Manastirea de pe hotarul tarii -
Scarisoara
Scarisoara este cea mai "apuseana" manastire ortodoxa din Romania, aflata la numai doi kilometri de frontiera ungara din zona Careiului. Ridicata in urma cu aproape un deceniu, de o comunitate de moti colonizati in Campia Satmarului, ea reprezinta, de fapt, o epopee a supravietuirii si a credintei. Un vis. Visul unor pribegi alungati de saracia Muntilor Apuseni si care plecand spre mirajul campiei, si-au luat cu ei si biserica. O biserica ortodoxa, pe care, inainte de a o transforma in realitate, au purtat-o in suflet vreme de 60 de ani.
Calugarii nisipurilor
Botezata la fel ca satul din care au plecat, Scarisoara, locul unde e asezata manastirea moteasca se aseamana cu faleza pustie a unui ocean. Pe buna dreptate, simti ca acolo, in orizonturile albe si goale, se sfarseste o tara. Primul semn: inca de la iesirea din orasul Carei, apar, din ce in ce mai dese, involburate si gratioase, nisipurile. Peisajele capata un iz apocaliptic, taiate in fasii lungi, ascutite si galbene, drumeagul abia se strecoara printre dunele umflate, abrupte, de inaltimea unor dealuri. Se face cald, inspaimantator de cald. Nisipurile danseaza, ireale si tremurande, rotocoale de fan ars se zbenguie haotic peste tot inaintea noastra. Si, doar din cand in cand, franturi fugare de codri ne umbresc calea, racorindu-ne. Manastirea Scarisoara este, fara dubii, cea mai indepartata zona locuita spre granita. Aici traiesc doar sase oameni. Patru frati - pe numele lor Gheorghe, Teodor, Calin si Ioan - condusi de un staret tanar si inflacarat, ieromonahul Teofil Pop.
Urcate pe o limba ceva mai inalta de nisip, incintele manastirii n-au nimic spectaculos. O biserica mare si alba, o clopotnita scheletica, iar in dreapta - cladirea lunguiata cu dormitoarele calugarilor si cele cateva grajduri. Ceea ce impresioneaza e crangul de salcami. Un crang subtire, tanar si foarte des, pornind exact dinapoia bisericii si intinzandu-se pana acolo unde se sfarseste duna. Nu cred ca are o lungime mai mare de doua sute de pasi. De unde insa o asemenea oaza de verdeata in mijlocul nisipurilor pustii? Primul arbore pare a fi crescut direct din altar. Apoi urmeaza altii si altii, trunchi langa trunchi, din ce in ce mai inalti, asemenea unui alai de enoriasi devotati, care asteapta cuminti dinapoia bisericii, s-o cotropeasca, s-o desfete cu racoroasa lor moliciune.
Asadar, un crang, cateva cladiri si atat. Dincolo de toate acestea nu mai e nimic. Dincolo incepe, desarta si nemarginita, pusta ungara...
Motii lui Dumnezeu
E imposibil sa nu te intrebi cum au ajuns motii acestia din Apuseni tocmai aici, in campiile de la marginea tarii. Dar, cu toate ca stepele nu le stau in fire, doar vazandu-i cum pasesc catre manastire iti dai seama ca ei nu se numara printre obisnuitii enoriasi "de-o duminica", care vin, mai pun o lumanare sau un pomelnic, apoi pleaca, fara a-si mai aminti de cele sfinte, pana la urmatoarea liturghie. Manastirea este casa lor, a doua lor casa. Se sterg pe picioare, isi descopera capetele, ba mai pomenesti cate o femeie apucandu-se sa deretice prin pridvorul bisericii, firesc, ca si cum ar trebalui prin ograda ei.
Parintele staret Teofil ii pofteste inauntru si ei intra incet, smeriti, fara sa se atinga unul de altul. Cei cativa moti se risipesc in biserica imensa, cenusie, lipsita de strane, uitandu-se cu o dragoste inexplicabila la zidurile nepictate. Asteapta in picioare. Spre straini intorc priviri mirate - chiar nitel indignate -, parca te-ar banui ca ai putea fi "unul dintre aceia" care poate sa le strice tihna cucerita cu o indelungata truda. Nici nu-si mai bat capul sa te iscodeasca de unde esti si ce vrei, refuza sa-ti raspunda la orice intrebare despre frontiera ungara. S-au saturat de intrusi. iti vor spune mereu: "Nu stiu. Nici eu nu-s de-aici"...
