Nicolae Pitis- Cantaretul din stele -</b><b>"Cant, fiindc-am fost blestemat sa traiesc"</b> Inceput de martie, in inima Tarii Lapusului, la hotarul dinspre munte al satului Lapusu Romanesc. Trei zile si trei nopti a nins pe pamanturile lui Nicolae Pitis. El priveste in jur si e mandru: toate - munti intregi, paduri si vai, pana-n orizonturi - toate sunt ale lui. Ale lui! Sta neclintit, acolo pe varf, imbracat doar in camesoiul de panza aspra, tras peste pieptul gol, cu picioarele infipte in turmele sale si canta.
Auzindu-l cantand, ai senzatia ca lumea toata e proprietatea sa personala. Si ca de acolo, din inaltimi, el canta pentru intreg pamantul, cu toate cate sunt pe el, pana la marginea marginilor sale. Din trambita canta muntilor - preambul maiestuos si prelung, iar muntii ii raspund. Apoi ia fluierele. Unul mic, incrustat cu aur, iar celalalt mai mare, cu doua craci, cioplit in ramura salbatica de pom, cu multi ani in urma. Din fluier canta pasarilor - ciocarliilor, mierlelor batrane, cucilor pribegi -, iar pasarile ii raspund si ele. Si-n cele din urma, porneste sa cante cu glasul. E cantecul lapusenesc "cu noduri" - haiii, haiii! -, cantat din grumaz, asemeni unui galgait de plans, e cantecul prin care acest cioban isi jeleste napastuita sa viata. Uneori, in noptile cu stele, trambita lui "bate" la zece kilometri departare si, atunci cand vantul ii este prielnic, glasul ii e auzit pana jos, in sat, la patru kilometri. Atunci taranii opresc lucrul, privesc spre inaltimi, isi ciulesc urechile si-si spun unii altora: "Ia ascultati, ba fratilor!... Canta Pitis".
*
* *
Pana la cei 62 de ani ai sai, Nicolae Pitis si-a trait viata in cantec. Vorbeste la fel cum canta. Lapuseneste, nazal si subtire, alungind cuvintele, fara pauze de respiratie. "Fara cantec, viata-i urata rau. De nu cantam, si muream. De ce cant? Cant, fiindc-am fost blestemat sa traiesc. Asa m-o blestemat mama cand m-o leganat. C-o mana ma legana si cu una tata-mi da, dar cu gura ma blestema: ca de-oi muri, sa mor in foc, da de-oi trai, sa n-am noroc, de-oi muri, sa mor in para, da de-oi trai, sa n-am tineala. Si de-oi trai si n-oi muri, sa horesc horile ei! Asa am fost nascut, nu gresit, domnule. Eu n-am supt tata de femeie, numai lapte de oita si gurita de ciobanita. Asta-i! Ca omu necivilizat se civilizeaza el, da care-i nascut gresit, nu-i doctor sa-l vindece."
Acest Nicolae Pitis este, alaturi de Grigore Lese, rapsodul Tarii Lapusului si unul dintre cei mai renumiti cantareti ai Romaniei intregi. Intors nu de mult de la Hanovra si Paris (impovarat cu lauri), cantaretul lapusnean a uimit Europa cu vocea sa "innodata", ori pe unde a fost. A lasat in urma faima televiziunii (si azi e invitat de doua-trei ori pe an la filmari), platourile de filmare (a jucat un rol principal in filmul "Pintea"), concertele cu sali arhipline, l-a refuzat pe Ceausescu sa devina "artist", doar pentru simpla bucurie de a ramane oier pe pamantul sau. Aici se simte el insusi. Atat de implinit, ca nu-i ajung muntii din jur pentru a-si striga fericirea. "Nu-s cum sa-ti spui, hodina pe care-o am aci n-o am nicari. Mereu am fost eu si cu mine." "Eu si cu mine", e vorba care-i place s-o repete mereu, atunci cand il intrebi de unde a invatat ceva. De unde-a invatat sa faca fantani, case, scari, usi sau feresti. "Din mine..."
