Cultura
In memoriam
Adolf Armbruster Seara linistita petrecuta in fata televizorului a fost intrerupta brutal de o stire azvarlita trunchiat, din goana dupa senzational: un teribil accident de masina pe o sosea din judetul Vaslui, in care Viorica Cortez, mezzo-soprana de talie mondiala, fusese ranita, iar sotul ei, dr. Adolf Armbruster isi pierduse viata. Uluirea mea s-a amestecat cu durerea si cu indignarea, din cauza foamei de senzational cu care ne erau infatisate imaginile si a lipsei de informare (as zice, de cultura) a reporterilor.
De-a lungul timpului, le-am luat interviuri pentru revista noastra si celebrei artiste, si istoricului german de origine romana, Adolf Armbruster. De fiecare data, delicatetea si politetea domnului Armbruster creau o atmosfera deosebit de placuta. La prima intalnire, eram coplesit: urma sa stau de vorba cu un savant cu o solida recunoastere "afara", profesor la Tubingen, specialist in problemele sasilor din Transilvania, cu carti premiate ("Romanitatea romanilor. Istoria unei idei" a primit premiul Academiei Romane) si traduse, el insusi fiind traducator al unui studiu de referinta pentru umanisti - "Literatura Europeana si Evul Mediu latin". Un savant care, sas fiind, fusese "vandut" rudelor din Germania, cum incredibil se intampla in tristii ani ai Romaniei. Am admirat la domnia sa rigoarea - specifica, poate, etniei sau formatiunii de istoric -, rafinamentul si umorul fin. Inainte de toate insa, Adolf Armbruster a fost un patriot. Un german care si-a iubit exemplar prima tara. In interviurile pe care i le-am luat, observa intotdeauna pertinent "cusururile" contemporane, cauta explicatii obiective, era un avocat sentimental al Romaniei. Personalitatea lui a influentat raporturile culturale romano-germane, intotdeauna ascendente. Daca civilizatia si cultura romaneasca sunt mai bine cunoscute in lume, aceasta i-o datoram si lui Adolf Armbruster.Claudiu Ionescu
Rodica MandacheO primavara sub semnul lui Brancusi Pentru mine, primavara sta sub semnul lui Constantin Brancusi. Repetam zilnic, impreuna cu colegul meu Eusebiu Stefanescu - cu care am mai colaborat la un recital Eminescu - pentru spectacolul inchinat genialului sculptor, cel care a revolutionat arta secolului Xx, daltuind in piatra Coloana infinita. Ministerul Culturii a declarat anul 2001 Anul Brancusi, iar noi lucram continuu de doua luni, ca sa putem oferi la timp premiera acestui recital-omagiu. Am conceput scenariul din numeroasele marturii ale lui Brancusi: aforisme, insemnari, corespondenta, dar si din ceea ce mari personalitati ale secolului au scris despre el: Modigliani, Carl Sandburg, Titulescu, Blaga, Sorescu. Am gasit idei extraordinare, care pe noi ne-au tulburat si care l-au inspirat muzical pe profesorul de la Conservatorul din Bucuresti, percutionistul Alexandru Matei. El a conceput, pe baza unor partituri romanesti si straine, o muzica extraordinara, pe care o interpreteaza pe rand, din zeci de instrumente de percutie - o padure de instrumente capabile sa sustina stari, emotii, ganduri pe care le impartasim publicului. E fascinant sa patrunzi in universul unui geniu, dar si primejdios. Pentru ca, daca incepi sa te apropii prea tare de acest univers magic, pesemne ca trebuie sa platesti cu o emotie uriasa nelinistea primejdiei pe care o simt eu acum, in ajunul iesirii "in arena".
