Manastirea Tismana asteapta miracolul InvieriiDegetul sfant
In apropierea Sfintelor Pasti, din Muntii Gorjului curge mireasma de rai. E duminica, e liturghia Bunei Vestiri si Manastirea Tismana e invelita in stihare sarbatoresti, de lumina. Pentru prima data in an, cu prilejul acestui mare praznic imparatesc, maicile au deschis racla de argint din stanga altarului, un sicriuas stralucitor, ce lumineaza parca firida zidurilor afumate de trecerea veacurilor. In racla aceasta e "inmormantat"... un deget. Un deget din moaste de sfant, spre care se indreapta toata nadejdea credinciosilor din biserica: degetul aratator de la mana dreapta a Sfantului Nicodim, incepatorul de temelie al manastirii, ramas neputrezit de aproape sapte sute de ani. Alaturi, in racla, se afla si crucea de plumb, de care sfantul nu se despartea niciodata, alungand duhurile rele cu ea. Se spune ca cei ce alearga cu inima curata la Sfantul facator de minuni vor scapa de toate incercarile vietii si orice dorinta le va fi auzita de Dumnezeu.
Liturghia tacerii
Aproape de amiaza, biserica e cufundata intr-o nesfarsita pace. Calugaritele tocmai au savarsit de cantat "Binevesteste, Pamantule, bucurie mare..." - axionul Maicii Domnului la Buna Vestire, pelerinii stau cu fruntile in pamant si asteapta cu totii, in obsteasca tacere, sa se intample ceva insemnat. "Din nou au curs lacrimi de mir pe icoana imparateasca...", imi sopteste o femeie, ca si cum mi-ar impartasi un mare secret.
Sfintii din varfurile turlelor se pierd in intuneric. Chipurile lor se schimba parca dupa tonalitatile liturghiei - cand blajine, prelungi, cand incruntate si amenintatoare. Aproape toti sunt zugraviti in nuante de rosu inchis, simbol al vietii.
Pe un arc de turla e insusi Sfantul Nicodim - inalt, purtand la gat nelipsita cruce de plumb. In mana stanga tine vestitul sau Tetraevangheliar, cu dreapta binecuvanteaza. Iar sus, sus de tot, in gigantica bolta de deasupra catapetesmei, ne copleseste pe toti fresca Invierii...
Un tipat de copil sfasie tacerea. Multimea de spinari se despica incet, cateva fete se intorc spre usa bisericii, privind indarat cu o curiozitate mustratoare. In picioare, o femeie cu chipul galben strange la piept un prunc. Femeia porneste spre altar. Cu greu reuseste sa treaca printre oameni, ii calca pe maini, se impiedica, isi cere iertare in stanga si-n dreapta si, tot inaintand catre racla, copilul (de nici macar trei anisori) porneste sa urle, un zbieret neomenesc, spasmodic, parca ar simti o primejdie de moarte, care se apropie din ce in ce mai mult. "Epilepsia, boala diavolului... Il duce <<la Sfantu">> sa-l lecuiasca...", murmura cineva, neindraznind sa ridice ochii. Linistea creste in intensitate. Femeia s-a prabusit demult, undeva, in multime, astupand cu palma gura copilasului. Slujba continua...
O cetate de neinvins
Manastirea Tismana seamana mai degraba cu o sihastrie de pe Sfantul Munte ori cu o cetate fortificata, din vremuri stravechi.
Mai intai, padurile... Daca urci privirea, te poti inspaimanta crezand ca cerul a disparut. De jur-imprejur, codrii urca triumfal pe verticala, asemeni unor perdele colosale si unduitoare de arbori. Prin haurile de verdeata nu se vede macar un petec de pamant ori vreun clont de stanca si nici nu-ti dai seama in ce-si pot infige radacinile brazii si gorunii acestia seculari, intr-atat de abrupte sunt vaile. Din loc in loc, pete intinse de frunzis mai rarit si galbui: castanii comestibili (cea mai intinsa plantatie din tara) saditi, pare-se, chiar de mana Sfantului Nicodim.
