"Taranul e pe camp, taranul e pe camp./ Ura, draguta mea, taranul e pe camp!"Pamantul, Intre Iubire Si Afacere- Patru "chiaburi" din Dorobantu povestesc -
Candva, nu mai demult de vremea tineretii bunicilor nostri, iubirea de pamant a taranului roman intrecea orice inchipuire. Pentru pamant, erau sacrificate pasiuni inflacarate, se comiteau crime, se declansau rascoale locale si se intrerupeau relatiile firesti dintre frati, dintre parinti si copii, dintre vecini. Mai toti marii romancieri romani ai secolului al Xx-lea au cautat sa puna in pagini nemuritoare povesti despre iubirea taranului pentru pamantul sau.
...Pana a venit marea paranteza pusa in calea sufletului taranesc de nemilosul regim comunist. Patru decenii s-a straduit sa rastoarne o lume, sa perverteasca constiintele, sa zguduie din tatani "eternitatea" - aceea despre care poetul spunea ca "s-a nascut la sat". Cand, dupa 89, s-a incercat o revenire la normal, s-a procedat cu stangacie, cu jumatati de masura, de parca sufletul taranului colectivist devenise un "cocon" de larve de matase, gata oricand sa-si ia zborul, precum fluturii. Poate a existat o oarecare indreptatire atunci cand s-a retrocedat pamantul cu taraita; cineva de la Bucuresti se va fi temut ca taranii ar fi facut atacuri de inima in masa, daca li s-ar fi dat intreaga proprietate. Asa ca s-au mai dus pe apa "pariului castigat cu agricultura" vreo cativa ani buni, pana cand s-au dumirit politicienii incotro sa orienteze panzele corabiei, timp in care taranii iubitori de pamant s-au mai imputinat, lasand in urma un gol greu de inlocuit. Pe scurt, pamantul a venit cand putini il mai asteptau. Satele ofereau un spectacol suprarealist: batrani neputinciosi, tineri mutati la bloc, autoritati nehotarate si puse pe capatuiala. Intre toti, ca un potinteu, pamantul cel mai roditor din Europa, devenit incet, dar sigur, parloaga. (Intinderi nelucrate, salbaticite, acoperite de pir.) De necrezut, dar, cu toata disperarea, taranii nu au dat inca un "raspuns final", cum se spune azi pe la televizoare. Luand-o pe drumul comercial (asociatiile sunt primul pas spre transformarea pamantului intr-o afacere ca oricare alta), proprietatea agricola se mai impiedica de "cioturi" ale iubirii venite dintr-un timp revolut. Anume, mai sunt inca in viata oameni pentru care dragostea de mosie e "un zid"; batrani care tin cu dintii de "locul" lor, mostenit din mosi-stramosi; pensionari inca in putere sau, cel putin, cu mintea limpede, pentru care "milionul" guvernantilor este o gluma buna, o "stangacie birocratica". Primindu-si inapoi pamanturile, cei patru "chiaburi" din povestea noastra, toti trecuti de 70 de ani, locuitori ai comunei Dorobantu, din judetul Calarasi, sunt printre ultimii "anacronici", pentru care lanurile de grau sunt un blazon al demnitatii, o pavaza a mandriei, si nu o banala marfa, un turcism al tranzitiei.
</b><b>"Esti tanar. Mori de foame? Nu te cred"
Pe podisca, in fata carciumii lui "Colonelu", stau la taifas, pe inserat, ai mai avuti oameni din sat, singuratici si cuminti, cu o sticla de vin in fata. Cel din stanga, Vasile Necula, indesat si vanjos ca un halterofil bulgar, rupe tacerea: "In ziua in care am primit pamantul inapoi, parca l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Am stat in asociatie un an, dar nu era de noi. Radeau, maica ma-sii, ai batrani de mine in vis, taica si batu: <<Pana aici ti-a fost credinta, Vasile? Te dai batut, ca mutul satului?>>. Asa ca m-am avantat la munca si am pus ordine in gospodarie. Am ascuns apoi taloanele de pensionar, sa nu le mai vad, sa uit; am ascuns ceasurile din casa, ca timpul taranului il masoara soarele, direct. Soarele e viata, pe cand ceasurile iti amintesc de amenintarea mortii. L-am sunat pe baiat, pe Lica de la Calarasi, si i-am spus: vii sau ce faci? A venit si l-a adus si pe fiul lui, pe Iulian, caruia i-am si cumparat o masina cu banii luati pe pepeni, in vara trecuta".
