Marile iubiri nu apun niciodata...- Povesti de dragoste de ieri si de azi -Patru scrisori
Draga d-na Sanziana Pop,
Va simt atat de aproape de sufletul meu, incat imi permit sa fac un act de intimitate. Va incredintez cateva scrisori din timpul celui de al doilea razboi mondial, scrise de un erou al neamului, Gheorghe Boaru, absolvent al Scolii Normale din Arad, apoi al Scolii de ofiteri "Apararea patriei" din Bucuresti, trimis pe front in iulie 1944, de unde nu s-a mai intors. Moartea l-a secerat cu cateva zile inainte de sfarsitul razboiului. A trecut in eternitate la 24 de ani, dupa ce scapase nevatamat din atatea lupte si bombardamente nefaste! Scrisorile mi-au fost adresate, dar sper ca nu comit o impietate, rugandu-va sa le publicati. Tinerii acestia care au murit pentru tara au dreptul sa iasa din necunoscut. Le datoram veneratie, omagiu, compatimire pentru felul in care li s-au risipit tineretea si visele. Din cate dureri exista in viata, nici una nu este mai mare decat aceea provocata de disparitia unui om care s-a apropiat sufleteste de tine. Nu se pot masura adancurile dorului pentru cineva atat de drag si atat de tanar, pierdut inainte ca sentimentul sa se fi implinit. Dupa aproape 60 de ani, zbuciumul sufletesc nu s-a stins.
Prima scrisoare
(din timpul bombardamentelor din Bucuresti)
11 aprilie 1944 Scumpa mea Lucia,
...Ce-as putea sa-ti scriu de aici, din Bucuresti?... Evenimente nefaste, triste, ingrozitoare... Staruie pretutindeni amenintarea giganticei desfasurari a urei omenesti... Fara a participa la spaima omului, prin parcuri si gradini infloreste in zambete primavara, provocand in adumbritul nostru suflet o raza de soare si de speranta. Inarmati cu incredere in steaua noastra, ne ridicam gandul spre Dumnezeu.
Doresc mult ca aceste randuri sa-ti risipeasca grabnic nerabdarea si ingrijorarea cu care le astepti. Mica mea Lucia, nu uita nici un moment ca te iubesc, ca nu pot sa te uit si esti mereu prezenta in gandul meu.
Sarut manuta, Ghita
Scrisoarea a doua
(scrisa in ajunul plecarii pe front)
Bucuresti, 11 iulie 1944
Fata mea de vis,
In ajunul plecarii mele pe front, m-am dezbracat de conveniente sociale si, sincer in fata constiintei mele, uite, stau de vorba cu mine.
Plecarea aceasta constituie o raspantie in viata mea si e bine sa-i fac vietii mele un succint bilant, inainte de a pasi pe noul drum. In relatiile mele cu lumea am fost corect, m-am straduit sa le las tuturor o amintire placuta. Am reusit aceasta, in masura in care am reusit sa-mi impun un control al discretiei, in masura in care am avut o constanta si ingaduitoare intelegere pentru patimile omenesti, pretuind deopotriva lacrima si zambetul. M-am devotat prieteniei, fara ascunzisuri sufletesti. Coloratura vietii mele a fost goana dupa himere, dupa minuni, o sete starnita de numeroasele basme ale copilariei, carora zadarnic le cautam prin paduri vrajitoarele. Cat pe ce sa cred ca nu pentru oameni s-au nascut farmecul si minunea. Dar... am intalnit o fata cu par balai, cu nevinovatia cerului in ochi. Atunci, le-am dezlegat basmelor mele talcul. Stie oare fata aceea cat pret a dat vietii mele? Ingaduie-mi azi sa-ti spun tot ce ma indeamna dorurile. Maine plec... Motiv de suficienta tristete. Purtand in inima talismanul afectiunii si pretuirii tale, ma va stapani mereu o nebiruita incredere in steaua noastra, stiind ca, atunci cand inclestarea luptei nu-mi va da ragaz sa ma gandesc la Dumnezeu,vei fi tu aceea care sa faci pentru mine, prin rugaciune, legatura cu el.