Apoi, manastirea... In mijlocul oceanului de codri, semeata, zvelta si alba, suita pe un "scaun" de munte stancos, marea lavra iti da deopotriva o senzatie de fragilitate si putere. Fragilitate - caci toate privelistile din jur iti taie respiratia: zidurile de nord si de rasarit ajung pana in buza unor prapastii, iar catre sud, o stanca ametitoare, ciuruita de pesteri ale sihastrilor din vechime, tasneste din haurile vegetale si se apleaca pana deasupra chiliilor calugaresti, dar atat de amenintator, incat te gandesti ca-n orice clipa s-ar putea prabusi peste ele. Dar, cu toata salbaticia asezarii ei, economia Manastirii Tismana, cu toate ale ei (biserica, paraclise, chilii, case de oaspeti, bucatarii, trapeze, ateliere de tesatorie, pictura, broderie, croitorie, gradini, stana cu 50 de oi, anexe gospodaresti, grajduri de cai si de vite), ar putea ramane in picioare si supravietui inca sute de ani, fara vreun ajutor din afara, atat este de puternica, de inexpugnabila, de suficienta siesi. Zidurile mai groase de un metru, sustinute de contraforturi, biserica trainica, zidita direct pe stanca, intregul fort manastiresc par sa se pregateasca, in fiecare zi, pentru o batalie nevazuta.
Si apele... Dintr-una din pesteri izbucneste un parau cu apa sfintita, ce se pravale in inima muntelui. Un fir iese in curtea manastirii printr-o cismea cu teava indoita, iar restul puhoiului trece - n-o sa credeti - pe dedesubtul manastirii si iese prin partea opusa, chiar de sub talpa zidurilor nordice, aruncandu-se peste noianul de stanci, intr-o cascada neasemuit de frumoasa, ce ajunge pana aproape de raul Tismana. In afara vuietului caderilor de ape, nici un sunet nu razbate de acolo, de sus. Din exterior, nu vezi decat aliniamentele de creneluri si ferestruici zabrelite, ziduri trainice, inchizand manastirea din cinci parti (cu cinci bastioane la colturi), fara macar sa poti ghici ce minunatii s-ar putea ascunde inauntru. Primul pas a avut pentru mine puterea unei revelatii. Dupa gafaiala urcusului, deodata te simti mai usor, de parca ai putea sa zbori. Linistea iti tiuie in urechi, ochii ti se limpezesc si cugetul ti se lumineaza ca prin farmec: o curte larga, cu alei si gazon marunt, ingrijita pana in cel mai mic detaliu, avand in mijloc biserica, neschimbata din vremea ctitorilor voievozi care au refacut si intarit lucrarea calugarului Nicodim: legendarul Radu "Negru-Voda" (1385), apoi fiii sai, Dan I si Mircea Voievod (1418). Desavarsita ei simplitate aminteste de bisericile din muntii Macedoniei, locul nasterii Sfantului Nicodim. Incinta e un adevarat paradis: ziduri albe ca laptele, pe care se proiecteaza, ca niste umbre fugare, halucinante, fluturarea raselor negre, calugaresti. Astfel ca, de la oameni la ziduri, Manastirea Tismana nu-i decat alb si negru. Alb si negru, ca sufletul lepadat de lume al calugarului. Alb si negru ca o cale fara de intoarcere...
Dorul de singuratate
Desi liturghia nu s-a terminat, maica Emanuela iese grabita din biserica, ca sa bata toaca din stanga intrarii, o toaca avand forma unei pasari metalice, cu aripile groase, curbate spre inauntru. "Sunt multe maici batrane si bolnave aici, in manastire, care nu pot veni la slujbe", ma lamureste calugarita. "Cand aud sunetul toacei, ele stiu ca suntem intr-un moment important al liturghiei si se roaga fiecare in chilia ei, ca si cum ar fi de fata."
