Athosul romanesc de pe Muntele Buila</b><b>Schitul Patrunsa
Stimata doamna Sanziana Pop,
Va scrie un tanar calugar din cadrul Schitului Patrunsa, cel mai izolat schit din Eparhia Valcii. De loc sunt ardelean, mai precis din Poiana-Ilvei, jud. Bistrita-Nasaud, sat invecinat la nord cu localitatea Maieru - leaganul de creatie al marelui romancier Liviu Rebreanu.
Traind in ultimii ani in acest loc si aproape identificandu-ma cu viata lui, iata-ma cumva manat de imprejurari in a va face cunoscute unele aspecte ale comunitatii monahale de aici, unul dintre ele si cel mai important fiind necesitatea constructiei unui nou locas de rugaciune, fiindca cel vechi a devenit intre timp neincapator pentru cei 30 de calugari, cati suntem.
Ca sa va ajut in a intelege si mai bine situtia noastra, am reusit sa adun de pe unde am putut cateva fotografii nu tocmai clare, insa in care au fost surprinse imagini unice, fara o pregatitoare regie... Si chiar daca timpul e dispus sa stearga cu fiecare bataie a clipei aceste marturii evidente ale ultimilor ani scursi in acest loc, pentru calugarii de aici, a caror viata duhovniceasca a devenit deja un proces autentic, ele raman imortalizate pentru totdeauna in sufletul lor, in traire, in experienta.
In nadejdea ca veti avea rabdarea sa luati in considerare si mana noastra intinsa spre ajutor, tin sa va multumesc in numele obstii Schitului Patrunsa si ma rog la Bunul Dumnezeu sa va invredniceasca si pe mai departe de toate cele inalte, duhovnicesti si vesnice.
Monah Lavrentie Danila
Neasteptatul dar de Craciun
La pragul dintre milenii, pe carari de munte proaspat ninse, prin intermediul unui "Mos Craciun" din orasul Brasov, fratele Gheorghe B., a sosit revista "Formula As" si in mijlocul calugarilor de la Sfantul Schit Patrunsa.
Nu va puteti imagina ce am simtit citind inimoasele rubrici: "Cazuri de extrema urgenta", "Scrisoarea saptamanii", "Leacuri de la cititori" si, nu in ultimul rand, rubrica de suflet, cea de "Spiritualitate". Pulsa in mine bucuria ca, in aceasta epoca desfasurata cu viteza ametitoare, se mai gasesc si oameni care, prin sarbatorile sufletesti ce se straduiesc sa le faca celor sarmani, dandu-le ajutor, nu fac altceva decat sa se acordeze unui timp fara de timp - timpul liturgic - in care Bunul Dumnezeu coboara cu harul Lui la intalnire cu credinta si faptele noastre bune.
Au trecut sarbatorile de iarna. Feciorelnicul zambet al ghioceilor anunta un nou anotimp, un nou inceput, o noua renastere pentru natura si oameni, primavara si Marele Post al Sfintelor Pasti. "Formula As" insa intarzie sa mai apara pe la noi. Atunci, ma intreb: de ce persista in mine sentimentul acestei asteptari? Desigur, fiindca m-am regasit si eu, ca atatia altii, in rubricile sus-amintite.
Se spune ca atunci cand te doare ceva, constiinta este foarte aproape - este chiar acolo. Trebuie sa fie, altminteri n-as simti atat de acut nevoia de a ma descatusa prin aceste umile randuri si de a hotari, in cele din urma, a le trimite pe adresa redactiei, fara o binecuvantare luata, in prealabil, de la parintele staret. De aceea, mai inainte de a va relata ceva despre noi, tin sa fac o rugaciune catre Dumnezeu, ca sa-mi ierte indrazneala de a incerca prin argumente logice, rationale, a descrie Crucea unor oameni prea putin cunoscuti, din cauza izolarii geografice in care se afla si, inca o data iertare, fiindca, traind si eu in mijlocul lor ca monah, am sentimentul ca scriu despre mine, or, se stie, calugarul nu se cade a vorbi despre dorintele si pretentiile lui, nici chiar despre nevoile lui.