Mai tarziu, voi intelege ca, de fapt, Scarisoara inseamna mult mai mult decat un simplu asezamant monahal. Zidurile acelea cenusii sunt cladite din durere si jertfa, iar motii simt din tot sufletul - in felul cel mai concret cu putinta - ca manastirea a fost o rascumparare a tuturor suferintelor, o ofranda pe care au adus-o in fata lui Dumnezeu pentru tot ajutorul primit vreme de jumatate de veac. Istoria le-a fost atat de scurta si de zguduitoare, incat nici n-au apucat sa traga din ea invataturi si foloase. Nu e o istorie de manual: au trait-o - chiar si cei mai tineri dintre ei - i-au gustat cu totii, "pe viu", amaraciunea si dramatismul. Dupa razboiul de intregire, putini moti au ramas care sa nu fie decorati ca eroi de front. Luptasera nebuneste in primele randuri, si pentru asta li s-a promis ca vor fi rasplatiti cu pamant, un pamant mai bland si mai rodnic decat sterpaciunea de cremene a Apusenilor. Cu toate acestea, ei au fost improprietariti ultimii, abia la trei ani dupa Reforma agrara din 1921, primind pamant din ce a ramas dupa marea distribuire... S-au trezit "in camp liber", in zone fara drumuri de acces, date uitarii de conducerile judetului. Mai mult, nici pamanturile - foste latifundii ale unor grofi unguri - nu erau atat de roditoare pe cat li se promisese si erau cu desavarsire pustii.
Neumbrite de munti, sufletele motilor incepeau sa se piarda, incetul cu incetul, prin nesfarsitele stepe satmarene. Multa vreme au fost socotiti niste analfabeti, "tarani prosti" care nu merita nici un privilegiu, dar ei nu s-au revoltat. Au strans din dinti si, in doar cincisprezece ani, si-au refacut satul lor de acasa, acolo in mijlocul pustiului de nisip. Dar razboiul i-a mai spulberat inca o data. Cu putina agoniseala incarcata in carutele lor muntenesti acoperite cu coviltir, au pornit spre Carpatii de Nord. Au venit toti, au plecat toti. Umilinta i-a infratit si mai tare. Apoi, cand s-au intors din refugiu, aici era din nou "campul liber". Nici o casa nu scapase intreaga. Dar ei au luat-o iarasi de la inceput...
Au luptat impotriva cooperativizarii, a "indicatiilor" privind "dezafectarea localitatilor mici", au luptat fara cauza, caci nu aveau nimic de aparat. Multi i-au asemuit cu poporul ales, cautandu-si mereu, fara sorti de izbanda, un iluzoriu pamant al fagaduintei. in alti cincisprezece ani (1965-1980) - culmea, in plina epoca comunista! - satul motilor a renascut. Nimic n-a putut sa le strice apucaturile stravechi, nimic n-a putut sa-i imprastie ori sa ii dezbine. Au ramas si azi aceiasi munteni liberi, crestin-ortodocsi, uniti in fata necazurilor, gata oricand sa-si dea si viata unii pentru ceilalti. Abia acum se simtea nevoia unei manastiri...
</b><b>Crucea de pe marginea hartii
Si iarasi, la "temelie" se afla o intamplare miraculoasa. in 1990, Preasfintitul Iustinian Chira, episcopul-vicar al Maramuresului si Satmarului, cercetand hartile regiunii, insemnase cu creionul o cruce pe satul Scarisoara, gandind: "Aici este nevoie sa se zideasca o manastire". Nu stia nimic despre visul scarisorenilor. Mare i-a fost mirarea atunci cand, dupa aproape doi ani, un grup de tarani a venit la dansul tocmai din campiile vestice, cu rugamintea fierbinte de a zidi, exact in acelasi loc, o manastire noua. Erau motii din Scarisoara...