Nu pot sa prevad cum va fi, cum se va desfasura lupta mea... Am totusi convingerea ca sunt suficient de pregatit, pentru a putea preintampina primejdia. Regret un singur lucru: ca unui inamic, care 20 de ani a mobilizat toate resursele materiale si morale pentru industrializarea crimei, nu-i pot opune aceeasi desavarsita ura (e vorba de nemti - n.n.). Dar cand in lupta lui voi vedea amenintarea despartirii noastre..., voi descoperi intreaga patima a urii. Asa va fi lupta mea, in care neprevazutul ti-ar putea da ocazia sa plangi pentru mine, spunand: "Omul acela mi-a fost drag!", dar nu-ti va da niciodata prilejul sa rostesti, rosind de indignare si rusine: "Lasul acesta imi este necunoscut!"... Si-acum, sa aprindem in fata altarului, aceeasi candela: Rugaciunea.
Te sarut cuminte.Ghita
Scrisoarea a treia
(chiar de pe frontul din Transilvania)
7 august 1944
Lucia draga,
Minunatele nopti de august! Le cunosc mai de demult farmecul: din timpul de pace, cand puteam sa le intregim misterul cu cate-un foc pe deal, la margine de padure, cu prietenii mei si colegii de scoala. Alte nopti de august, si tot pe deal, la margine de padure. Noptile de aici, de pe front. Nu ne putem ingadui un foc cu valvataie, drept care ne multumim cu clipirea somnoroasa a unor taciuni. Stam de povesti pana tarziu, eu si ostasii mei. Sfatosi oameni! Si ce placut si intortocheat le e graiul! Farmecul vorbei lor scormoneste in cenusa copilariei intamplari pe cat de bizare si de necrezut, pe atat de minunate. Unii dintre ei au atat de accentuat darul povestirii, incat parca participi aievea la intamplarile lor, infiorandu-te cand in povestile lor ciobanesti vorbesc de urletul lupilor in prag de noapte, veniti sa le starpeasca oile si cainii. Si daca nu-ti vine a crede tot ce spun, e de-ajuns sa-i privesti: figuri aspre, umeri largi, staturi bolovanoase de ciobani. Ce dihanii pot sta impotriva unor astfel de dihanii? Apoi, povestile lor aluneca spre stele si afli ca omul are ochii nebiruiti in noptile de august, cand e de-ajuns sa privesti cu staruinta steaua unui dusman pe care vrei sa-l ucizi, si, ca prin minune, steaua cade sub ochii tai, iar viata omului se mistuie in aceeasi clipa, ca flacara unei lumanari sfarsite. Privesti neincrezator povestitorul si il intrebi daca a ucis el pe cineva in acest fel. Dar el raspunde ocolit: "Pantru asemenea putere, trebuie sa-i cunosti omului steaua, dar mai cu seama trebuie sa fi napadit de multa rautate. Greu isi ia omu" pacatu" ista pa suflet". Hotarat, esti departe de a crede toate acestea, totusi, cauti sa le indrepti atentia spre alte lucruri, mai vesele, parandu-ti-se deodata ca prea staruitor privesc toti stelele... Dar in noptile de august, stelele cad nenumarate, chiar daca nu le priveste nimeni... Involburarea acestor placute povesti este intrerupta de exclamatia unuia dintre ciobanii mei: "Dom" subloconenent, amarnic di gustos trebuie sa sie pastravu" ista! S-o copt si s-o rumenit ca o plasinta!...". Intr-adevar, pe aromirea molcoma a taciunilor, peste care izbucneste, drept epilog, o palalaie scurta si timida, se parpaleste, cu sasait monoton si mustos, un burete urias de padure, cules, spalat, taiat si pus la prajit, cu deosebita grija de a nu-l atinge cu mana, caci iarasi, lucru ciudat: daca-l atinge mana omeneasca, nu se mai prajeste pe jaratic, ci, pierzandu-si fragezimea, se intareste si se aprinde ca iasca. Odata buretele sfasiat (e enorm) si devorat cu lacomie, cuminti ca niste oameni care nu mai au de impartit nimic, ne culcam si adormim - oamenii mei mai grabnic si cu toata convingerea, gandind la ce ne va astepta ziua urmatoare. Eu, insa, adorm tarziu, dupa ce privesc staruitor stelele, ascultand taraitul greierilor, pana cand, fara sa-mi dau seama cum, gandurile care mi te-aduc aproape tes peste ochii mei urzeala dulce a visului.
