Ilustrate din Tara Oasului- "Formula As" pe teren -Boace si tapurituri</b> Urmasi ai dacilor liberi, osenii au si astazi o fire rebela si voluntara, greu de patruns pentru un orasean. Ceea ce te intriga la ei cel mai mult este trufia si cerbicia de a face in viata doar ceea ce vor. Libertate neconstransa de reguli. Doar in sanul comunitatilor, normele de convietuire sunt foarte stricte, cel care nu se supune fiind imediat si fara prea multa vorba exclus (cum era pedepsita, de pilda, pana cu putina vreme in urma, indrazneala de a te casatori cu cineva din alt sat). Mandria de a apartine unui anume loc se vadeste intr-un detaliu de costum, accent de vorbire, obicei de nunta si de inmormantari. La 4-5 kilometri distanta, fiecare sat are "felul" lui de a fi, care nu poate fi confundat.
Aprigi si irascibili, nedespartiti (pana in urma cu doua decenii) de palinca si de cutit, osenii se cunosc si se respecta intre ei, dar sar degraba la a-si face singuri dreptate, atunci cand considera ca e cazul.
Numele lor de familie, scurte, cu rezonante dacice, precrestine - Man, Big, Hui, Stent -, le confirma statornicia in vechea Tara a Oasului. La fel de veche este si muzica lor, saltareata si aspra, insotita de tapurituri. Tapuresc si barbatii, si femeile, si copiii, umpland vazduhul de tipetele acelea salbatice si subtiri, mai inalte cu doua octave decat glasul obisnuit. Nu exista sarbatoare, nu exista petrecere sau nunta in Tara Oasului, la care tapuriturile sa lipseasa. Cu ele incepe orice melodie si orice joc. Strigarea aceea salbatica, neomeneasca, menita sa sparga vamile cerului, facand partas universul la bucuria oseanului. Abia dupa aceea porneste si muzica, un soi de "dant" fara melodie aparenta, foarte asemanatoare cu muzica irlandeza de azi (irlandezii, la fel ca si maramuresenii si osenii, au stramosi comuni: celtii, de la care si unii si altii au mostenit bisericile din lemn cu turle ascutite, crucea cu cerc, riturile pagane si boiul fetelor si al feciorilor blonzi si cu ochii albastri, de care sunt "pline" Oasul si Maramuresul.
Desi muzica oraseneasca inlocuieste tot mai mult grupurile de ceterasi, iar nuntile nu mai tin ca-n vechime - trei zile, tapuriturile au ramas neclintite, inconfundabila semnatura oseneasca pe cerul mileniului trei. Se recunosc in ea si osenii tarani, care lucreaza mai departe pamantul cu plugurile de lemn, parceland dealurile pietroase in patrate si in dreptunghiuri, in care candva vor creste cartofi si porumb, dar si osenii miliardari, porniti prin transeele globului, in cautare de munca, "la alb" sau "la negru", ca sa-si faca un rost. Cand si cand, atunci cand sarbatorile ii intorc acasa, in sat, de Craciun, de Pasti sau in duminicile tihnite de peste an, ii vezi stand la poarta, mandri nevoie mare, pe bancutele joase, in spate cu vilele lor uriase, invelite in sticla si marmura. imbracati cu haine de la Paris, cu dinti de aur in gura, par niste melci la parada, cu trupul lipit de casele lor, care mai de care mai mari si mai trufase.
Calator contemporan prin Tara Oasului, martor neputincios al ultimilor palpairi ale traditiilor care se sting, nu-ti raman decat trei bucurii intense: boacele (delicioasele sarmale cu pasat si ciuperci), palinca traznitoare si aromata si tapuriturile osenesti. "Cumparatu-mi-o Vasai/ Chischineu (basma) rosu-negrai./ S-o zadie galbenuta/ Numa lui sa-i fiu draguta."<b>Corina Pavel
Satul pustiu
Scunda si albastra, casa e imprejmuita din toate partile de pomi infloriti. in fata casei, pe-un petec de iarba moale, sta o femeie care priveste absenta spre capatul ulitei, ca si cand ar astepta pe cineva care intarzie. Se numeste Irina. Irina Mic. O taranca din Tara Oasului, satul Huta-Certeze. Sta in iarba desculta, tinand de funie o vacuta balana, cu privirile dulci si triste, careia din cand in cand ii sopteste ceva la ureche, ca unui om. Vacuta intelege, mugeste bland si-si indeasa botul in sortul stapanei.
