Corespondenta din UcrainaInvierea Domnului, la romanii de peste Tisa
Transcarpatia este cel mai european tinut al Ucrainei. De acolo a descalecat Dragos catre Moldova, acolo se afla izvorul graiului pur romanesc. Un nume barbar, care ascunde o mare parte din Maramuresul nostru istoric. Circa 50.000 de romani curati, "moroseni" iubitori ai traditiilor, pastratori ai comorilor stravechi de credinta, locuiesc in cele 12 comune si sate ce se insira ca o salba a romanismului de-a lungul malului stang al Tisei. Dupa cum poate se stie, acest teritoriu innobilat de vechimea imemoriala a locuitorilor sai, purcesi din celebrii daci liberi, nu a apartinut statului roman decat cateva luni, in 1919. In ultima mie de ani, ruleta istoriei i-a plasat pe bietii bastinasi sub diverse jurisdictii si state, avand de platit pozitia lor marginasa, atat de departata de centrele traditionale ale romanismului. De sub Regatul Ungariei, au fost transferati Imperiului Austro-Ungar, apoi Cehoslovaciei, Urss-ului si, in cele din urma, nou formatului stat ucrainean. Cu toate aceste vitregii, maramuresenii de peste Tisa si-au pastrat cu indarjire limba, traditiile si obiceiurile. De la mic la mare, in casele noastre se vorbeste numai romaneste si, doar in joaca, batranii se falesc uneori ca stiu vorbi maghiara si ceha, invatate in copilaria lor.
</b><b>La Apsa de Jos si la Biserica Alba, in ograda lui Dumnezeu
Una dintre cele mai insemnate sarbatori ale noastre, ale crestinilor ortodocsi si greco-catolici, este Sarbatoarea Pastelui. In Apsa de Jos, mai bine de jumatate din cei 9000 de locuitori il marturisesc pe Domnul Iisus ca fiind fiul lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru oameni. Din pacate, ceilalti romani si-au pierdut credinta stramoseasca in vremurile tulburi ale tranzitiei. Ei sunt "martori ai lui Iehova" si nu au nimic in comun cu frumusetea fara seaman a sarbatoririi Invierii Domnului. Desi aceasta realitate mostenita de la stapanii vremelnici ai tinuturilor noastre ne intristeaza, Apsa de Jos ramane locul binecuvantat de Dumnezeu, in care romanii se bucura, cum numai ei stiu s-o faca, de obiceiurile nationale. Asemanatoare este situatia in comuna Biserica Alba, o asezare cu aproape 5000 de locuitori. Pe vremuri, aici a fost o manastire de calugari, unde erau ingropati episcopii romanilor. Lacasul a fost dus de apele Tisei la 1700, iar calugarii s-au imprastiat in cele patru zari, cei mai multi refugiindu-se pe malul drept al Tisei, la fratii mai norocosi.
Cand mirosul aluatului din cuptoare urca la cer
Iata, credinciosii au intrat in Postul Mare de sapte saptamani. Alimentele de "frupt" sunt interzise si este remarcabil ca multi sunt capabili sa nu manance carne, oua si branza in toata perioada ajunarii de Pasti. In functie de vreme, zilele Postului sunt rezervate curateniei generale in curte, in poduri si in case. Cu cat se apropie Saptamana Mare, vrednicia il cuprinde si pe al mai lenes din sat, daca exista vreunul. Toti matura prin ocol si grebleaza gradina, se intrec sa aprinda gunoaiele. Femeile, cuprinse de freamat si de emotie, parca mai mult decat barbatii, pregatesc bucatele, lasand orice alta treaba pe mai tarziu, dupa Pasti. Este declansata un fel de intrecere a gospodinelor, semnalul fiind dat de coacerea pascai. Urmeaza facerea painii si a altor copturi (turte, uscaturi, torturi), ridicand mirosul dumnezeiesc al aluatului din cuptoare pana la cer. Alaiul mancarurilor incepe cu fierberea soldului (jambonului) de porc, pastrat afumat inca de la Craciun. Nu este gospodina care sa nu stie cum se marineaza carnea de miel si de porc, pentru prima si a doua zi de Pasti, cand aproape toata lumea iese la iarba verde. Intre timp, s-au impistrit ouale si s-au infasurat sarmalele in foi de varza acra si dulce. In Vinerea Mare, nu se face nimic; credinciosii se duc la biserica pentru spovedanie. Sambata seara, gospodinele pregatesc cosarca sau traista cu bucate: pasca, o bucata de sold de porc, oua, ai (usturoi) si o lumanare.