Cu desavarsita dragoste,Ghita
Scrisoarea a patra
(ultima, din goana masinii)
6 septembrie 1944
Fata mea de vis,
Pe marginea ravaselor tale, as vrea sa notez atatea ganduri... Dar imprejurarile nu-mi dau ragaz decat pentru a exprima nemasurata bucurie de a ma putea socoti apreciat, pretuit de fata pe care o iubesc atat, cat nu poate vorba sa cuprinda. Ah, dorul acesta, Doamne!Ghita
P.S. Ma iertati pentru indrazneala mea si pentru foile de caiet, dar n-am masina de scris. Va iubesc mult, doamna cu nume de zana. Va multumesc ca ne ascultati cu atata rabdare pasurile si dorintele. Va doresc sanatate si putere de munca, sa ne fiti mereu calauza in lumea aceasta debusolata.
Cu respect,Lucia
(Oradea, 7 februarie 2000)
"Aniversarea"
Pentru ca, peste foarte putin timp, sotul meu si cu mine implinim cateva decenii de la casatoria noastra neobisnuita, va rog sa-mi permiteti sa v-o povestesc. Iata cum a fost:
Vara anului 1941. Ofensiva armatei romane recucereste Basarabia si elibereaza orasul Chisinau de cotropitori. Era razboi. Si logodnicul meu, Ionel, sergentul Ion Balanescu, din Regimentul 24 infanterie, era acolo. De luni si luni de zile, fusese concentrat pe zona pentru acest deznodamant, timp in care doua doruri se zbuciumau in sufletul lui. Sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei si sa-si implineasca dragostea cu casatoria. Primeam rar vesti de la el, si-n ultima carte postala, mototolita si murdara, imi scria in cateva randuri ca e sanatos. Nimic deosebit fata de celelalte scrisori, numai ca, de data aceasta, adresa lui l-a pus pe ganduri pe tatal meu, care facuse si el razboiul in anul 1916. "E in batalionul de asalt", spuse tata ingrijorat. "Il asteapta lupte grele". Dar nu trecu mult de la aceasta veste, cand ne pomenim cu Ionel la noi in prag. Am navalit toti cu intrebarile pe el. Ce se intamplase? Se ispravise razboiul? Cum venise? Ce era batalionul de asalt? Cat statea? Pe rand venira si raspunsurile. Pana la noi ordine, situatia pe front era stationara. Venise cu o masina cu misiuni militare la comandament. Batalionul de asalt era o unitate de voluntari dotati cu promptitudine, sange rece, istetime si, nu in ultimul rand, cu spirit de sacrificiu. Recompensele pentru misiunile indeplinite constau in donatii de pamant sau concedii. Ionel nu voia pamant, dar dorea nespus sa vina acasa. Permisia lui de acum era de trei zile si se datora unui concurs al batalionului de asalt, repartizat pe sectoare si care consta in cucerirea unei cazemate parasite tactic de inamic. De la o distanta de 700-800 de metri, taras, la loc deschis, pe coate si genunchi, fugind printre tufisuri si cotituri, cu simt de orientare, agilitate si vointa, primul stegulet ridicat in semn de victorie si vazut de comisia examinatoare de pe deal a fost al sergentului Ion Balanescu, cu grupa lui. Si iata-l acum pe Ionel - inalt, subtire, curat la fata, cu ochi albastri si cautatura hotarata, imbracat in haine militare si cu casca de razboi pe cap. O aparitie tulburatoare pe strazile Bucurestiului, caci venea de-acolo, de pe front. Iata-l alergand infrigurat dupa acte pentru - da! -, pentru casatoria cu mine. La Primaria sectorului 3 albastru, la Patriarhie, la Liceul "Domnita Ileana" - pentru scoaterea unui certificat de absolvire a scolii mele (din pacate, neterminata).