Maica Emanuela are 64 de ani si a intrat in viata monahala de la sapte ani. "De ce m-am dus la manastire? E ceva inexprimabil, cuvintele sunt prea sarace pentru a va explica... Am avut o copilarie scurta, insa foarte fericita. Tin minte unele duminici, cand mergeam cu mama si cu bunica mea la biserica si acolo simteam o bucurie si... un dor - da, asta-i cuvantul! -, un dor de nimeni anume, un dor de liniste si singuratate, pe care-l mai simt si azi. N-a mai fost alta cale. Cred ca am ales manastirea in clipa in care mi-am dat seama ca oamenii sunt mult mai rai decat credeam eu. Am plecat trei fete din sat la o manastireapropiata, prin partile Buzaului. Iar cand, cu decretul din 1959, au alungat maicile de acolo, eu am pornit cu parintii intr-o calatorie pe la toate manastirile mari din tara, nedesfiintate de comunisti. Dintre toate, cel mai mult mi-a placut Tismana." Astfel, maica Emanuela imi intareste banuiala de dinainte: o data intrat in curtea aceasta, e imposibil - macar putin - sa nu te fi schimbat. "Multi oameni ne spun ca simt un fel de <<energie>> binefacatoare, venind la manastirea noastra. Si cum sa nu fie asa, daca aici s-au adunat aproape sapte sute de ani de rugaciune neintrerupta? Nu e joaca: locul acesta a fost gasit cu jertfa de Sfantul Nicodim, urmand semnele si incercarile dumnezeiesti." Imi arata apoi, in pridvorul bisericii, piatra "cu chenar" sub care a fost ingropat "Sfantu"" (1310-1406), insa moastele lui - spune o pisanie - au fost tainuite de calugari, de frica turcilor, undeva prin muntii din jur, nu se stie unde. "Cu toate acestea, noi, maicile, ii simtim prezenta zi de zi. Noi stim ca Sfantul este aici, aproape, si ne iubeste..."
Minunile Sfantului Nicodim
E imposibil sa n-o observi: sus, la patruzeci de metri, in peretele stancos din dreapta intrarii, se afla o gaura de pestera, astupata de o cruce cu doua sfesnice. Daca din intamplare vreo maica se uita in sus, spre stanca aceea, isi face imediat sfanta cruce. "Da, e chilia Sfantului. S-a sihastrit acolo inca din vremea cand era staret", imi spune maica Emanuela. "Nu stim de ce s-a impamantenit credinta ca acolo, la pestera, nu e voie de la Dumnezeu sa urce parte femeiasca. Orice femeie care a intrat in chilia sfantului e blestemata pe veci. Din cand in cand, se mai incumeta cate un flacau mai curajos, dar numai pe funie, vedeti ce abrupt este."
Te uiti la punctul acela negru si nu-ti vine sa crezi: chiar acolo, in pieptul muntilor Starminei, s-a nevoit unul dintre cei mai importanti traitori crestini din toate veacurile. Minunile pe care Sfantul Nicodim le-a infaptuit in drumul sau spre Tismana au uimit intreaga Europa a Evului Mediu.
