Preot in varful muntelui
E zi de duminica si clopotul din Sirnea bate a sarbatoare. Prins in cheutoarea in care Bucegii si Piatra Craiului se petrec parte peste parte, precum pulpanele unui palton geologic, satul tresare. In creierul muntilor, clopotul tine loc de telefon celular. Asa se anunta marile sarbatori, asa se anunta moartea. Diferenta o face sunetul: scurt - pentru bucurie, in dunga - pentru necaz sau primejdie, lung si bogat - in zilele de sarbatori. Astazi, glasul lui e nestapanit. Primavara a trecut de crestele inzapezite ale muntilor, aprinzand firul ierbii pe dealurile incremenite de frig. Dangatul clopotului curge o data cu apele stravezii ale diminetii, o data cu soarele care rasare peste turla bisericii. Ca la un semn, oamenii trag zavorul la animale, isi pun hainele curate, de sarbatoare, si incep sa coboare din casele lor asezate, ca niste cuiburi, pe stanci. Vin toti. Unii de la 7-8 kilometri distanta, din cine stie ce vagauna inconjurata de stanci. Merg repede, incrosnat, cu mersul lor aplecat inainte, mostenit de la greutatile pe care le cara mereu in spinare pe potecile dintre munti. In siruri lungi, de furnici, coboara in ulita mare a satului, apoi urca din nou pe deal, spre locul unde clopotul ii cheama cu bucurie si har.
De mult n-au mai venit sirnenii cu atata spor la biserica. Chiar si duminica ori in zilele de sarbatori, slujbele se tineau doar cu cateva batrane adormite in strane. Invechit si tot mai pustiu, satul parea sa nu mai aiba nadejde in Dumnezeu... Iata insa ca tot "Dumnezeu dragutul" a facut o minune: de cand in altar slujeste parintele Chitu, sirnenii au regasit drumul indepartat al bisericii. Nu exista duminica in care satul sa nu fie "in par" inca de la primele rugaciuni, sa nu ramana la toata slujba - femeile in stanga, barbatii in dreapta, cu ochii atintiti spre catapeteasma inecata in lumini. Acolo, in fata, chiar in dreptul usilor imparatesti, parintele Chitu citeste din Evanghelie. E atat de tanar, incat pare inca un copil. Un adolescent imbracat din greseala in vesminte lungi, preotesti. Cu privire blajina si voce blanda, patrunzatoare pana in cel mai adanc ungher sufletesc, vorbeste atat de frumos despre patimirile Domnului nostru Iisus, incat oamenii si-au oprit rasuflarea. Cat au asteptat sirnenii un preot dupa sufletul lor! Cata nevoie aveau de un duhovnic adevarat, care sa le alunge singuratatea impietrita pe dealuri, sa le usureze batranetile grele, sa-i ajute sa astepte moartea cu sufletul impacat. Ce conteaza ca noul preot e un copil?! Vrednicia nu se masoara cu anii. In trei luni, de cand a luat parohia, a facut cat toti ceilalti inaintasi ai sai la un loc: a podit altarul, a ingradit cimitirul, a readus oamenii la biserica, insufletindu-i de forta magica a rugaciunii. Cu Dumnezeu langa tine, greul muntelui e mult mai usor de indurat.
</b><b>Primul examen
La cei 23 de ani pe care tocmai i-a implinit, parintele Dragos Chitu se poate considera deja "preot cu experienta". In trei luni, a trecut deja prin multe incercari. Pentru el, aceste luni au fost lungi si indelungate ca niste ani. "Cand am sosit in Sirnea - isi aminteste parintele - am tinut prima slujba cu biserica goala. Nu eram decat eu, sotia si mama-soacra. Am simtit un cutit in inima, dar nu m-am pierdut cu firea. Am dus slujba pana la capat, in timp ce mama-soacra purta sfesnicul, emotionata si speriata deopotriva, temandu-se sa nu greseasca ceva. Ma intrebam totusi ce se intampla. Oamenii stiau ca vin, ma pandeau, studiindu-ma de dupa gard, dar nu intrau in biserica. Intamplarea a facut sa aflu despre decesul unui satean. Fara sa fiu chemat si fara sa mai stau pe ganduri, am plecat pe intuneric, cativa kilometri, pana in Valea Ulmului. Simteam ca e de datoria mea sa merg acolo, sa citesc stalpii, cele patru Evanghelii, sa fac cuvenitele rugaciuni. Oamenii adunati la priveghi au ramas surprinsi de gestul meu. Nu doar ca nu le-am cerut nici un ban, dar intrasem in casa unui om oarecare. Pentru sirneni, asta conteaza cel mai mult - sa-i tratezi in mod egal pe toti, sa nu faci partinire, sa fii parintele tuturor. A doua zi, biserica era pe jumatate plina, semn ca trecusem primul si, poate, cel mai greu examen al meu."