Era a doua zi din cele trei zile de permisie, si la ora convenita m-am infatisat cu tata la primarie. Ritualul obisnuit - cu ofiterul starii civile, cu parintii si mirii, cu martorii - se desfasura intocmai, cand, iata, ceremonialul este oprit; "Mireasa (o fatuca mladie, "naltuta, cu ochi verzi si par castaniu), mireasa e minora", spuse functionarul primariei. "Trebuie si consimtamantul mamei". (Mai imi trebuiau patru luni pana la majoratul legal, care era, pe atunci, la 21 de ani.) In graba, Ionel se repede, o ia pe mama pe sus, si casatoria se face simplu si linistit. Cele doua familii reunite in jurul celor doi miri au poposit apoi la restaurantul "Calul Balan", proaspat deschis. Si proaspete erau si preparatele culinare, si "balan" interiorul localului.
Aci, fac o mica paranteza pentru a arata ca atat mama, dar mai ales tata, ne crescusera pe noi, cei patru copii, dupa principii severe. Printre altele, tata nu ne lasa sa-i spunem "sarut mana", necum sa i-o sarutam. Iar acum, imi face un semn discret sa vin intr-un loc retras, si eu imi spun stingherita ca a sosit, in sfarsit, momentul acestui gest filial, cand tata ma ia de mana si-mi zice: "Sa nu-i spui niciodata sotului tau ca sta in casele tale" si harst, in loc de sarutare, imi trage o palma pe obraz. Peste foarte multi ani, aflu de la Ionel ca si pe el tata l-a felicitat in modul acesta original, spunandu-i: "Orice ai face in viata ta, totdeauna familia sa-ti fie familie" si, harst, si lui o palma pe obraz. Dupa aceste felicitari atat de originale, fiecare a mers la casa lui. In a treia zi de permisie, dimineata, m-am intalnit cu Ionel in Cismigiu, apoi am mers impreuna la el acasa. Statea cu maicuta lui in doua camarute, pe Bulevardul Banul Manta. Maicuta lui nu era acasa. Hartia albastra de la ferestrele camerei punea in penumbra lucrurile din odaie. Parca vad si acum dulapul, masa, patul, scaunele. Pe masa erau o carafa cu apa, doua lingurite si un borcan cu dulceata aurie. Si realitatea a fost pe masura viselor...
Dupa-amiaza, Ionel a plecat pe front cu aceeasi masina cu care venise si, poate nu este de crezut, dar s-a intors teafar acasa, cand l-au demobilizat. Si Dumnezeu, soarta sau strategia razboiului au vrut ca batalionul de asalt sa nu traga nici un glont. In schimb, regimentul din care s-a format acest batalion a fost decimat in lupte...
Noi am facut nunta la biserica, apoi viata s-a scurs cu prevazutele si neprevazutele ei. A venit nasterea copiilor nostri, apoi moartea parintilor, a trecut ca in zbor dulcea copilarie si adolescenta a fetelor noastre, au venit si casatoria lor, copiii lor, batranetea noastra.
In tot acest timp, deasupra casei noastre a planat aripa protectoare a dragostei si a credintei. Si-n fiecare toamna, pe 6 octombrie, mai adaugam un an casatoriei noastre. Toamna aceasta implinim 59 de ani de la casatorie.
Aceasta a fost povestea noastra de dragoste. Si mai este.Magdalena Balanescu
str. Rosia Montana nr. 21, Bucuresti
septembrie 2000, Bucuresti