S-a intors din Muntele Athos pe cand avea 40 de ani (aproximativ in anul 1350), in urma unei vedenii de o putere nemaiintalnita: Maica Domnului i-a poruncit in vis sa treaca in Tara Romaneasca la un loc numit "al Cascadelor" si sa zideasca acolo o mare lavra, in cinstea si cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Nimic nu i-a stat in cale: ajungand la Dunare, in partile Orsovei, si-a aruncat rasa calugareasca deasupra apelor, folosind-o ca luntre pentru a trece dincolo, in Muntenia. Iar valurile l-au ascultat. A urmat tamaduirea de "ciuma neagra" a satelor din partile Severinului si pana astazi, mehedintenii pastreaza sarbatoarea "Ciumarcii", praznuindu-l astfel pe marele sfant athonit. Iata-l acum descult si cu traista calugareasca pe umar, cautand, tocmai prin sihastriile Carpatilor, locul ce i s-a aratat in vis. Oriunde gasea o asemuire cu vedenia din Sfantul Munte, se oprea si inalta un Jertfelnic inchinat Fecioarei Maria. Dupa ce a terminat Manastirea Vodita (1364-1375), un glas dumnezeiesc i-a spus ca locul cautat nu-i aici, ci mai inlauntrul tarii. Urcand pe Jiu catre munte, a facut o multime de popasuri si de fiecare data mai zidea cate un sfant locas, crezand ca acolo i s-a implinit ravna (manastirileVisina, Gura Motrului, Topolnita sau Prislop il au pe Sfantul Nicodim ca prim ctitor). Dar locul visat tot nu se arata... "Nu este aici, ci la Cascade, precum ti-am poruncit intai", auzea, de fiecare data, glasul din ceruri si pornea mai departe. In cele din urma, ratacind pe valea Tismanei, a innoptat in satul Vanata, la un taran al carui copil ii pierduse niste porci intr-un loc indepartat, numit "la Pisetori". Cand a auzit de locul acesta, Cuviosul Nicodim l-a rugat pe tatal copilului sa-l lase sa mearga sa-i arate acele cascade. La rasaritul soarelui, au pornit spre munti. Doar ei doi - un copil zburdalnic si un monah uscat, cu privirea pierduta in departari - facandu-si loc prin desisurile padurilor virgine. Si cand copilului i se facea foame, Sfantul ii zicea: "Pune piciorul tau pe al meu si spune daca mai simti foamea", iar copilul nu mai simtea nici foamea, nici oboseala. Si, in sfarsit, au ajuns la Cascade! De jur-imprejur, erau niste copaci uriasi, dintr-un soi tainic, cu lemnul tare, rosiatic si rezistent la ape, asemanator cu abanosul, dar avand ace ca si brazii. Erau tise. Sfantul a cazut in genunchi langa un arbore milenar, cu lacrimile siroind pe obraji, rugandu-se trei zile si trei nopti lui Dumnezeu sa-i dea un semn. Deodata, din inalturi, a coborat spre el un sul de lumina si un rug de foc s-a pogorat asupra tisei batrane, iar glasul cel divin a zguduit vaile: "Aici este locul!...". Atunci, Sfantul a taiat tisa cea mare, din ea a facut o biserica, iarpe radacina tisei a asezat Sfanta Masa. Dupa acest soi de conifer "care nu creste nicaieri decat in imprejurimile manastirii", a fost data si denumirea manastirii: Tismana, manastirea din tisa. Cu toate astea, multi cred ca altarul a fost ridicat pe ruinele unei vechi dave traco-dacice, iar numele manastirii se trage din Tizmen(a), "loc fortificat cu ziduri". Urcandu-se in pestera pe care voia s-o preschimbe in chilie, Sfantul Nicodim a gasit inauntru un sarpe urias. Doar indreptand asupra lui crucea de plumb, sarpele a iesit din grota si, izbindu-se cu capul de stanca, a impietrit pe vecie.ÊIn chilioara aceasta va scrie, spre sfarsitul vietii, vestitul Tetraevangheliar - cel mai vechi manuscris miniat din intreaga Valahie. Si tot de acolo, din pestera, va indruma randuielile vietii de obste, intocmai dupa modelul de la Muntele Athos, organizand manastirea ca pe o "samovlastie" de sine statatoare, neatarnand nici macar de poruncile mitropolitului sau ale voievodului. Marea lavra domneasca a fost ridicata la rangul de arhimandrie - singura arhimandrie din acea vreme a Tarii Romanesti. Pentru ca a fost sfatuitorul si duhovnicul a patru domnitori, Sfantul Nicodim a intrat in legenda drept un "Daniil Sihastru al Olteniei".