Drumul Golgotei
Dupa ce parcurgem, de la capatul satului Barbatesti (aflat pe soseaua ce pleaca din Ramnicu-Valcea spre Targu-Jiu), drumul forestier, pana la locul de intalnire a doua parauri, dam de o troita si o poteca ingusta, iar in dreapta ei, undeva, la cativa metri mai sus, de un crucifix pictat cu chipul lui Hristos rastignit. Toate ne asteapta, parca, dintotdeauna, si ne invita la urcus cu indemnul: "Nu sovaiti! Luati sarcina mea, ca este usoara!". Golgota - asa denumesc calugarii de aici distanta de urcus de la troita unde ne aflam pana la schitul din munti. Trei kilometri de poteca cu parti stramte, frante, serpuitoare si, pe alocuri, prapastioase, trei kilometri de nevointa sustinuta, pe care ei invata sa moara si sa renasca pentru Hristos in fiecare zi, carand cu spinarea alimente, materiale de constructie... Nu rareori, vezi urcand pe ea sovaielnic, cu inima chinuita si cu lacrimi amare, oameni mai in varsta, intreband: "Mai e mult, taica, pana la schit?".
Din loc in loc, pe cate un copac mai batran, putem vedea prinsa cate o cruce, ducandu-ne cu mintea la crucea acestei vieti, ce-o avem de dus fiecare, asa cum ne este data de sus. Inchinatul in fata lor poate constitui pentru pelerin si un mic popas la umbra padurii linistite si tainice, unde in trecut calugarii isi cautau refugiu si singuratate pentru inaripatul lor dor dupa Dumnezeu. Dupa aproximativ o ora de incercare a vointei in acest urcus, prin imparatia unei linisti profunde, ajungem in poienile Patrunsei. Lumea cu zgomotele, dezolarea si nesfarsitele ei dureri au ramas undeva, in urma.
Athosul romanesc
Totul aici e tainic, plin de pace. Se mai merge inca putin pe poteca devenita acum mult mai pronuntata, cotim spre dreapta si ajungem in fata bisericii. Asa cum este ea situata pe culmea unui deal, strajuita de-o parte si de alta de-o padure prapastioasa, parca respira si ofteaza ingenunchind intr-o fericita multumire, ca au ajuns credinciosii la ea.
"Am ajuns si parca n-am ajuns", se intreba prin anii "80 P.S. Bartolomeu Anania, mirat de transformarile aduse bisericii si nu tocmai bucuros ca monahul existent atunci aici, in dorinta de a-i da alta infatisare, inlocuise acoperisul de sindrila al bisericii cu tabla zincata, iar aria curtii, nu mai mare decat o ograda, o impartise cu garduri de sarma ghimpata. "Am ajuns si parca n-am ajuns", se intreaba si acum cei ce n-au mai fost in ultimii sase ani prin aceste sihastre locuri, mirati de faptul ca in aceasta izolare s-au construit peste noapte atatea: un nou corp de chilii, un arhondaric, un grajd pentru animale, o magazie de lemne, iar prin poienile din apropiere au aparut, razlete, mici chilii din barne de lemn, ce vor parca sa continue traditia pustnicului Veneamin - cel de care scria si P.S. Bartolomeu Anania in minunata lucrare "Cerurile Oltului" si care s-a nevoit in acest loc 40 de ani, intr-o chilie de lemn facuta de el insusi.
In acest cadru isi duc viata 30 de calugari, majoritatea avand varste pana in 35 de ani. Ei au avut curajul sa lase totul si sa se mute intr-o alta lume si vor a zidi aici un paradis, o cetate care ne duce cu gandul la "cetatea viitoare pe care o cautam" (Evr. 13,14). 30 de calugari, pentru care intre timp bisericuta de pe culme a devenit neincapatoare, o parte dintre ei fiind nevoiti sa asculte sfintele slujbe afara, langa geamuri. In ultima vreme, pentru parintele staret aceasta a devenit o problema majora. Adunand intr-un timp relativ scurt atatia ucenici, silindu-se sa se comporte cu dragoste cu fiecare, fara sa sminteasca pe nimeni, acum, din cauza spatiului restrans, o parte dintre ei se vad nevoiti sa paraseasca acest loc linistit si prielnic rugaciunii. La miezul noptii, cand toata suflarea lumii se odihneste in linistea cea mai profunda, monahii de-aici il slavesc pe Dumnezeu. Sfanta Liturghie, ca si celelalte laude tinute zilnic, canonul de rugaciune facut de fiecare in parte la chilie, ascultarile si disciplina, mijloacele simple de intretinere, ca si incercarile unora de a sedea mai deosebit, retragandu-se in chiliile din imprejurimi sau in pesterile din acest masiv calcaros - toate acestea ne duc cu gandul la Sfantul Munte Athos - mult visata patrie a calugarilor ortodocsi.
Omul potrivit la locul potrivit - staretul Varsanufie
Faptul ca nu-i place sa se vorbeasca despre el, ca nu se considera o valoare, creeaza parca mai mult dorinta de a vi-l face cunoscut, chiar cu riscul de a fi mustrat, in cazul ca va fi sa citeasca vreodata acest randuri.
