Eginald Schlattner
Pastor si scriitor german, din comuna Rosia - Sibiu"Romanilor le lipseste mandria de-a fi romani"Ploile de acasa</b> - Domnule Eginald Schlattner, in urma cu aproape doi ani, revista noastra a publicat un foarte interesant interviu cu dvs. despre romanul pe care tocmai l-ati tiparit in Austria, dar si despre disparitia lenta si fara intoarcere a sasilor din Romania. Ce s-a mai intamplat intre timp? Ce mai fac enoriasii dvs. din Rosia-Sibiu? Ce mai face rabarbarul din curtea casei parohiale, veche de peste 500 de ani?
- Cand mai bine, cand mai rau... viata merge inainte. Rabarbarul creste si, din fructele lui, sotia mea face compot si dulceata - putin acrisoara, cum ne place noua. Nici batranul Gross, despre care ati scris, nu are a se plange. La cei peste 80 de ani ai lui, mai fuge dupa porci mistreti si vaneaza, in timp ce sotia lui vine din Germania de doua ori pe an, ca sa-i faca muraturi si marmelada, sa puna la punct treburile casei. Din pacate, asa cum era de asteptat, ramanem tot mai putini. Cu totii, in Rosia mai traiesc 5 sasi. In liniste si pace, ne pregatim de marea intalnire cu Dumnezeu, simtind cum, o data cu scurgerea timpului, se scurge si vitalitatea noastra.
- Ca "popa al sasilor" aveti o misiune, o raspundere fata de ultimii dvs. enoriasi. Totusi, fiica dvs. traieste in Germania, romanul "Cocosul cu gatul taiat" a avut un succes formidabil in strainatate, ajungand pe locul 5 in topul celor mai bine vandute carti din Germania. De curand, ati mai publicat o carte - "Manusile rosii", despre care presa austriaca si germana a scris elogios. De ce nu plecati? In Germania ati avea bani, celebritate si confort. Ce poate sa va ofere acum Rosia?
- Sa nu credeti ca nu m-a incercat gandul de-a pleca. Inca mai ezitam, cand, in Germania fiind, m-a prins o ploaie cumplita pe strada. Priveam caderea picaturilor de apa, oamenii care se grabeau zgribuliti spre casa, cand - brusc, ca o revelatie - am exclamat: "Asta nu e ploaia mea!". Era o ploaie rece, indiferenta, anonima. La Rosia, cand ploua, ma pun in genunchi si zic: ploaia asta va creste painea, va inverzi ogorul, va scoate pe oameni din foame. La Rosia, ploaia are viata. Totul are aici viata si suflet: aerul, apa, via catarata anevoie pe dealuri. In Germania iti potrivesti ceasul dupa sosirea autobuzului in statie. E bine, e grozav, dar nu e suficient. La Rosia, simt ca totul e al meu. Cand ascult o romanta romaneasca, plang. E tineretea si iubirea mea. Cand spun Targu-Ocna, ma cutremur. Stiu padurile din jurul orasului. Stiu Salina, stiu puscaria. Sunt prea sentimental? Un lucru e limpede: viata e dincolo de prosperitate, de bani. Am refuzat mai multe propuneri tentante de a ramane in Germania. Nu stiu de ce, dar aveam impresia ca, acceptand, m-as fi vandut. Nu se merita. Amintirile nu au pret...
- V-am ascultat cum le vorbeati plin de inflacarare elevilor romani de la Liceul german din Bucuresti despre sufletul taranului roman, pe care l-ati descoperit in inchisorile comuniste. Cum se explica faptul ca, in ciuda arestarii si a numeroaselor suferinte, v-ati pastrat bunele sentimente fata de romani?
- Traind printre romani, intri intr-o relatie simpatetica, emotionala cu ei. Am imprumutat ceva din sentimentalismul lor, asa cum ei au luat o parte macar din rigoarea si precizia noastra. La Liceul "Oberth" din Bucuresti, m-a impresionat inteligenta elevilor romani, dar si un fenomen uimitor: prin acesti copii, se prelungeste miraculos cultura si civilizatia germana din Romania. Nu e doar o moda sa-ti dai copiii sa invete intr-un mediu lingvistic strain lor. E un act de mare curaj si de mare afectiune. Prin ei, cultura germana va mai persista mult timp. Nu se poate ca in 15 ani de studiu sa nu ramai cu ceva din sufletul si mentalitatea germana. Acelasi lucru il vad si la mine acasa. De Craciun, copiii romani se aduna si le colinda nemteste pe babele noastre. E o mare bucurie si consolare sa vezi ca nu esti singur, ca traditiile tale nu dispar, ci sunt preluate de altii. Nu intamplator, Liceul Pedagogic german din Sibiu (unde sotia mea este profesoara) nu s-a desfiintat. Clasele sunt pline de romani, dar elevii vorbesc si simt nemteste. De altfel, e o mare onoare si o sansa fara egal sa fii bilingv. Imi amintesc cum in 1940, refuzand sa locuiasca in regiunile ocupate de maghiari, familia mea s-a mutat la Brasov. Ei bine, cand ieseam singur in oras, tatal meu avea grija sa-mi atarne de gat o placuta pe care scria: "Acest copil nu stie romaneste. Sta pe str. Mihai Viteazul nr. 4. Ofer aducatorului buna recompensa". Cativa ani mai tarziu, aveam sa invat in inchisoare limba si sufletul romanesc.
<b>"Tatal Nostru" sasesc e pe moarte
- Banuiesc ca suferinta apropie cel mai mult oamenii si tot suferinta ti-L descopera pe Dumnezeu.