- Nu ai prea multa bataie de cap cu cele 7 hectare de pamant? Nu ti-e greu? Nu te dor oasele?
- Nu muncesc numai eu. Platesc oameni. Masa, bautura buna, suta de mii pe zi.
- Cat costa infiintarea unui hectar de grau?
- In jur de 5 milioane. Tractoristii te jupoaie. Cu toate ca avem multe tractoare in sat, s-au vorbit sa ia acelasi pret, sa ia pielea de pe noi: numai aratul costa 600.000 lei. Adaugi 350.000 pentru discuit, 350.000 pentru semanat si cate altele.
- Deci, milionul de la Guvern acopera abia a cincea parte din cheltuieli...
- Da stie nevoia cat acopera...? Noi abia ne tinem dracii pe noi muncind, n-avem timp sa ne gandim la Guvern si la ale lui. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine, bunaoara, ma doare sa-mi vad tarlalele transformate in parloaga, m-am saturat cat le-a tinut colectivul "ale nimanui", din care trebuia sa furi ca sa nu mori de foame. Si ma mai doare ceva: astia tineri din sat nu se-ndeamna la arat; nu le place munca, ci numai a sta aici, la umbra, cat ii ziua de lunga, cu o bere lesinata si un pachet de carti soioase in fata. Eu le-am zis de la obraz: "Ma baiete, esti tanar. Mori de foame? Nu te cred. Vino, ca sunt in cautare de oameni la prasit! Dar, ti-ai gasit!... Nimeni nu mai tine astazi la pamant cum am tinut noi in tinerete. Nici macar guvernantii.
"Iliescu ne-a dat cu o mana si ne-a luat cu doua"
Aurel Dragan, zis Ulmeanu, are aproape 13 hectare de pamant in plin Baragan, la 8 km de sat. Are oi, pasari fara numar, vite, gradina de zarzavat si ceva vie. Mare parte din tarlale provine din zestrea nevestei. "Desi orfan de la 9 ani", spune, "am stiut sa ma orientez in viata. Pamantul a tras la mine, s-a intamplat sa-mi iau nevasta bogata si frumoasa, vrednica si ascultatoare, invatata cu suferinta. Si acum, la varsta noastra, ne trage campul cum trag salcamii norii de ploaie. Nu demult, din pamantul nostru mancau altii: manca primarul, manca notarul, manca pescarul. Brutariile ceapiste fabricau paine din lacrimile noastre, iar oficialii de la Calarasi ne bateau pe umar si ne alungau din camp, daca ridicam glasul. Dupa 90, s-a luminat oleaca zarea, dar tare greu s-au miscat lucrurile. Ne-au tinut pamantul agatat de mentalitatea colectivista a celor care ne-au condus. Cica nu indrazneau sa riste. Mai bine zis, nu credeau ca a venit iarasi vremea noastra."
- Ai primit milioanele?
- Le-am primit, dar nu pe toate. Restul, cica, atunci cand vor da boii...
- De ce n-ai dat pamantul in asociatie? Mai poti munci la 70 de ani?
- Pot. Asociatia nu e pentru mine. O fi mai modern acolo, asta o fi viitorul, dar ce m-as face, sa aflu intr-o zi ca graul si porumbul meu intra in hambarele altora? Nu stiu, zau, dar o noua colectivizare nu mai pot indura. Asta ar insemna si pieirea mea de pe pamant.
***
Mai transant mi s-a parut vecinul Fanica Dalgaru, un om mai inalt "cu o palarie" decat ceilalti, slab si cu fata luminata de zambet. "Cu milioanele astea", crede el, "Iliescu ne-a dat cu o mana si ne-a luat cu doua."
- Cum s-a intamplat acest lucru?
- Uite cum: am primit un milion de hectar, dar ni s-a retras subventia de 500 de lei la kilogramul de grau. La o productie de 5000 kg, inseamna 2,5 milioane la un singur hectar. E limpede unde ne-a pacalit?
- Te vad slab si dus pe ganduri; mai poti face fata lucrarilor pe cele 10 hectare de grau, floarea-soarelui si porumb?