Mihai Fotino</b><b>"Azilul" de la Predeal In primavara aceasta, meseria mea nu se potriveste cu viata. Sunt distribuit intr-un rol de actor batran, care se retrage intr-un azil (in piesa lui Noel Coward, "Asteptand la arlechin"), in vreme ce singurul refugiu pe care-l visez se afla la... Predeal, unde sotia mea a reusit sa recapete o parte din vila parintilor. Si acea a 40-a parte din parterul vilei l-a amenajat cum stie ea mai bine - e arhitecta de profesie. Si acum, acolo e raiul nostru, spre care fugim din Bucurestiul murdar si poluat. Eu sunt bucurestean nascut si crescut aici, dar in ultimii ani Capitala e de nesuportat. Ce noroc sa pot evada la aer curat, spre munti, unde ma regasesc singur, in liniste. Nu ma plictisesc niciodata cu mine: discut, ma contrazic, imi dau dreptate si totul e Ok. Imi iau putere pentru repetitii, spectacole, premiere. Continuu sa joc la National (unde, alaturi de colegii mei varstnici, am devenit, din initiativa noului director, Dinu Sararu, societar al Teatrului National) si la Teatrul "Bulandra" (in comedia lui Shakespeare - "Scorpia imblanzita"). Revin in aceasta piesa dupa o mai veche "editie" semnata de Mihai Berechet, dar cum sa nu-ti vina pofta de joc si de comedie alaturi de Oana Pellea, de Marinus Moraru si de alti parteneri straluciti?Alice Manoiu
Carte
Selectia Formula As Pe Nicolae Manolescu il cunoasteti desigur, in ipostazele sale mediatizate, ca om politic si ca realizator al emisiunii "Profesiunea mea, cultura" - ambele de domeniul trecutului (faptul ca din grila de programe a Pro Tv-ului a disparut emisiunea, care se bucura de o apreciabila audienta, a frustrat multa lume, cu atat mai mult, cu cat cultura nu e rasfatata nici de alte posturi). Daca figura lui va e familiara, sunt mai putin sigura ca i-ati citit vreuna din cele 20 de carti publicate din 1996 incoace. Si e pacat, fiindca aceste carti nu sunt adresate, cum s-ar putea crede, doar unui public specializat. Aveti acum ocazia, prin cele doua volume intrate recent in librarii si pe care vi le recomand, sa va convingeti ca stilul limpede si accesibil in care isi expune ideile fascinante, prin subtilitate si noutate, talentul de prozator ce-i dubleaza spiritul critic, fac lectura pe cat de placuta, pe atat de profitabila intelectual.
Nicolae Manolescu, "Contradictia lui Maiorescu", editia a Iii-a, Editura "Humanitas", 304 pag. Daca piata a cerut inca o reeditare a cartii - asta spune de la sine ceva despre valoarea ei. Initial o teza de doctorat, respinsa in 1970 de o comisie care, pe de o parte nu putea scapa de prejudecata tipicului academic sec, pe de alta adunase resentimente fata de tanarul cronicar literar, ajuns la 30 de ani o autoritate, "Contradictia lui Maiorescu" e conceputa intr-un spirit liber, eseistic, mai curand un portret complex decat un studiu. In personalitatea celui care a pregatit decisiv modernizarea culturii noastre, Nicolae Manolescu vede un model in care se recunoaste. In ce consta de fapt contradictia din titlu? In vocatia de constructor a lui Titu Maiorescu, dar si in cea de demolator al falselor valori sau al celor perimate, pentru a face loc unui nou inceput. El neaga pentru a putea afirma. Nu alta e metoda critica a lui Nicolae Manolescu: "Contradictia lui Maiorescu este, pastrand toate proportiile, si contraditia mea: am scris prin opozitie si nu am inceput cu adevarat decat dupa ce am polemizat. Tonul cartii este, pe alocuri, de pledoarie: caci a scrie prin opozitie nu inseamna doar a respinge, ci si a apara". Expresivitatea, pasiunea lucida, frumusetea demonstratiei sunt, in aceasta carte, captivante. Nu va cer sa ma credeti pe cuvant, ci sa o cititi ca sa vedeti daca ma puteti contrazice.
Nicolae Manolescu, "Teme", in selectia autorului, Editura "Universalia", 480 pag. Din cele sapte volume de "Teme", publicate intre 1971 si 1988, autorul a ales textele care-l reprezinta cel mai bine, alcatuindu-si un autoportret din carti. Spre deosebire de cele peste 1500 de cronici literare publicate saptamanal, timp de 30 de ani, in "Contemporanul" si apoi in "Romania literara", si care se ocupau de noutatile editoriale romanesti, in rubricile pe care le avea in alte publicatii, Nicolae Manolescu se referea la lecturile sale de placere, adaugand si marturii memorialistice, proze, meditatii - toate legate de carti, scris si citit. Temele sunt un gen aparte, relaxat si cu o componenta subiectiva predominanta. Caci lecturile sunt, pentru criticul nr. 1 al literaturii noastre contemporane, si un prilej de a regasi clipele de intensa traire din copilarie si adolescenta, de a intra in dialog de idei cu mari autori ai literaturii universale, de a-si dubla meditatiile prilejuite de carti, cu momente ale propriei existente. Calatorind prin lumea livresca, el confrunta mereu adevarurile literaturii cu acelea ale vietii, te face partas la bucuria descoperirilor (si de sine) mediate de carti, iti starneste pofta de a citi sau reciti altfel opere fundamentale.
Atrag atentia insa liceenilor si studentilor la Litere - pentru care cartile profesorului Nicolae Manolescu sunt indispensabile - ca ele nu pot fi tocite, ca ideile lui sclipitoare nu pot fi doar memorate si reproduse mecanic, fara participare inteligenta. Si tocmai in asta sta frumusetea lor: te indeamna sa iesi din sabloane didactice, iti deschid cai noi de intelegere, iti taie partie pentru un demers propriu, original, nascator de nebanuite satisfactii.Adriana Bittel