Ulita pe care sta Irina Mic n-are nume. Porneste din strada mare a satului si o ia razna, prin crangul de langa rau, serpuind pe sub plute, spre moara veche: o poteca, pe marginea careia se insira, ingropate in verdele primaverii, cateva case vechi.
In unele duminici, Irina se-ncalta, isi pune hainele inflorate si coboara spre biserica din mijlocul satului. Si de fiecare data cand merge intr-acolo, inima i se strange, ca sub semnul unei amenintari. Pe ulita asfaltata care taie Huta-Certeze in doua, vechiului sat i s-au sters urmele. Casele albastre au fost inlocuite de case cu doua si trei etaje, mai inalte decat biserica. La strada, pe vechile bancute de lemn, sed aceiasi tarani de cand lumea, doar ca poarta haine orasenesti, iar in spatele lor se inalta niste palate nemaivazute, impodobite cu balconase si colonade din marmura. Garaje cu portile deschise spre strada lasa sa se vada inauntru automobile luxoase si de teren, tractoare nemtesti si microbuze americane. Un cartier de miliardari, cum nici in mijlocul Bucurestiului nu poti vedea. Unde sa fie satul de altadata? Si nu doar decorul s-a schimbat, ci si oamenii. in graiul lor osenesc se amesteca tot mai des cuvinte stranii, precum "mezoanele" din Paris, "biznisurile" din New York, "ristorantele" din Italia.
Aproape toti barbatii si femeile capabili de munca din satul Certeze sunt plecati la lucru in Occident. Munci cumplite, umilitoare, de salahori. Batranii ii asteapta cu dragoste, tragand rabdatori din tigara, ii asteapta ani la rand, anotimpuri la rand, primaveri si ierni fara numar, sa se intoarca acasa, in sat. Si, cateodata, mai ales la sarbatorile mari, ei vin, intr-adevar, inapoi. Rumeni in obraji, exuberanti si nitel mai grasuti, spun cuviinciosi "saru mana", mai ridica la casa un etaj - incaltea, sa crape vecinul de ciuda - apoi pleaca de unde au venit. Despre mizeria, foametea si umilinta pe care le indura in strainatate, nu scot o vorba, oricat i-ai intreba. Au fost invatati de mici sa trudeasca in tacere. Pe vremea lui Ceausescu, osenii erau excavatoarele Romaniei, acum sunt cea mai ieftina forta neagra de munca din Occident. Nu o data s-a intamplat ca ei sa fie gasiti morti pe camp, la asfintitul soarelui. Morti de osteneala, de munca.Asemeni pruncilor lacomi, care sug tata mamei pana ce mor de indestulare, osenii sunt invatati sa munceasca fara limite, pana la capatul puterilor.
