri - toate sub egida Muzeului Taranului Roman. Venirea la Muzeu, la inceputul lui 1990, a insemnat pentru mine o sansa noua, o deschidere, mai ales ca aveam sa lucrez cu Horia Bernea - un om cu o mare dragoste, intelegere si pricepere pentru muzica aceasta taraneasca. Gustul sau rafinat il facea un impatimit al jazz-ului si imi spunea ca libertatea jazz-ului il duce cu gandul la muzica traditionala, tot asa cum, intr-un mod ciudat, fizica cuantica l-a apropiat de Dumnezeu. A realizat o buna parte din copertile colectiei "Ethnophonie" si, in plus, era o mare placere sa discuti, sa ai alaturi un asemenea artist, mereu atent; asculta tot ce aduceam de pe teren la el in atelier in timp ce picta, apoi imi telefona sa-si spuna impresiile. "Cand eram mic, de 5 ani, ma invarteam printre taranii din Poiana Marului", spunea, "nici nu stiti ce important este sa simti cum miroase taranul roman." Prin disparitia lui, s-a prabusit un pilon de sustinere a culturii nationale.
Satul romanesc nu mai canta
- Ati adus, de-a lungul anilor, in lumea buna a muzicii, numerosi artisti si formatii din capat de tara, din zone uitate pe nedrept. Cum dati de ei, cum ii descoperiti?
- In primul rand, stau cu urechile ciulite la tot ce se aude, la tot ce se canta. La inceput de tot, ma ajuta si radioul, insa am renuntat de mult la ideea de a gasi ceva adevarat la radio sau televizor. Pana-n 89, eram obligata sa merg la "Cantarea Romaniei", unde, dupa ce ascultam o gramada de aiureli, puteam avea norocul sa dau de un taraf bun. Acum, conteaza mult cunostintele pe care mi le-am facut deja, pentru ca muzicienii se recomanda intre ei. In Maramures, de pilda, il am pe Papicu, pe Ion Pop, un artist care a inteles linia mea de cultivare a muzicii traditionale si imi serveste pe tava ceterasi de valoare certa. Insa cel mai mult conteaza munca de teren, acolo unde nu stii niciodata la ce sa te astepti. Poti umbla zile intregi prin sat si sa te alegi cu praful de pe toba sau poti avea surpriza sa gasesti cu totul altceva decat ceea ce cautai. Pe vremuri, luam la spinare Uherul, aparatul forte de inregistrare al anilor 70, ce detinea un numar important de kilograme, si porneam la drum cu trenul, apoi cu tractorul, pe jos, cu ce se nimerea. Stau si ma minunez cum Dumnezeului reuseam sa astept eu trenul, singura cuc, la 12 noaptea, la Gherla, intr-o gara in bezna, langa o cladire sinistra - inchisoarea, sau in carciuma din Targu-Carbunesti, plina de baltoace cu apa si de betivi. Acum, drumurile astea sunt mai confortabile, insa gasesti cu greu material, pentru ca, daca inainte aveai ce culege, dar nu prea aveai cu ce, acum ai aparatele necesare, dar nu prea mai ai ce inregistra. Am plecat de curand in Oltenia dupa balade, am trecut din Olt in Dolj si din Dolj in Gorj, am batut sute de kilometri si, cu chiu cu vai, am strans material pentru un disc, material pe care probabil ca anul viitor nu l-as mai fi gasit. Instrumentele electronice fac ravagii, oamenii sunt mai saraci si ocaziile de petrecere s-au imputinat. Inainte, canta tot satul, acum taranul - cu unele exceptii in Oas, Maramures si Bucovina - nu mai canta, lasa cantatul pe seama profesionistilor.
</b><b>Delir european: Taraful din Clejani si Fanfara din Zece Prajini
- Care-i povestea celor doua formatii de mare succes in strainatate, Taraful din Clejani si Fanfara din Zece Prajini, pe care le-ati nasit cu un succes urias?