</b><b>Tamaduitorul duhurilor rele
De mult au disparut tisele din muntii Godeanu, Parang si Vilcan... Maicile au tinut neaparat macar sa vada cum arata lemnul acela pretios, chinuindu-se sa aduca niste puieti tocmai din partile Satmarului. S-au bucurat cu toatele vazand ca doua tise chiar au prins rod: una jos, la casele de oaspeti, langa "chioscul lui Cosbuc" (locul de basm unde poetul transilvan a tradus "Divina Comedie", "descult, cu picioarele in apa Tismanei si cu manuscrisele pe genunchi"), iar cealalta sus, aproape de pestera. Maica Emanuela urmareste cu degetul o vana de arama ce serpuieste prin maruntaiele stancii, avand la capat o pata intinsa, ca de o explozie: "Acolo a ramas incrustat in steiul muntelui capul sarpelui alungat de Sfantul Nicodim...".
E uimitor: calugarita vorbeste despre sihastrul acesta ca si cum el ar fi mereu undeva prin preajma, ca si cum i-ar auzi gandurile. "Sfantul e cunoscut mai ales pentru tamaduirea de duhuri rele, cea mai grea dintre suferintele omenesti. Am cunoscut multi oameni chinuiti de epilepsie, care s-au vindecat aici, la sfintele masluri. Sa vedeti cum ii zguduie diavolul pe bietii oameni, si dupa ce se trezesc nu-si mai amintesc nimic, dar sunt loviti pe tot corpul, vineti, ca si cum ar fi batuti cu varga... Sunt unii care numai se ating de racla cu moaste si simt o usurare nemaipomenita, asa, ca si cum ar iesi din trupul lor un alt om sau un duh necurat. E ingrozitor!" Cu un gest fugar, maicuta isi alunga din amintiri gandurile negre.
O urmez in tacere prin tainitele manastirii. Ea imi arata pe rand chiliile calugaresti, arhondaria, camerele de gazduire ale marilor demnitari de stat, muzeul cu halci de pictura decupate de pe zidurile bisericii (care au acoperit si au pastrat in chip miraculos frescele vechi, de la 1563, ale celebrului pictor Dobromir). Coboram apoi in pivnitele tenebroase, acolo unde Sfantul Nicodim - iscusit mester dogar - facuse din lemn de tisa o "zacatoare" uriasa - butoi pantecos in care incapeau "treizeci si sase de mii de ocale" de vin sfintit. In afara cetatii a ramas doar biserica bolnitei (fostul spital manastiresc), izolata "din motive de contagiu". Rezidita in anul 1650 de Matei Basarab, ea este cunoscuta azi sub numele de "Paraclis".
Si cate n-ar mai fi de spus... Maica Emanuela alearga iarasi spre biserica si loveste de trei ori toaca metalica, vestind astfel clipa de varf a liturghiei, momentul inaltator in care preotul va spune: "Luati, mancati, acesta este Trupul Meu!".
Inauntru, aerul a devenit mai greu, mai apasator. Printre usile imparatesti vad trei preoti, in frunte cu parintele Vartolomeu - duhovnicul obstii. Cei trei se strang in brate, sarutandu-si unul celuilalt umerii. Isi cer astfel iertare, inainte de a se ruga pentru sfintirea cinstitelor daruri. In cele din urma, ies inaintea multimii: unul cu painea, celalalt cu vinul, iar ultimul tinand crucea cea mare, batuta in pietre scumpe. Privindu-i de jos, cei trei par nefiresc de inalti, barbati invesmantati in aur si lumina, ridicand cu solemnitate ofrandele deasupra poporului insetat de sfintenie: "Pre voi pe toti, drept muritorilor crestini, sa va pomeneasca Bunul Dumnezeu intru Imparatia Sa!...". Si, deodata, din stranele laterale, glasurile inalte ale maicilor, apoi ale tuturor celor din biserica se unesc intr-una dintre cele mai inaltatoare cantari auzite vreodata, o oda insufletita de bucurie, la care ia parte intreaga suflare: "Ca pe Imparatul tuturor voind sa-l primim, pe cel Nevazut inconjurat de cetele ingeresti! Aliluia! Aliluia! Aliluia!". Sus, in cer, rasuna deja clopotele Invierii.Bogdan Lupescu
Foto: Victor Bortas (pag. 12)
Iulian Ignat (pag. 13)