Desi e nepot si ginere de sirneni (bunicii si socrii lui sunt printre gospodarii de frunte ai satului), parintele Chitu are multa cale de strabatut ca sa ajunga la toti enoriasii sai. In postul Pastelui, si-a propus totusi sa strabata pana la ei, colindand toate dealurile si vaile, care fac din Sirnea cel mai risipit sat din tara. A umblat si a discutat cu toti. A cazut pe ganduri, descoperind ca, asa reci si tacuti cum par, sirnenii sunt mai aproape de Dumnezeu decat altii care se bat cu pumnul in piept si se intrec in metanii. "Sirneanul e un om aparte - va continua parintele Chitu. E ca un strei, ca un colt ascutit de stanca, imprumutand de la munte singuratatea si asprimea lui zgrumturoasa. Nu e bisericos sau habotnic, dar, in adanc, lucreaza mereu clocotul credintei. Sirnenii incep si termina ziua cu o rugaciune si in toate il pun pe Dumnezeu - si la necaz, si la bucurie. Desi nu arata, in singuratatea lor nu exista bucurie mai mare ca atunci cand le intr-un oaspete in casa. Intalnirea lor cu Dumnezeu e prin oameni. Cu cati batrani am discutat, nici unul nu s-a plans de necazuri si suferinta. Nu-i trece prin minte macar sa se vaite, sa-l acuze pe Dumnezeu, sa-i ceara socoteala, asa cum fac orasenii. N-am sa-l uit niciodata pe Nita al Oancei, cu figura sa blanda de serafim, cu barba troienita de zapada si ochii de un albastru in care parca te scufundai. Ei bine, acest om de 100 de ani, batran si cocarjat, mi-a spus cu o sinceritate cutremuratoare: <<Parinte, in 100 de ani, eu nu am stiut cum e sa fii beat. Cum e sa injuri>>."
In Sirnea, batranii se sting unul cate unul. O data cu acesti oameni, va disparea un fel de-a fi, o cumintenie fondatoare pentru orice generatie noua. De la cine vor invata tinerii? Cartile si amintirile noastre nu sunt de nici un folos. Batranii sunt stalpii satului. Parasiti de copii, care au fugit la viata mai usoara de la oras, singuri si aruncati pe cate o culme de deal, nu cer ajutor si nici mila. Reculesi si cuminti, se pregatesc pentru marea lor intalnire cu Dumnezeu. Nu e nici o graba, dar ei au deja in cufar hainele de inmormantare, crucea rindeluita, cu numele sapat in ea. Intr-un caiet ascuns, pentru sufletul sau, parintele Chitu noteaza toate cuvintele batranesti auzite. Un fel de dictionar al simplitatii si al intelepciunii: "Parinte, unde vezi ca nu esti iubit, sa nu intri"... "Sa fii preot pentru toti - si pentru slabi, si pentru puternici"... "Pe oameni sa-i conduci cu glasul, nu cu bata si cainii...".
</b><b>Pastor de suflete printre stanci
Nu e usor sa fii preot de munte. Vorbind despre greutati, pe figura balaie a parintelui se revarsa un zambet nostalgic. Pe bancile facultatii, se visa plin de ravna, intrand din casa in casa, ca un Apostol, ca un misionar. Se visa sfatuitorul tuturor si stalp neclintit al satului. Pe jumatate sirnean (nepot al batranului Costea lui Badic - cel mai grozav cantaret din fluier din toata cuprinderea muntoasa a Branului), credea ca stie aproape totul despre caderile si urcusurile sufletesti ale muntenilor, despre ispitele si indaratnicia lor. Nu a fost chiar asa. Preotia e o haina mult mai grea decat pare. In cateva luni, parintele Chitu a invatat multe. A invatat in primul rand cum sa se poarte cu oamenii, cum sa-i citeasca. A invatat sa nu le tina lectii de morala in afara bisericii si, mai ales, sa le fie o pilda vie, prin viata si comportamentul lui.
