Oana
Pana acum trei saptamani, Oana Furnica a dus o viata eroica, dar anonima. A trait intr-o mahala amarata, pe un maidan prafuit, la marginea Bucurestiului. A suferit de la nastere de o distrofie inventariata de medici la capitolul efecte ale saraciei. Parintii ei au tinut-o in spital pana la zece luni. Zilnic asteptau sa li se spuna ca fata lor a murit. A trebuit sa renunte la scoala si sa se angajeze cu ziua te miri pe unde, pentru a-si intretine fratii mai mici. Tatal ei a murit acum cinci ani de gripa. N-a mai avut bani si pentru medicamente. Putinii pe care-i castiga se duceau pe painea pe care trebuia s-o puna pe masa. O masa mica, pe care altceva nu prea se mai gasea. Oana a trebuit sa-i tina locul. Era fiica mai mare, avea responsabilitati. A muncit intr-un restaurant, unde iti trebuia ceva curaj sa tii la respect betivanii si scandalagiii cartierului. Daca spala vasele repede si bine, era lasata, ca premiu, sa prepare o salata sau un hamburger. N-a rezistat prea mult. Oana este, in continuare, bolnava. Nu putea sta in picioare de dimineata pana seara, asa cum ii cerea slujba ei amarata. A mai vandut si la taraba diverse: cafea, piper, tigari. Asa l-a cunoscut pe sirianul care a angajat-o fata in casa pentru cei trei copii ai sai. In casa sirianului locuieste, alaturi de sora sa mai mica. Casa din Tunari, unde sta mama ei, nu este a lor si pot fi evacuati de pe o zi pe alta.
Asa a crescut Oana Furnica: 18 ani, 40 de kilograme de anonim curaj cotidian, pierdut in tristetea prafuita a periferiei, acolo unde chiar iti trebuie ceva eroism sa te nasti si sa te pastrezi cu frica de Dumnezeu. Fireste, pana in ziua in care o tara intreaga a vazut-o facand ceea ce o ceata intreaga de neispraviti nu reuseau sa faca. A salvat-o pe Alina Pascaru. Tocmai ea, atat de firava, atat de plapanda. Din acea zi, viata Oanei s-a schimbat. A vrut sa fuga de cameramani, din timiditate, din decenta. Dupa ce a salvat fetita, speriata si epuizata, a refuzat sa-si dea numele. Nu credea ca gestul de a cobori in fantana pentru a o salva pe Alina intra la capitolul eroism. A facut ea destule altele care sa fie considerate eroism. D-ale vietii. Ar fi facut-o si altfel, fara camere de luat vederi, inghetata de frica pericolului in care se afla micuta Alina. Soarta a facut ca televiziunile sa se bata pe subiect. Sa transmita in direct ore in sir spectacolul disperarii si al neputintei. Sa transforme eroismul intr-o telenovela. Tot soarta a vrut ca sute de oameni sa incurce locul, neputinciosi, curiosi, chibitand neputinta altora. Soarta a vrut ca autoritatile sa stea si ele pe marginea gropii. Fireste, statul nu poate face mai mult decat sa stea, ca de-aia i se zice stat, si nu altfel. D-aia e platit, sa-i faca pe altii eroi.
Imediat dupa ce Alina a fost scoasa din putul ingust de langa casa, Oana a devenit, mai mult fara voie, eroina evenimentului. Politicienii i-au oferit bani, casa, au facut-o cetatean de onoare in Voluntari. Presedintele, caruia de mic copil i-au placut eroii, a primit-o la Palatul Cotroceni, primarul i-a promis casa, serviciu si bani pentru continuarea studiilor. Parca rusinate de faptul ca eroina era o fatuca de nimeni stiuta, autoritatile i-au schimbat viata. Curajul starneste generozitate, toata lumea a vrut sa se infrupte din curajul Oanei.
Oana merita, desigur, toate aceste premii si altele in plus, insa nu numai pentru salvarea Alinei ci, mai cu seama, pentru ca ne-a amintit tuturor, intr-o lume saracita de exemplele generozitatii si ticalosita peste poate, ca eroismul face parte totusi din aceasta lume, se numeste daruire de sine, este spontan si modest, ca, prin bunatate, generozitate si altruism, poti daca nu sa schimbi lumea, macar s-o faci mai suportabila. Restul nu este decat publicitate.N.C. Munteanu