- Intr-adevar, suferinta nu are nationalitate si nici privilegiati. Dar nu numai suferinta apropie, ci si bucuria. La Rosia, orice eveniment al satului ne aduna: si cand vecinul roman isi casatoreste fiica, si cand baiatul unui sas reuseste la facultate. Degeaba s-au temut in "90 cei care au plecat in Germania. Nimeni, nici un tigan, nu a intrat in casa unui sas ca sa-l prade. Indiferent de limba vorbita, Dumnezeu este solidar cu fiecare din noi. Ne iubeste in egala masura. Important e sa-L descoperi si sa stabilesti o relatie personala cu El. Circumstantele sunt importante, dar nu hotaratoare. Eu, de pilda, L-am descoperit pe Dumnezeu in puscarie. In acelasi loc, la Aiud, fratele meu L-a pierdut. Pur si simplu, nu mai crede in imaginea unui Dumnezeu milostiv si rabdator. In loc sa-l salveze, suferinta l-a inrait. Nu-mi pierd insa speranta nici pentru fratele meu, nici pentru ceilalti.
-...In Romania, sasii isi scriu ultimele fraze de incheiere a unei istorii de 800 de ani. Mai exista oare vreo sansa ca aceasta comunitate sa nu dispara definitiv? Cati din cei plecati se mai intorc? Nu-i tenteaza sa-si recapete pamanturile si casele? Nu vor sa-si petreaca macar vacantele in Romania?
- E greu. Oamenii au inceput sa prinda radacini in Germania si nu mai vor sa se intoarca. Chiar si in vacante, tentatia Italiei sau a Spaniei e mai mare decat Rosia. Dupa "90, in prima faza a exodului, veneau impreuna cu copiii la Sibiu. Acum, au alte prioritati, alte oferte. In afara vreunui nostalgic, in Rosia nu mai vine nimeni. Vom disparea probabil. Dumnezeu n-o sa plamadeasca sasi din pietre. Cu totii am mai ramas 15.000, cu o varsta medie de 60 de ani. In curand, Tatal Nostru rostit in limba saseasca va apune in Ardeal. Dumnezeu e insa mare si milostiv. Trag nadejde ca nu o sa ne lase. Oricum, istoria noastra este arhivata. Valorile noastre culturale se afla bine asezate in muzee si biblioteci. Adunam pana si altarele, dupa ce au fost furate si instrainate in fel si chip. In urma noastra nu ramane loc sterp. Oricand se poate reaprinde scanteia sperantei si, asa putini cati suntem, inca nu bate vantul desertului in satele noastre. Faptul ca eu am scos niste carti despre oamenii acestor locuri, ca nemtii si austriecii sunt captivati de o lume pe care ei au pierdut-o de mult, da un sens plenar biografiei mele. Inseamna ca nu am trait degeaba.
Spre Dumnezeu, cu opaitul
- Ca scriitor, dar si ca preot, sunteti un foarte bun observator. Ati calatorit mult in strainatate, veniti des la Bucuresti, la Institutul "Goethe" - aveti, cu alte cuvinte, termen de comparatie. Prin urmare, de ce credeti ca Romania bate de atata timp pasul pe loc? Ce se intampla? Ce ne lipseste?
- Si eu m-am intrebat. Cine mai are o tara asa bogata ca Romania? Nu e putin lucru sa ai 20% munti, 20% dealuri, 60% campie manoasa. De ce stau lucrurile atat de prosteste? Romanii de azi sunt nepotii celor care in 1930 mergeau prin Europa, platind totul in lei-aur. Nemtii din Germania erau fericiti sa primeasca un roman, pentru ca erau platiti in cea mai puternica moneda. Ce s-a schimbat intre timp? Romania e aceeasi tara. Are acelasi peisaj, aceeasi vana genetica. Romanilor le lipseste mandria de a fi romani. Se plang tot timpul si cred ca altii sunt mai grozavi decat ei. Raman surprinsi sa afle ca la Aiud (unde sunt, in timpul meu liber, preot de inchisoare) sunt inchisi 15 sasi. Cum - se intreaba ei - nemtii fura, comit crime? Oamenii sunt la fel oriunde. Romanilor le lipseste acum ceva extrem de important: profesionalismul. De la maturator la ministru, vezi acelasi amatorism. Nu poti sa ai incredere in nimeni. Daca cineva iti monteaza o pompa, fii sigur ca inverseaza bornele, ca face o trasnaie. S-a creat deja un cerc vicios. Nu e productivitate, nu e munca eficienta. Ii vezi pe unii ca la ora 10 stau tolaniti pe iarba. La 2 - stau si mananca, iar la 4 - pleaca acasa. A doua zi, fac greva si vor salarii mai mari. Romania are nevoie de meseriasi, asa cum am vazut in Germania. Acolo, instalatorul are tot ce-i trebuie - inclusiv maturica si faras. Profesionalism inseamna, in primul rand, respect fata de sine. Eu, personal, nu angajez un muncitor, daca il vad neras. Daca nu-ti pasa de obrazul tau, nu-ti pasa nici de munca ta.
Lucrurile nu vor ramane mult timp asa. Sunt sigur de asta. De curand, am vizitat manastirile din nordul Moldovei. Am incremenit de emotie, vazand cum potecile din padure fosneau de oameni venind la vecernie. Cu opaitul in mana, oamenii se duceau la intalnirea cu Dumnezeu. Atata traire enorma nu am mai vazut! Asa saraci cum sunt, romanii au credinta. Nu se poate ca Dumnezeu sa uite o asemenea lume.Sorin Preda