Locul s-a sfintit la 24 iunie 1991, de Sanziene, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, patronul viitoarei manastiri. Tocmai din Muntii Neamtului, de la sfanta Manastire Sihastria, a fost trimis aici parintele Serapion Nadejde, primul calugar al Scarisoarei. Doi ani de zile a staretit doar in vant si in nisipuri pustii. Desi ar fi avut unde locui in sat, el a preferat sa traiasca precum un sihastru, adapostindu-se intr-o coliba subpamanteana din mijlocul crangului, doar ca sa fie aproape de manastirea din inima sa. Frigurile iernii i-au subrezit sanatatea si, in cele din urma, a trebuit sa se lase dus. Cei cinci vietuitori de astazi ai manastirii au acoperit groapa parintelui Serapion cu o casuta de scanduri, in care mai intra, din cand in cand, sa se roage. Dar construirea propriu-zisa a bisericii n-ar fi fost posibila fara sprijinul granicerilor. Calugarii Scarisoarei vorbesc despre colonelul Sebastian Statie ca despre un adevarat parinte. isi amintesc, bunaoara, ziua in care a venit prima data aici, insotit numai de doi soldati. A privit dunele de nisip, si-a suflecat manecile camesii si a spus doar atat: "Haideti la treaba, oameni buni. Nu va fi usor". intr-adevar, n-a fost usor. Din cauza nisipurilor adanci, fundatia bisericii a ajuns pana la aproape trei metri, iar pentru fantana din curtea manastirii, a trebuit sa sape mai mult de doisprezece metri. Si, incetul cu incetul, au reusit.
</b><b>"Oriunde m-as duce, iau manastirea in inima mea"
Pentru motii satmareni, sfintirea bisericii, din vara anului 1999, a avut forta unei adevarate mantuiri. E foarte greu de inchipuit o atat de mare bucurie. Unii batrani ai satului au fost vazuti atunci izbucnind in plans, marturisind ca, daca si-au vazut manastirea terminata, pot, in sfarsit, sa moara linistiti. Pe-o parte a capului purtau "chica" impletita a motilor, erau imbracati in costumele lor albe si largi, de la munte.
Fara sa-si poata explica bine de ce - poate si fiindca a avut un destin asemanator -, parintele staret Teofil se simte de-al lor. Asemenea motilor care au fost nevoiti sa-si paraseasca "tara" lor cea draga, el a simtit amaraciunea unei altfel de dezradacinari: aceea de a fi nevoit sa-si paraseasca manastirea. "Aveam nouasprezece ani cand am fost trimis staret. Nu stiam ce ma asteapta. Toata viata mea de pana atunci a fost manastirea Rohia - acest adevarat Athos al Maramuresului. Eu n-am avut niciodata indoielile adolescentei, drame, alternative. De la noua ani, toate vacantele mi le-am petrecut acolo. Va spun pe cuvant, ajunsesem sa tin mai mult la fratii din manastire, decat la fratii mei de acasa. Iar la treisprezece ani, am spus ca eu de la Rohia nu mai plec niciodata. Cand Preasfintitul Iustinian mi-a dat ascultarea staretiei, tin minte ca am plans. Am plans fiindca ma desparteam de locul pe care eu il credeam cel mai frumos de pe pamant."
Astazi, la cei 24 de ani ai sai, parintele Teofil recunoaste ca greutatile i-au dat intelepciune. Am in fata un barbat puternic, cu ochii negri si scanteietori, din care a disparut orice urma de nostalgie sau naivitate. Ai senzatia ca nu-i scapa absolut nimic din ceea ce se intampla in jurul lui, ca e stapan peste toate. "Acum sunt sigur: nu conteaza in ce manastire traiesti. Simt in fiecare zi ca manastirea sunt eu. Ca oriunde m-as duce, iau cu mine manastirea in inima mea. Nu e nimic iesit din comun: cred ca asa ar trebui sa fie un calugar."
La Scarisoara, desi pamanturile sunt atat de nisipoase, ele dau rod bogat. in jurul manastirii, pustiurile au fost hasurate de pluguri, udate si afanate, preschimbate in adevarate comori. Uneori, dupa liturghiile diminetii, parintele Teofil iese in pridvorul bisericii si priveste cu dragoste intinderile de nisip, pana hat departe, spre fasia dintre zari. S-a razgandit: abia acestea sunt cele mai frumoase locuri de pe pamant.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)