- Pe Costica Pantaru l-am vazut prima oara intr-o piata din Focsani, la "Cantarea Romaniei", si mi-a placut mult libertatea, relaxarea muzicii lui. Conducea o fanfara de 30-40 de oameni si i-am zis ca nu vreau o reprezentativa a satului, ci o fanfara de nunti. Sunt foarte multi care, cand te vad de la oras, incep sa-ti cante asa cum au vazut ei la televizor, ca sa te impresioneze si, daca le explici cu rabdare ce vrei de fapt - sa cante asa cum au invatat ei din tata in fiu, se lumineaza si zic: "A, e mai usor asa". Chiar daca in zona Iasiului sunt - la Cosmesti, la Pietris - fanfare cel putin la fel de bune, Costica si fanfara lui din Zece Prajini au inteles foarte bine acest lucru, ce vreau de fapt de la ei. Au fost foarte ordonati si inteligenti. Am fost la ei in sat, am stat cateva zile, au adus oameni sa joace, au cantat, am stat de vorba, am mai mers inca o data la ei, apoi, in 93, i-am scos in lume. Au venit imbracati toti la fel, in costumele de la fabrica, de ziceai ca sunt pompieri, si uite asa au ajuns la "Auditorium Stravinski" din Montreaux, tinand in brate punguta de 1 leu, in care aveau schimburi de zi si ciorapi. Si sa vezi agitatie in fata scenei, sa vezi cum isi azvarleau cucoanele cat colo blanurile si se puneau pe topait. A urmat, in 95, un turneu prin parcurile ultra-faimoase ale Parisului, apoi succese mari in teatre si sali de concerte din Franta, Grecia, Germania, Belgia, Olanda, Austria. La Clejani, am ajuns dupa ce am ascultat cateva inregistrari vechi, din arhiva Institutului de Folclor. Am mers la ei in 83, pe linie tiganeasca, ajutata de primarul satului, dom Marinica - un om luminat la cap, pe care ei il iubeau mult. I-am ascultat prima oara si am cazut jos. Erau exceptionali si, dupa trei ani, le-am adus un elvetian sa-i asculte. A ramas si el siderat si a vrut neaparat sa le organizeze cateva concerte in Elvetia. Asa ca, dupa cateva inregistrari si filmari la ei in sat, le-am spus: "Mai baieti, va duc in Franta si-n Elvetia". "Vai, doamna, va multumim, ne-ati facut oameni, extraordinar!" Dar n-au crezut o iota, asa ca a trebuit sa ma duc la ei cu politia ca sa-si faca pasapoartele. De-abia cand au urcat in avion, au crezut cu adevarat si s-au pus pe plans. "Ce aveti, mai baieti?" "Plangem dupa copilasi, doamna!" Apoi au inceput sa cante de rasuna Swiss Air-ul. Si au fost fantastici, la Paris si-n celelalte concerte. A aparut atunci un disc cu ei, apoi, in ianuarie 90, au fost preluati de un impresar belgian, care i-a purtat prin turnee in intreaga lume. Sunt foarte longevivi si rezistenti la terfeleala, la un efort imens. Vorba lui Cacurica: "Az la Tokio, maine la Oslo, concertele ca concertele, dar nu-i asta problema, traficul asta ne omoara!".
- Multi dintre artistii pe care ii inregistrati si-i promovati sunt tigani...
- Toata lumea este "desteapta" si stie ce-i muzica tiganeasca: unul zice ca-i muzica in care versurile-s in tiganeste, altul ca-i vorba de ritm, altul ca-i o muzica mai plangacioasa. Multi cred ca e cea in care se canta: "Stinge fa telecomanda/ Ca s-a terminat Casandra!". Ei bine, eu nu stiu ce-i muzica tiganeasca, chiar daca am calatorit mult, din Clejani pana-n Bihor si din Oltenia - la Zece Prajini, in Iasi. Nu am gasit un raspuns, un numitor comun. Numai cuvantul acesta, "tigan", e perceput in multe feluri. Inainte de 89, mi-a pricinuit destule neplaceri, iar dupa 90, constat ca subiectul ramane la fel de scandalos. Scandalos, dar si fascinant. Ceea ce conteaza pentru mine nu este ironia de aici, ci raspunsul din Occident, acolo unde am avut sali de concerte pline si spectatori de calitate, entuziasmati de prestatia tiganilor nostri. Romanii nici acum nu-si imagineaza ca taraful acesta din Clejani invarte, uite-asa, o lume intreaga pe degete; in Japonia, in Europa, in America, are un succes urias. E drept ca tiganul e cel care sparge geamurile, e cel care fura, dar sa nu se uite ca este si lautarul, iar unde este lautarul bun, se joaca bine, si romanul este mai civilizat. O vorba foarte inteleapta spune ca "Ceterasul strange satul sau il risipeste". Ceterasul este cel care duce mai departe cantecele parintilor si totodata traditiile satului. Exista diferente mari intre lautarii din Muntenia, Oltenia, care invata mirele si mireasa scene rituale ale nuntii, sunt mai expansivi, mai expresivi, dar sunt, ca si noi, romanii din sud, mai alunecosi, si ceterasii din Ardeal, care-si tin vorba, sunt mai aprigi si mai dispusi sa conserve traditiile. Asa sunt, in general, transilvanenii: au constiinta pastrarii valorilor din mosi-stramosi.