<b>Gospodaria din cer
Nicolae Pitis traieste mult afara din sat, sihastrit si liber, fara sa atarne de cineva. Asa a trait mereu, de cand se stie. Gospodaria lui pare sa pluteasca in cer: o adunatura de acareturi negre, ridicate deasupra pustietatilor albe, imponderabile, peste tot in jur doar intinderi de zapezi si o dara de drum ce serpuieste, tot mai departe, inapoi catre sat.
Si casele sale au in ele ceva salbatic. Ridicate dupa reguli tainice, din busteni grozovani, grosi, plini de aschii, rasturnati unii peste ceilalti, prinsi in cozi de randunica, ai simtamantul ca totul e facut numai si numai din lemn. Lemnul padurii din a carei frunza a cantat o viata intreaga, lemn negru, uns cu pacura, nici cuie, nici tabla si nici macar o aschie de piatra, ci doar butuci afumati ce se tin laolalta ca prin minune ori printr-un descantec stravechi. Mirosul aspru, tare al trunchilor taiati se mai simte parca pretutindeni. Toate au fost facute de el, cu palmele goale. Pe langa asta, in toata viata lui, Nicolae Pitis a facut peste o suta de fantani si a construit "un sat intreg de casi" (aproape trei sute de "fumuri").
Are patru copii: trei casatoriti, unul - nu. In odaia din fund, femeia lui nu s-a mai ridicat de pe lavita de cativa ani. O boala cumplita ii macina oasele zi dupa zi si barbatului i se rupe inima cand, in fiecare noapte, o aude plangand de durere. "Nici calmantele n-o mai ajuta. N-o fost gingasa, doar cu ea mi-am facut si averea si saracia. Da nu-i ea. O doare rau. S-apa, cum sa mai plec eu in turnee si s-o las sangura?"
Apoi Nicolae Pitis imi arata pe rand "poietile" oilor - una lipita de casa (inauntru vad mieii dormind), iar a doua ceva mai departe, sub hoborogul impovarat de fan, grajdurile vitelor si cei trei cai darji - "cai ca mine n-o avut nimeni pe aicicea, a mei stiu mere si prin foc!", iar mai jos - cea de-a doua casa, pe care i-a dat-o de zestre fiica-sii. Intram. Ciobanul pune degetul pe intrerupator si se joaca de cateva ori cu lumina din tavan. Abia anul trecut, in toamna, s-au bucurat cu totii de binefacerile becului electric.
Si, in cele din urma, mandria sa cea mai mare: sus, incercuit cu garduri de nuiele impletite, tapsanul tarcuit al oilor. Stana! Acolo abia se simte stapanul lumii. La un tremur al buzelor sale - farrr!, farrr!, ho, neahoo!, baarrr!, ia, haida! - cele aproape o suta de pangaote ("rasa lui Pitis"- oi negre pe langa ochi) se aduna in juru-i, zbierand asurzitor, talangile cu glas inalt sperie vaile, iar Pitis le ciufuleste blana lunga, boiereasca, le fugareste, care-ncotro, ca un copil, prinde in brate mielutii, pupandu-le cu nesat boturile ude si dulci. O bucurie nestavilita i se citeste pe chip si o pofta nebuna de viata si rade, rade cu toata gura, de parca sufletul nu i-ar mai incapea in piept si-ar vrea, la fiece cuvant, sa rabufneasca pe dinafara. Astfel, cu rasetul pe buze, cu accentul sau repezit, lapusnean, Nicolae Pitis incepe sa ne povesteasca pe indelete necazul vietii sale.
"N-am vrut sa fiu comonist, si gata!"
Aflam mai intai ca Nicolae Pitis are astazi 45 de hectare de pamant, de doua ori mai mult decat cel mai instarit gospodar din Lapusu Romanesc. Trei domenii imense, pe care si-a asezat trei case si trei stani. Dupa Revolutie, si-a cumparat inapoi, "cu banii pe masa", pamanturile stramosilor, de pe care il alungasera comunistii altadata, dar si cele pe care a pribegit. A facut-o mai mult asa, de-ai dracului. Ca o rafuiala cu sine insusi, cu satenii pizmasi, care-l facusera nebun, fiindca n-a vrut sa se inscrie in colectiv, cu toata suferinta celor treizeci de ani, cat a fost venetic pe pamanturile altora. Suprema suferinta de a nu fi pamantul lui. "Am fo flamand de pamant, ma! Flamand! Sa-l lucru, sa-l ar, sa-l seman!..." si, intr-adevar, strigatul sau emana o Foame de toate lucrurile inconjuratoare, de lumina soarelui, de aerul pe care il respira. In pofida averilor si faimei de artist, Nicolae Pitis n-a vrut niciodata sa coboare din munte. Aici a fost locul mosilor lui si, ca atare, el n-avea cum sa traiasca in alta parte.
