Marius Niculae"Intotdeauna, fotbalul a fost pentru mine o atractie irezistibila"- Pe 2 iunie, la meciul cu Ungaria, golurile lui au scos romanii in strada, pentru a sarbatori o mare victorie a fotbalului national. La doar 20 de ani, impliniti in urma cu o luna, fostul campion la judo a devenit o vedeta a sportului romanesc -
In "istoricul" meci cu Ungaria, a inscris ambele goluri ale victoriei, devenind idolul fotbalului autohton. Saptamana trecuta, in meciul sau cu numarul 100 din divizia A, a marcat cel de-al 20-lea gol pentru echipa Dinamo, devenind golgeterul campionatului. Un moment extraordinar pentru Marius Niculae - fotbalistul care a refuzat anul trecut mirajul vestului, pentru a-si duce aici, acasa, munca la bun sfarsit.
"In viata, modelul este tatal meu"
- Esti foarte tanar pentru performanta pe care o ai deja in spatele tau. A fost greu sa ajungi in varf?
- A fost nevoie de multa munca si de seriozitate, cum, de altfel, este nevoie in orice ai face in viata, daca vrei sa iasa un lucru bun. Normal ca a fost greu: timp de patru ani de zile am facut in paralel judo si fotbal, eram ca un robotel, cu un program la sange, dimineata - antrenament cu mingea, apoi - scoala, si seara - judo.
- Cat de mult a contat in cariera ta de sportiv exemplul tatalui, Constantin Niculae, un mare campion la judo?
- In anul in care m-am nascut eu, tata devenea campion european la judo. Eram inca foarte mic cand a inceput sa ma ia cu el la antrenamente, mi-a indrumat pasii in cariera si in viata, insa nu mi-a impus, nu mi-a dictat niciodata ce sa fac, m-a lasat pe mine sa decid. Atata doar mi-a zis: "Daca vrei sa ajungi cineva in viata, faci asa, daca nu, treaba ta". Asa i-a zis si surorii mele mai mici, dar nu s-a legat de ea nici un sport - nici handbalul, nici atletismul, ea e cu cartea. In fotbal, idolii mei sunt Batistuta si Vieri, insa in viata, modelul este tatal meu. Si acum, ca antrenor, duce o viata de sportiv profesionist, este tot timpul aproape de familie si, daca s-ar apuca din nou de judo, ar avea iarasi rezultate bune.
- Si totusi, dupa un timp, ai renuntat la "linia paterna", la sportul tatalui tau, pentru fotbal. A fost o alegere dificila, a fost greu sa abandonezi judo-ul?
- Am poze de la cateva luni, cu mingea de fotbal. Mi-a placut mult judo-ul, dar fotbalul a fost pentru mine o atractie irezistibila. Jucam in spatele blocului, jucam in curtea scolii, incalzirea la antrenamentele de judo tot cu mingea o faceam, jucam la tara, la bunici. Parintii mei sunt din Dambovita si, cand ne saturam de galagia si aglomeratia din Militari, dadeam o fuga acolo, unde atractia principala era pentru mine izlazul pe care jucam fotbal. E drept ca-i mai si luam pe aia la tranta, cand ma suparau. Aveam 13 ani cand am iesit campion national la judo la copii, si desi mi-as fi dorit foarte mult sa continuu cu amandoua sporturile, a trebuit sa fac o alegere, pe care am luat-o cu greu. M-am hotarat, dupa un concurs pe care l-am pierdut in ultimele secunde, din cauza arbitrului, la Arad. Am luat locul trei. Noaptea m-am intors cu trenul si a doua zi am dat trei goluri pentru echipa de copii a lui Dinamo, intr-un meci important. Asta mi-a placut mie cel mai mult - sa dau goluri, si de aia am ales fotbalul. Sunt doua lumi diferite, insa judo-ul m-a ajutat mult atat in viata, cat si in fotbal si nu ma gandesc aici doar la forta si la aspectul fizic. Conteaza foarte mult pregatirea psihica, mentalitatea de invingator, castiga cel care are mai mult aici sus, in cap, cel care stie sa se foloseasca de forta adversarului.
"Cand am vazut ca Boloni imi da tricoul, m-am mobilizat la maximum"
Pe cand juca la juniori, Marius visa sa ajunga intr-o zi la echipa mare a lui Dinamo, sa faca parte din Nationala, si mai apoi sa ajunga la un club de marca din Europa. Primul obiectiv l-a atins in toamna lui 1999 (la trei ani de la debutul in Divizia A), cand a devenit titular la Dinamo, echipa cu care a cucerit in acel sezon Campionatul si Cupa Romaniei. Aceasta din urma a reprezentat pentru el cea mai mare bucurie a carierei de fotbalist. "Campionatul se castiga etapa cu etapa, punct cu punct, insa finala Cupei, meciul in care joci cu trofeul pe masa, in fata a 50-60.000 de spectatori, este un eveniment fantastic. Am mai jucat un asemenea meci la <<Gala Hagi>>, unde - mamaaa! - a fost incredibil. Nu mai jucasem nici un minut cu Hagi, imi luasem gandul, si s-a intamplat tocmai la Gala. La meciul ala am avut emotii, Hagi mi-a trimis o centrare perfecta - ce mai! - a fost ceva de vis."