"Doamna, mie imi trebuie o ceapa sa-mi dreg vocea"
- Viata satului si, implicit, folclorul, sunt ravasite de tentatiile orasului, de prostul gust si de kitsch-ul promovat la rang de supervaloare. Ce se poate face? Ce se va intampla cu randuielile, cu obiceiurile taranilor, ce se va intampla cu traditiile si cu muzica lor, se vor pierde ele, incet-incet?
- Nu stiu ce sa va raspund, e ca si cum m-ati intreba incotro se indreapta omenirea. Cert este ca multi batrani se duc si, o data cu ei, si o parte din cantece, traditii, iar in locul lor se instaleaza, de cele mai multe ori, influentele incalcite si nefaste ale orasului, prostul gust. Am ajuns sa vad cu ochii mei intr-un sat cu traditie, cu lautari adevarati, una din nuntile cu convertor, care sunt acum la moda. Nu stiti ce-i aia o nunta cu convertor? O smecherie teribila, in care lautarul se afla intr-o masina ce merge incet in fata alaiului si canta la un microfon, in vreme ce boxele duduie pe capota. Si lucrurile astea nu se intampla numai in muzica. Dupa ce si-au facut palate cu turnulete peste turnulete, acum au mania caselor ce arata ca McDonalds-urile. Si credeti ca numai tiganii au gusturile astea? Stati sa-i vedeti pe romani. O mare responsabilitate o au producatorii si impresarii straini, pentru ca ei schimba vietile unor oameni, ii scot in lume si pot sminti un taraf, un sat intreg, pot strica o traditie de o suta-doua de ani. Le spun lautarilor: "Altfel, o sa stati acasa, sa mancati ceapa cu mamaliga", si dupa ce a trecut moda, ii lasa deoparte, isi gasesc alti muzicanti, dar ce lasa in urma lor... Cu toate ca ne iubim si ne respectam foarte mult, m-am certat putin anul trecut cu cei din Zece Prajini: "Nu mai merge, doamna, cu batuta si cu dastea, ci cu astea mai noi". Dupa ce au avut un succes nebun la Hanovra cu sarbele si batutele, au venit si mi-au dat dreptate. Nu le poti impune gusturile cu forta. Ce poti face este sa continui sa promovezi valorile si sa-i lasi singuri, sa-si dea eventual seama ca acestea au adevaratul succes. Succesul urias al Tarafului Haiducilor a facut ca in Clejani sa se pastreze o scoala autentica, iar ala mic de cinci ani sa invete de la bunicu-sau, si cand va fi mare, sa cante in stil traditional, pentru ca a inteles ca bunicu-sau cu asta a dat lovitura in lumea intreaga, nu cu manele si cu ce mai e la moda.
- Mai exista deci surse autentice de folclor?
- Sunt foarte putine zone, stiluri si genuri de muzica ce au scapat de influenta nefasta a "Cantarii Romaniei" si a folclorului contrafacut, promovat de radiouri si televiziuni. Exista, din fericire, exceptii, iar una din ele este invartita din Maramures, ce a ajuns la forme de o libertate si de o consistenta ce le depasesc pe cele de la inceputul secolului. O alta categorie de muzica ce se pastreaza vie in satele din jurul Clejaniului sunt cantecele de dragoste si dialogurile dintre lautari, care "se iau in gura" pe parcursul cantarii. Si daca vorbim de traditie, nu-l putem uita pe Pitis, care reprezinta trecutul in carne si oase, si o data cu el muzica pastorala, muzica ciobanilor. Aceasta este probabil ultima sansa, ultima ocazie de supravietuire a muzicii traditionale. Pentru ca in multe zone, in Oas, de pilda, ciobanii sunt foarte izolati si conservatori, iar daca ei continua sa mulga oaie dupa oaie, sa traiasca la fel ca acum o suta de ani, daca viata nu li s-a schimbat de atunci, nici felul in care canta la fluier, nici muzica nu li s-a schimbat. De pilda, Pitis, cu o ora inaintea concertului de la Geneva, mi-a spus: "Doamna, mie imi trebuie o ceapa sa-mi dreg vocea!". Cu chiu cu vai, i-am facut rost de o ceapa. El era pe scena, a luat-o, i-a dat un pumn in cap, a decojit-o si a mancat-o. I-a limpezit intr-adevar vocea, iar publicul din sala, rasat si rafinat, a plesnit de placere, ascultandu-l si vazandu-i felul natural, salbatic aproape, de a fi.Iulian Ignat