*
* *
- Dumneavoastra stiti ce-i aceea o "vedeta"?
- Da, am auzit de "tramvaiuri" de-aiestea.
- Ati cantat in atatea tari, in Romania deja sunteti celebru. Si atuncea, de ce n-ati vrut sa va faceti domn la oras? De ce ati vrut sa ramaneti mereu aici, la capatul lumii?
- Am zas asa: decat coada domnilor, mai bine fruntea prostilor. Mi-o spus mama batrana: sa nu-mi uit limba romana, desagii de peste mana; ca-i mai bine-n satu tau, cu malaiu cat de rau, decat in tara straina, cu pita si cu slanina. Tata Ion mi-o zas: fii barbat, nu fi muiere, mai copchile, oriunde-ai mere! N-am fost eu dintr-aceia mari pe pod, d-am fo barbat! Asa si cu comonistii: nu mi-o fo dragi comonistii astia si n-am vrut sa fiu comonist. Si gata! Eram de vreo zace ai, cand pe parinti i-o bagat de chiaburi. I-o batut comonistii si pe tata, si pe mama; pe mama o batut-o, c-abia o mai trait cate zile o mai avut... In Lapusu Romanesc au omorat mai mult de 80 de oameni, da oameni! De-aceia, clasa intaia, oameni gospodari, oameni rand! Eu hoream la Bucuresti si, cand am venit napoi in sat, tata era schingiuit la sange si tot cu balega pe el, cum i-o batut Melitia. Il batgiocarisera rau de tot. N-apai, dupa ce i-o batut atata, tata s-o inscris in colectiv. Am zas: "Futu-va!". Am tapat clopul gios, de pamant - trosc! - s-am jurat ca nu-mi trebe colectiv cate zile-oi avea.
In 62, comonistii mi-o cerut pamantu de zestre si mosu-meu o vrut sa-mi taie capu cu tarnacopu: "Mi-am vandut haina din spate, sa va iau pamant, s-amu-l predati la talharii astia? Vreti sa fiti domni? Voi sunteti muieri, nu barbati!". M-am sfadit cu tata, m-am sfadit cu socru - socru m-o si parat la Partid ca nu ma vrea de ginere - s-am zis ca eu nu ma-nscriu. Le-am dat boii, le-am dat caru, le-am dat locu. "Na-va tat!" S-am plecat in munte, pe Roia, la opt kilometri de aicici, unde n-o fo colectivare. Am trait acolo, pe locuri straine, am trait ca arestat treizeci de ani, pan la Rivalutie. Haiduc eram. Aveam cate-o suta cinzicezi de oi, da pamant nimic, nici cat ii sub unghie. Va spun: eu daca nu-s pe pamantu meu, is ca bolnav. Cum oi lucra eu din inima pe pamantu altuia? S-apa, dupa cinci ani, m-am dus la om si m-am rugat de el: "Ba! Vinde-mi-l mie, ca tie s-asa nu-ti mai trebe". Am luat opt hectare si pe ele am facut stana.
Acici - de unde m-o alungat - o fo colectivare, da casa mea nu s-o lasat. Eu de trei ori am coborat din Roia si de trei ori mi-am facut casa inapoi. Era casa mea, n-o puteam vedea facuta grajd la colectiv. De trei ori am facut-o la loc, de trei ori nu mi-o aprobat s-o acoperesc si m-o amendat. Si-am trait ca un fugar, in case mici. Mi-am facut case pe de-a furisu, ca n-o fo voie. Salbaticie mare, colo sus, in munte... Umbla ursii - multi, mai multi de optzeci pe o suta de hectare - si nu puteai sa-i pusti, nu era voie. Suia pe bivol, suia pe oi, cainii bateau pe el si ursu se tot ridica asa, in picioare, si se uita la noi. Si iarasi se lasa jos. Asa am trait noi, laolalta cu ursii.