Totusi, meciul care i-a adus adevarata consacrare a fost cel din 2 iunie, cu Ungaria, cand golurile sale au scos romanii in strada, pentru a serba o noua mare victorie a echipei nationale. "La inceput, cand am venit la Nationala, eram pe de-o parte noi - astia mai tineri, pe de alta parte - cei cu experienta, marile vedete ale fotbalului romanesc. Insa ei ne-au acceptat fara nici un fel de probleme, diferentele, <<bisericutele>> au disparut, iar la meciul cu Ungaria s-a simtit ca suntem cu adevarat o echipa, ca jucam unul pentru altul. Asta a fost cheia succesului: atmosfera extraordinara din interiorul echipei. Am petrecut zile intregi la Saftica, pregatind acest meci. Nu mai era nevoie ca antrenorul sa ne spuna importanta lui, insa el a stiut sa ne mobilizeze, sa ne motiveze, sa ne faca sa fim pe teren asa cum a vrut: niste fiare. Eu, unul, nu pot sa explic bucuria pe care am avut-o cand am inscris cele doua goluri. Venisem la echipa dupa o perioada mai putin buna, ca asa e in viata, nu poti fi mereu in varf. Am tras tare la antrenamente, insa nu credeam ca voi fi titular; taica-meu zicea ca ajung la tineret, iar cand am vazut ca imi da Boloni tricoul, ca are incredere in mine, m-am ambitionat si mai tare, m-am mobilizat la maximum. Am lucrat foarte bine cu Boloni. La prima vedere, e un tip mai ciudat, mai greu de inteles, vorbeste altfel, are alta mentalitate, doar a trait zece ani in Franta, insa, cu cat stai mai mult langa el, cu atat te intelegi mai bine cu el si iti dai seama ce fel de om e. Ma rog, fiecare se duce acolo unde-i mai bine, asa se intampla peste tot. Dar chiar daca va pleca de la Nationala, noi vom merge inainte, pentru a ne califica la Mondiale, iar daca va ramane la Nationala, cu atat mai bine."
- Si drumul tau incotro se indreapta? Anul trecut ai refuzat atatea oferte tentante din strainatate, iar acum, ca proaspat golgeter, vei intregi poate randurile fotbalistilor romani care joaca in campionatele puternice din Europa.
- Anul trecut nu eram pregatit sa fac pasul asta, sa plec in strainatate. Nu jucasem nici la Nationala, nu aveam foarte multe meciuri nici la Dinamo si nu am vrut sa risc sa ajung la vreo echipa din afara si sa lustruiesc banca de rezerve. Postul meu este cel mai greu intr-o echipa, depinzi foarte mult de colegi si, daca lucrurile nu merg bine, in capul atacantilor se sparg toate oalele. De asta se dau atatia bani pe atacanti: datoria lor este sa dea gol. Acum insa consider ca pot face fata unei echipe bune din Europa. Daca plec, las in urma 100 de meciuri in "A", titlul de golgeter, cupa si campionatul. As avea ce sa le povestesc nepotilor, dar nu vreau sa ma opresc aici, vreau sa ajung mult mai sus. Deocamdata, dupa finala cupei din 16 iunie, vreau sa ma rup vreo zece zile de fotbal, sa-mi iau o vacanta. Dupa atatea meciuri si cantonamente, e nevoie macar o data pe an sa pleci si sa nu mai stii de nimic. Vreau sa fac tot ce nu am putut sa fac in timpul cantonamentului: sa merg la munte, la mare, sa joc tenis si baschet, sa umblu prin discoteci, sa-mi fac de cap si apoi sa ma linistesc si sa ma apuc din nou de treaba.
"De cate ori jucam, ne dorim din suflet sa le facem oamenilor o bucurie"
- Cum te impaci cu disciplina, cu programul riguros impus de sportul de performanta, nu ai momente de frustrare, in care ai vrea sa zburzi, sa duci viata normala a tinerilor de varsta ta?
- Ai de facut multe sacrificii, daca vrei sa obtii ceva ca fotbalist. Sa-ti spun numai cum arata o zi de cantonament, ce inseamna viata de fotbalist vazuta din interior: dimineata - antrenament, apoi - masa, odihna, din nou antrenament, masa si la culcare. Dupa meciul cu Ungaria, am ajuns cateva ore acasa, la parinti, mi-am vazut prietena, si a doua zi de dimineata am luat-o de la capat, am plecat in Lituania. M-am intors si a doua zi am intrat in cantonamentul lui Dinamo. Nu-mi prea place mie sa fiu mereu pe drumuri, dar n-ai ce face, te obisnuiesti. As vrea sa fiu si eu mai liber un pic, ca asta-i varsta, abia acum incep distractiile, dar trebuie sa fii disciplinat si sa urmezi un program de fier, pentru ca nu poti sa joci si fotbal foarte bine, si in acelasi timp sa-ti faci si de cap. Mai sunt si alte lucruri neplacute: cand vrei sa iesi si tu undeva, la un film, ca tot omul, esti aratat cu degetul - "Uite-l ba, p"ala de la Dinamo!". Dar toate se compenseaza prin simpatia publicului. Noi jucam mult pentru public, mai ales la Nationala. La cum e viata in Romania, asta a mai ramas: sportul. De cate ori jucam, ne dorim din suflet sa le facem oamenilor o bucurie. Astea conteaza pentru mine ca fotbalist: publicul si faptul ca n-am muncit degeaba, ca am avut rezultate.Iulian Ignat