In zorii zilei de duminica...
In zorii zilei de duminica, pe cand incep sa bata clopotele, lumea se aduna la biserica, spre a asista la Sfanta Inviere. Tineri si batrani, barbati, fete si femei fac un semicerc in jurul sfantului lacas zidit la 1561 sau langa cel mai "tanar", din 1776; se strang astfel pe familii si intra sa asculte slujba cea mai inaltatoare a Crestinatatii. Din fiecare familie ramane cineva afara, punandu-si in fata cosarca si o lumanare infipta in pamant. Dupa terminarea slujbei, cand deja intreg satul a rasunat de strigarea parintelui si a corului: "Hristos a inviat!", "Adevarat a inviat!", preotul si credinciosii inconjoara biserica de trei ori, iar dupa aceea se apropie de fiecare, spre a sfinti bucatele, intr-o continua cantare si strigare vesela si plina de dulceata: "Hristos a inviat!". Ca si in Tara, acesta va ramane salutul satenilor pana la Ispas (Inaltare) si putini sunt cei care nu respecta acest obicei.
Vine vremea sa mergem acasa; mama pune masa, ajutata de surorile mai mari, iar tata este cel dintai care gusta din bucatele sfintite si apoi din celelalte. De obicei, la masa de Inviere vin neamurile si vecinii care au lipsit de la biserica, iar vreme de trei zile dupa aceea, mai toti se tin de vizite si petreceri la iarba verde. Mai nou, s-a luat obiceiul ca masa mare din prima zi de Pasti sa se tina pe stadionul satului, unde fiecare aduce obolul sau de bucate, vin si bere. Parintii nostri tin cu sfintenie toate momentele sarbatorii si ne-au invatat sa facem la fel. De-am fi plecati si peste Ocean, cand se apropie Pastele, cautam sa facem tot ce se poate pentru a veni acasa. Nu credem sa existe undeva pe lume un loc mai luminat si mai cald decat acasa la parinti, unde ciocnim oua si ne falim cu hainele cele noi pe care musai "cineva" (tata sau mama) are a le cumpara si a le darui odraslelor atat de dorite. Cat timp se vor pastra traditiile crestine, inima romaneasca din toata lumea va bate la fel.
Sfinte Sarbatori Fericite!Ana Borca (Apsa de Jos)
Carolina Mois (Biserica Alba)
Mesaje Pe InternetScrisoare din Vancouver, Canada
"Veniti in bucatica noastra de Romanie! Sa ne bucuram si sa ne mandrim impreuna!"
Incep mesajul meu catre domniile voastre cu o fraza care cred ca a devenit banala de acum, dar care sper sa va bucure ca si cum ar fi pentru prima data: va multumesc ca existati! De ani de zile, astept inceputul de saptamana cu nerabdare si de fiecare data cand iau revista in mana sau acum, cand o deschid pe Internet, emotia este aceeasi. Va multumesc!
Sunteti una din minunile romanesti. Nu demult erati singura intamplare din perioada actuala care ma facea sa ma simt bine ca sunt roman. Din fericire, nu ati ramas asa: in jurul meu se intampla si alte lucruri care ma incredinteaza ca a fi roman nu e atat de rau si de aceea m-am si hotarat sa va scriu, sa ne bucuram si sa ne mandrim impreuna. Sa va scriu despre Acasa la romani, in Vancouver.
Citesc in continuare povestile dvs. cu oameni minunati din Vrancea, Maramures, Apuseni sau din alte locuri de basm din tara. Dar, dupa ce asta-vara am fost din nou acasa si am vazut aceleasi lucruri care ne-au facut sa alegem drumul emigrarii acum cativa ani, citeam articolele din revista dvs. ca pe niste povesti cu feti-frumosi si batrani sfatosi, de parca Romania din sufletul nostru, tara de dor, a fugit dintre betoanele vesnicei tranzitii si s-a ascuns intre plaiurile domoale, la tara. Ca orice roman, purtam in suflet Romania din basme si legende, din cartile cu povesti sau din cartile de istorie ale copilariei. Nici macar nu visam ca, fugind de saracie, minciuna si fatarnicie, cautand sa scapam din Ferma Animalelor in care s-a transformat Romania in anii comunismului, o sa gasim o bucatica de Romanie la capatul lumii. O mana de oameni numai suflet, care raspandesc in jurul lor atat de multa daruire si sinceritate, ca nu este de mirare ca cercul lor se largeste si ca tot mai multi romani de buna credinta se strang in jurul lor!