*
* *
A trait cu ursii si cu partizanii, pe care i-a ascuns in muntele lui si isi aminteste cum le aducea mancare si arme in coliba lor de sub pamant, invelita cu piatra, pe care umblau oile... Isi aminteste cum veneau peste culme, cu zapada pana la piept, pe cararile inguste, apoi o luau printr-un parau cu apa calda, peste pietre, si doi ani de zile nu i-a aflat armata, decat cand au pus cainii pe ei. Desi erau doar doisprezece, partizanii au purtat dupa ei saizeci de soldati pana-n varful Mindetelui, acolo au scos schiurile dintr-un ascunzis si dusi au fost in noapte. Isi aminteste cum i-au prins pe toti si i-au omorat. I-au omorat si pe cei care s-au predat de buna voie. Nu poate uita felul in care l-au arestat pe Frunzala, unul din capii partizanilor. "Era un om cat copacu asta de mare. Urs! Nici zace oameni nu-l puteau tane locului. S-o dus la popa, pe Roia, sa-l spovedeasca, era apasat rau. Si-n vreme ce-si spunea pacatele, bietul om, popa o scos de sub patrafir ditai ciocanul si l-o trasnit in cap. Frunzala o cazut lac de sange, sub hainele popii. S-apa, popa o chemat Melitia si l-o prins. Asta o fo. Nici in cinci sute de ani nu se poate repara raul ce l-o facut hartaganii dracului de comonisti..."
"Vorovind" cu Ceausescu
Pana la urma, eu m-am narvat. Si-n 77, cand o fo cutremuru de pamant, m-am dus la Ceausescu. Ma cunostea bine, ca eram artist si-am fost pana-n Rusia cu el, sub Muntii Ural. Am facut o planjere si i-am spus: "Tovarase Ceausescu, asa nu se mai poate! Vreau sa-mi fac casa pe pamantu meu". El o scos o coala de hartie cat masa asta de mare. O dat si-o-ndoit-o si-o scris acolo deasupra ca la Pitis Nicolae sa i se aprobe orisiunde casa in vatra satului Lapusu Romanesc. I-o dat la o doamna sa bata la masina si ce-o dictat el, tate le-o ingramadit acolo, pe coala. Da eu n-am cerut in vatra satului, am cerut acici, pe pamantu mosilor mei. Asa c-am rupt docomentu si l-am aruncat! Astia din sat ziceau ca-s nebun, sa rup docomentu iscalit de Ceausescu, ca puteam sa fac cinci ani de puscarie. Da am fost tare-n branza, tare rau!
Alta istorie cu Ceausescu: eu m-am dus c-un an mai iute la scoala - la cinci ani jumate - fiindc-am avut un frate de sapte ani si m-am tanut de el. Apai eu am invatat cel mai bine din clasa, da n-o vrut sa ma treaca-ntr-a doua, ca n-aveam varsta. Si sa repet clasa. Am spus doamnei: "Duceti-va dracu, cu scoala voastra cu tot!". De atunci, n-am mai umblat veac la scoala. Veci! M-am intors la oi si nici tata nu mi-o mai putut porunci sa ma duc. S-apa, eram intr-un turneu cu Ceausescu prin Rusia si, dupa ce-am horit eu, vine la mine si ma-ntreaba cata clasa am. Zic: "Una pe branza, ca, de dam si urda, poate erau doua". De, voroveam si eu prostii d-ale mele. Ceausescu rade si zace: "Hai, iti dau opt clase primare". Eu, ce sa fac? M-am dat dupa el, ca dac-o fi rece pepenele (arata spre cap - a.n.), pai tot rece-ti ramane ori c-o clasa primara, ori cu opt. Da dupa aia o vrut sa ma faca artist. Sa ma duca la Bucuresti cu hurta, la folcloarele lor. Si eu n-am vrut. Ca-i pacat de mine, ca de ce stau acolo in munte ca un salbatic... Prostii de astea. Eu n-am vrut artist si gata! Si cat am avut de tras pentru asta, Doamne feri!... M-au arestat, de doua ori pe saptamana coboram din munte, la Melitie, si acolo da-i interogatorii peste interogatorii. Ca oile mele o fost in ierburile colectivei, c-o scapat baba bivolii in gospodaria statului... Numa contre am avut, da eu peste toti am trecut cu gura.