Pentru sirneni, parintele Chitu este ultima palpaire de speranta. Nimic nu poate fi mai dramatic decat un sat batran, care sa-si astepte calauza lor spre Dumnezeu - un preot in care sa creada si care, cu insufletirea exemplului sau, sa le desfaca baierele inimii asprite de munca si de necazuri. Daca ai aduna varsta tuturor sirnenilor, te-ai ingrozi. Dintr-o suta de familii, trei sferturi o reprezinta cei de peste 60 de ani. Mai devreme sau mai tarziu, satul se va stinge, si muntii din preajma se vor pustii. Iubind ca nimeni altcineva locurile vacantelor sale din anii copilariei, parintele Chitu rascoleste cat poate jarul credintei, aduna incet si cu rabdare oamenii in biserica pana mai ieri trista si pustie, vorbeste cu patos bland, poruncitor, despre iubire si impacare, tine, cu randul, lectii de religie pentru cei 15 copii ai satului (o saptamana la scoala, o saptamana la biserica - o ora curs, o ora practica), se pune in fruntea lor, reinsufletind obiceiul deja pierdut in Sirnea de a colinda, sfintind casa cu casa, pana in catunul cel mai indepartat.
</b><b>Primul botez
Asa tanar cum e - cu figura lui de rasofor, de frate abia intrat in manastire -, parintele Chitu are rabdare. "Nici floarea nu se deschide pe data, intr-o clipa", zice el, potrivindu-si culionul calugaresc, de care nu se desparte niciodata. "Oamenii au nevoie de timp ca sa se schimbe. Au nevoie de indemn personal, de vorba adresata direct, de exemplu si fapta. Ca si muntele din coasta casei lor, oamenii se urnesc cu greu din loc. Cand o fac insa, nu-i mai opreste nimeni. Daca le dai speranta si afectiune, sirnenii sunt in stare sa rastoarne Bucegii."
Urcand din adancul vailor, oamenii se grabesc spre biserica. Batran cum e, satul s-a trezit la credinta, lasandu-se purtat, pe cararea stramta ce duce la Dumnezeu, de un preot cu infatisare de copil si, brusc, intelegi cat adevar cuprinde spusa straveche ca "Omul sfinteste locul"; intelegi inflacarat de speranta ca se mai nasc oameni adevarati in Tara cea Romaneasca - tineri cu vocatie de misionari, ravnitori in cele sfinte, energici si intregi, nefricosi a-si lua viata in maini proprii, refuzand traiul caldut al orasului sau al strainatatii.
Departe de teatre si biblioteci, parintelui Chitu nu-i pare rau nici o clipa ca a venit in Sirnea, alaturi de sotia lui. Desi are casa mare si aratoasa la Rasnov, refuza sa mai coboare la oras, la asfalt si eventuale distractii. Retras de felul sau, ii place izolarea, linistea noptii pogorate asupra satului, respiratia proaspata a padurii. Vaile Sirnei, ale copilariei de altadata, au devenit locul lui de rugaciune. Simte ca nu poate vorbi altora despre Dumnezeu, daca el insusi nu-L simte aproape, daca el insusi nu vorbeste in fiecare zi cu El, invecinandu-se cu bolta pravalita de atatea stele. Invatatura scolii, a marelui dascal, preotul Ilie Moldovan de la Sibiu, se implineste acum in meditatia isihasta a muntelui, in povara sfanta a misiunii preotesti.
In Sirnea se lasa seara. Clopotul bate scurt si poruncitor a vecernie. Satul isi incheie ziua crestineste, cu o rugaciune de multumire, in timp ce parintele, imbracat simplu - monahal, se grabeste spre biserica, pregatind cristelnita si toate cele trebuincioase botezului. Pare mai emotionat ca niciodata. In cele trei luni de cand e preot, este primul botez pe care trebuie sa-l savarseasca. Botezul propriului sau copil - Florian, nascut chiar in sfanta zi de Florii.Sorin Preda
(Fotografii de
Bogdan Lupescu)