Va vorbesc despre comunitatea romaneasca din jurul Bisericii Sfantul Nicolae din New Westminster, unul dintre orasele-satelit ale Vancouver-ului. Vreau sa va povestesc cu mandrie si mare bucurie in suflet despre oamenii acestei biserici, despre cum poate exista o comunitate romaneasca bazata numai pe ideea de a face bine si de a ne bucura impreuna. As putea sa dau nume, dar stiu sigur ca asta nu ar avea nici un fel de importanta pentru cei pomeniti. Pentru ca ei daruiesc nu cu ideea de a primi osanale in schimb sau vreun alt folos, ci pentru ca sunt buni si darnici, si frumosi la suflet. Doar numele parintelui Dragomir ma simt obligata sa il pomenesc, parintele nostru spiritual, care, cu vorbe blande, simple si de un bun simt profund crestinesc, face ca biserica sa fie din ce in ce mai plina si sa asteptam duminica, intr-adevar, ca pe o sarbatoare.
Noi suntem nascuti in comunism, foarte putini dintre noi au fost invatati cu regulile de convietuire crestina. Am fost invatati ca lumea este mincinoasa, interesata si prefacuta. Nu m-am mirat cand, ducandu-ma la o alta biserica romaneasca, intr-un alt oras de aici, din Canada, am gasit acolo o adunatura de romani, veniti sa isi faca reclama la agentia lor de turism sau la cladirile de inchiriat, cumparate in primele luni de sedere in Canada (stim bine cu ce bani!). Acel lucru mi s-a parut firesc, eram doar romani!
De aceea, bucuria si mandria e cu atat mai mare, vazand ca Romania din sufletele noastre chiar exista. Veniti si va bucurati cu noi!
Veniti in biserica mititica, inchiriata si impodobita cu un altar modest din scandura si cu icoane de hartie, dar unde canta in fiecare duminica un cor de amatori, cu atata daruire, ca nu poti sa iti inghiti lacrimile de emotie! Aici nu pot sa nu pomenesc numele lui Catalin Ursu, dirijorul corului, care, ca toti ceilalti din nucleul de suflet al bisericii, isi daruieste timpul si energia in compozitia muzicii, in repetitii in seri tarzii, dupa munca de peste zi, si aici munca nu este usoara! Si in fiecare duminica, este impreuna cu restul corului, ca sa isi faca datoria, sa aduca bucurie in sufletele noastre si sa nu insele asteptarile. Si la fel, fiecare om din cor.
Veniti la concertele copiilor de romani - gagalici care, desi vorbesc intre ei in engleza, recita Eminescu si Arghezi, vin la scoala de duminica unde invata in romaneste, dau reprezentatii de teatru in romaneste.
Veniti la picnicuri, unde facem mici, veniti la concertele de Craciun sau de sarbatoarea Pastelui, pe care o asteptam cu atata infrigurare! Veniti la concertul ce se pregateste pentru Florii sau veniti in orice duminica. Ne gasiti la biserica, stransi acolo nu ca sa ne barfim sau sa ne vedem de afacerile noastre, ci stransi sa ne bucuram impreuna. Sa mancam bucate romanesti, pe care le veti gasi din belsug in fiecare duminica asezate pe mese, daruite din tot sufletul, sa vorbim romaneste dupa o saptamana de tras tare in limba engleza. Si sa ne intrebam unii pe altii: cine mai are nevoie de ajutor, cine a mai venit de curand si are nevoie de indrumari, ce lucruri minunate se mai planuiesc?
Veniti sa va convingeti! Veniti in bucatica noastra de Romanie! Suntem deschisi si va asteptam!Carmen Costea
e-mail: carmencostea@home.com