Dupa ce s-a format in cativa ani buni la Sf. Manastire Frasinei, si inca vreo trei, retras ca pustnic in muntele din apropiere, parintele Varsanufie a fost investit ca staret al acestui schit in anul 1996. Nimic mai nimerit in aceasta izolare: omul potrivit la locul potrivit. La cei 36 de ani ai lui, sa ai functie de raspundere nu este tocmai usor, dar se pare ca cei trei ani de facultate "la scoala pustiei" ii folosesc. Paradoxal, chiar si acum cand incerc sa-i surprind portretul moral si religios, el se afla intr-un bordei in padurea de deasupra schitului, unde se retrage in fiecare saptamana, de joi seara pana sambata dimineata, cufundandu-se in rugaciune si cautand sa traiasca astfel sfintenia. Nu este un erudit, ci un om simplu, care mai mult tace, dar tace cu intelepciune. Insa pentru noi, cei care il cunoastem, aceasta tacere a devenit deja un mod de comunicare. Simpla lui prezenta in mijlocul nostru ne bucura si, astfel, simtim ca el ne daruieste ca un parinte, in mod egal, ceea ce lumea niciodata nu ne putea darui... Apoi, tot din tacerea lui, invatam cea dintai virtute care favorizeaza rugaciunea si sporirea duhovniceasca. Ca duhovnic, atunci cand ii marturisim ispitele noastre, ne spune: "Nu putem dobandi nimic fara ispite si fara lupta. Ce spun Sf. Parinti? <<Dai sange si iei Duh>>. Cel ce staruie in rugaciune biruieste ispitele. Iar plata acestei lupte nu este un castig trecator, ci dobanda vesnica, adica imparatia cerurilor". Nu da canon sa ne asupreasca, ci sa fie prilej de construire sufleteasca, iar prin putinele sfaturi pe care ni le da, el sadeste in noi dorinta fierbinte de imbunatatire si de schimbare: "Sa te ridici, frate, dupa orice cadere. E important sa fii gasit ridicandu-te". Niciodata din gura lui nu am auzit iesind cuvinte severe, nici reguli rigide, nici sanctiuni drastice pentru a mentine disciplina. El impartaseste celor din jur intelepciunea sa, prin exemplul propriu mai degraba decat prin predici aride. Singura lui dorinta, pe care o simtim si noi, cu totii, este sa inzestreze obstea existenta cu un locas mai incapator, unde sa se poata tine cele sapte laude. Nu vrea un dom, o catedrala imensa, nici un monument de arta, ci un adapost simplu, o casa a lui Dumnezeu.
Se stie din trecut ca o ctitorie monahala a pornit mai intotdeauna de la nimic sau de la foarte putin, dintr-o mana intinsa si alta darnica. De asemenea, stim cu totii ca in actuala saracie economica s-au mai ridicat totusi biserici, chiar daca banutul a fost adunat cu mare greu.
In numele celor treizeci de vietuitori ai Schitului Patrunsa, iata-ma batand si eu, dupa indemnul evanghelic, la poarta revistei dvs., nadajduind ca Bunul Dumnezeu ne va trimite si noua oameni de buna credinta, care, prin ajutorul ce se ofera a ni-l da, isi vor deschide pentru sufletele lor, in ceruri, un cont vesnic.
Ar mai fi atatea de spus despre noi si despre conditiile noastre austere: lipsa luminii electrice, a apei (un singur izvor), fara drum de acces, fara venituri materiale etc. Dar pentru a intelege mai toate acestea, va fac pe aceasta cale o invitatie in mijlocul nostru, sa deveniti si dvs., macar pentru o zi, "cetatean al pustiului Buila". Tin insa sa inchei cu o mica istorioara din trecut: "A venit un episcop intr-o parohie, si preotul n-a tras clopotele dupa traditie. Suparat, episcopul l-a intrebat pe preot: <<De ce n-ai tras clopotele, parinte?>>. Preotul a raspuns: <<Dintr-o mie si una de motive, preasfintite>>. <<Spune-mi doar unul singur>>, i-a cerut episcopul. <<Pai, intai si intai nu avem clopote>>. De celelalte o mie de motive n-a mai fost nevoie".
Monah Lavrentie Danila
Sf. Schit Patrunsa, sat Barbatesti, jud. Valcea
(La acest schit se poate ajunge din orasul Ramnicu-Valcea, luand autobuzul din Autogara "1 Mai" pana in localitatea Barbatesti, de unde se mai merge pe jos inca 10 km.)