Irina Mic are si ea copii plecati in strainatate: doi in Irlanda si doi in America. Nu stie ce fac ei acolo, in marile metropole occidentale. Daca o intrebi de copii, ea raspunde la fel: "Copiii-s bine, castiga bani". Niciodata nu raspunde cu glas tare. Te ia de dupa umeri, rade pe infundate si-ti raspunde in soapta, ca si cum ti-ar impartasi un mare secret. "Da matale, cum ti-i? Ti-i bine?", o intrebam. "Bine... bine... Daca am copii buni si mie mi-i bine", zice incet, dusa pe ganduri. Apoi, daca schimbi brusc vorba si o intrebi: "Da matale cum ti-i? Ti-i rau?". Ea va raspunde, fara sa-si dea seama, tot dupa cum poftesti: "Rau... rau... Ca tare sunt singura". Ce-i drept, copiii ii telefoneaza adesea (de grinda casei Irinei atarna un telefon portativ), ii trimit dolari si pachete. Si ei au inceput sa-si ridice case cu douazeci de camere, in sat. Dar femeia nu prea trece pe-acolo. Prefera sa ramana in casuta albastra, inconjurata de pomi infloriti, si sa-i pastreze in amintire, asa cum au fost cand traiau langa ea, acasa, in sat.Bogdan Lupescu
Sambra oilor
450 de artisti, 20 de ansambluri folclorice, 20.000 de spectatori, ciobani, negustori, o frenezie generala a cuprins unul din dealurile din Huta-Certeze in prima duminica a lui mai. Asa se intampla de 35 de ani, de cand osenii se aduna cu mic cu mare pentru a petrece impreuna la Sambra Oilor - o sarbatoare de secole, prilejuita de plecarea ciobanilor cu oile in munti. Ce-i drept, simbolul de la care a pornit sarbatoarea a ramas cam uitat. Undeva izolat, langa o margine de padure, preotul tine slujba de ocrotire a turmelor, ascultat evlavios de ciobani si de o mana de oameni care incearca sa nu ia in seama vuietul multimii si al serbarii, ce acopera dealul. Un deal plin cu corturi, paturi, gratare, tonete cu ochelari de soare, palarii de paie, casete cu manele, o aglomeratie de kitsch ce pare sa fi pus stapanire pe Sambra Oilor. Este insa doar o impresie. Chiar daca nu exista nici macar un cos de gunoi pe tot dealul, iarba este curata si, chiar daca palinca si berea curg in nestire, nimeni nu se face de ras. Ne aflam in Ardeal si osenii stiu sa se respecte si sa petreaca. Au si de ce. Pe scena se perinda zeci si zeci de cantareti si dansatori, intr-o defilare a superbelor costume populare din zona, ce ar lasa mult in urma orice parada de moda de la Paris. Apar tapuritoarele din Bixad, canta Dumitru Farcas, lumea se ridica in picioare si aplauda, apoi ansamblul copiilor din Batarci taie rasuflarea cu costumele si cu vitalitatea lor. "Tot anul asteptam sa venim si sa cantam aici. Mai cantam noi in sat, la camin, la nunti, dar aici ne place mai mult, ca-i mai frumos, mai liber." Sunt stransi toti, roata, in jurul meu, frumosi foc, imbujorati si care mai de care vrea sa-si laude costumul. Baietii au pe cap palarii pe care au fost cusute margelute cu miile, iar fetele poarta "zadie, franghie, camesa, margele, zgarda, batie".
Ceva mai departe de scena, fara sa deranjeze pe nimeni, un batran tapureste cu foc, fara sa-i pese ca tocmai a inceput sa cante Nicolae Sabau. "Las ca pe Nelutu il stiu. Nu zice mai fain ca mine." imi face semn cu ochiul, apoi se rasteste la ceterasul cu vioara, de langa el, si la tiganusul ce zdrangane la o chitara cu doua-trei corzi: "Ba, zi dansu ala cu delie, delie, ca nu mai am glas, am tot baut".
Serbarea de la Certeze exprima exact realitatea satelor osenesti, cu contradictiile sale unice, intre bogatie, lux si traditie, intre orgoliu exacerbat, obsesie pentru bunurile materiale si ospitalitate, caldura umana.
Inainte de a pleca, mai rotesc o data ochii peste adunarea de 20.000 de oameni si privirea mi se opreste pe o batrana blanda si frumoasa, intr-un costum popular albastru, cu flori rosii. Mananca inghetata si tine la subrat un aparat de filmat. N-a ratat nici una din cele 35 de serbari de pana acum si se bucura tare cand vede cat de multa lume vine aici, chiar daca, cu ani in urma, erau si mai multi oameni, veniti pe jos.
Sarbatoarea populara nu moare, chiar daca osenii vin la Sambra in Mercedesuri Sport de ultimul tip si construiesc in locul caselor batranesti - palate cu fantana arteziana. Faptul ca la Sambra Oilor se aduna 20.000 de oameni si ca ai mici asteapta un an intreg cu sufletul la gura, sa cante si sa danseze in costume populare, poate sa insemne ca inca nu-i totul pierdut.Iulian Ignat