- Locul meu e in camp, domnule. Bat cu pasul 10-15 km pe zi, sa-mi inspectez culturile. Noi, astia patru de ne vezi aici, suntem tare gingasi cand e vorba de dreptul de proprietate. Ma uit la ai din asociatie: vai de mama lor, saracii. Nu mai au nici un rost pe lume. Cum sa te numesti taran si sa nu-ti muncesti pamantul? Nu mi-a fost de-ajuns ce viata amarata am dus sub comunisti? Macar acum, la batranete, sa fiu multumit; sa mor impacat ca las patulul si hambarele pline.
- Guvernul va lua un credit de 100 de milioane de dolari pentru a importa grau din America. Dvs., taranii, nu mai aveti grau in hambare?
- Cum sa nu? Numai eu am 14 tone; ceilalti au la fel si chiar mai mult. Numai din Dorobantu s-ar putea cumpara peste 80 de tone. Ce ne trebuie grau din alte tari, cand noi abia asteptam sa-l vindem pe al nostru? Eu n-am decat doua clase de scoala, dar inteleg ca e ceva necurat la mijloc.
- O valoare taraneasca traditionala, "iubirea de pamant", pare a fi in pericol de a ramane doar o amintire. Cum vezi dumneata viitorul Baraganului?
- Greu de spus. Dar adevarul asta e: tinerii nu stiu ce-i aceea iubire de glie. Cand am primit pamantul inapoi, n-am stiut de noi de bucurie. A nu mai sti de tine - asta-i fericirea adevarata la taran. Pe cand tineretul vede lucrurile numai comercial. Baraganul va ajunge o mare masina de fabricat bani, ceea ce poate ca nu-i rau, dar nu e pentru noi, astia batrani si prosti. Noi nu stim sa facem negustorie, noi ne atasam de lucruri, de un sac mai frumos, de o coserie, de o loitra a carutei. De aia, poate, nu suportam asociatia. Cum sa care un oarecare graul la Baza cu sacii mei bine cusuti si spalati de nevasta? Asta n-o pot inghiti.
</b><b>"Cei dintai hoti din Baragan au fost sefii colectivelor"
Iordan Marcu, zis Dalu, este cel mai batran dintre povestitori: a implinit de curand 76 de ani. E multumit de ceea ce face, e multumit de cele 8 hectare roditoare, de ragazul pe care i l-a lasat Dumnezeu de a se bucura sa-i vada pe comunisti inlaturati de la putere. Chiar daca a auzit ca securistii sunt infiltrati peste tot in viata economica si politica, e multumit ca "s-a luat puterea Securitatii", acea Securitate care l-a chinuit si l-a inchis in anii 60 doar pentru simplul fapt de a fi fost fiul unui destoinic primar taranist, Stefan Marcu, cel ales de cinci ori in fruntea obstii. Oricat l-au batut cu biciusca uda si oricat l-au tinut inchis intre sobolani in beciurile din Calarasi, Iordan Marcu nu s-a inscris in C.A.P. N-a acceptat ca cererea de inscriere in tovarasie sa fie masluita si transformata in cerere de inscriere in colectiva. In aceste conditii, nici nu are rost sa-l intrebam de ce nu accepta asociatia. In schimb, omul are o mare durere legata de anii post-revolutionari: "Cei dintai hoti din Baragan au fost sefii colectivelor", spune. "Sub pretextul ca avem datorii, au vandut vacile C.A.P.-ului si au bagat banii in buzunar. Apoi, au dat liber la furatul tevilor si al sistemelor de irigatie, la distrugerea grajdurilor si a saivanelor. Comuna noastra are un bilant foarte rusinos, s-a furat totul pe sub nasul politiei, care avea consemn sa nu intervina."
- Graul pare a fi foarte frumos anul asta. A plouat, plantele cresc vazand cu ochii. Ce pronostic ai pentru recolta acestui an?
- Daca anul trecut, pe seceta, am facut 10.000 kg de grau de pe 2 hectare, s-ar putea sa avem mari si placute surprize in vara ce vine. Da, Doamne! Campul parca-i Marea Neagra, graul unduieste ca o fecioara, de ti-e mai mare dragul sa privesti de pe margine. Dimineata, cand ies la camp, imi dau lacrimile de bucurie. Am inecaciune, am necazurile mele, dar ochii mi se limpezesc la vederea graului verde.Ion Longin Popescu
(Fotografiile autorului)