Stii cum era Ceausescu asta? Baiat de treaba, numa sa nu te cunoasca ca nu-l iubesti. Sa nu rasufle ceva peste granite. Ceausescu era cum is eu cu nevasta. Cand m-am casatorit, am spus o vorba la tata casa: tu, femeie, uita-te, eu si de ti-oi da o palma-doua si-i zghiera, la cine-o intrat in casa, tu sa-i zici, bata-te, c-am ras cu lacrimi! Asa era si cu Ceausescu.
"Agricultura - un blid pe care nu-l speli la timp"
Abia amu-s eu! Tare mi-o fo urat treizaci de ani, cand coboram in sat si vedeam colectiva pe pamantu meu. S-apa, la Rivalutie, m-am suit pe el. Stroc!! M-am suit pe el si nu m-am mai dat gios pana azi. Am cumparat tat! Tat l-am cumparat! Numa acu doi ani am dat o suta optzeci de milioane. Amu, astia din sat se tem de mine. Mai clevetesc - ba, Pitis asta tine atat amar de miel si atata pamant, la ce-i trebe atata? - da daca n-ai boala pe ciobanie si pe pamant, degeaba. Agricultura asta-i treaba grea, nu-i ca floarea la ureche. Agricultura-i asa cum mananci dintr-un blid si nu-l speli la timp, imediat dupa ce termi de mancat. Il speli pe maine, cand s-o-ntarit mancarea pe el, si-ti trebe apa calda, si-ti bagi tata mana. Da daca-l spalai astazi, il clateai c-un jet. Asa-i si agricultura: nu mergi la timp, degeaba. Degeaba! Cum o zas un morosan de-aicea, cand s-o dus la Banat sa cante in turneu. S-apa, in hotel o picat c-un oltean, tot cantaret. In camera era frig si olteanu statea sub plapuma in chiloti si-n capu gol. Si, cum statea el acolo, o scapat - sa iertati - o basana. Morosanu-o zas: "degeaba". Cand o dat iarasi, morosanu zace: "tot degeaba". "Ce tot zici degeaba-degeaba?", o-ntrebat olteanu manios. "Apai, prietene, pana nu mergi la viceu, nu-ti trece." Asta o tras suba pe el, o mars afara - chit ca era frig - si-asa o scapat de necaz. Asa suntem si noi azi cu tara asta: degeaba! Doar cu vanturi nu putem face Romania asta sa mearga bine. Romanu-i om bun si temator de Dumnezeu, da-i si ciufos. Ciufuleste si rade, lasa totul pe maine. Doua lucruri ii trebe: legiuri aspre si religie. Atat. Si-un Tepes al doilea.
"Si, in sfarsit, cantecul ..."
De la omul acesta intr-adevar te poti molipsi de viata. Auzite prin gura lui, nici un cuvant nu e prea deocheat, nici un racnet prea nefiresc, episoadele vietii sale se impletesc de minune cu invataturile din Biblie (pe care o stie pe dinafara) si, la trei fraze rostite, ultima se pierde in versuri, in glume sau in cant. Este in faptura acestui barbat o amestecatura stranie de paganism si sfintenie, de salbaticie si intelepciune, nici o suferinta nu e atat de serioasa, incat sa nu poata fi luata in ras, nici un fleac atat de neinsemnat, incat sa nu se poata preschimba in pilda. Fara exagerare, niciodata n-am intalnit un om atat de lipsit de complexe. Rade, dantuieste, tipa, isi tranteste palmele batatorite una de cealalta: "na, ca m-o piscat ceva!", si-si ridica pulpanele camasii, ca sa-si scarpine cu nesat pieptul puternic si alb. Uimire: la 62 de ani, el are o piele de flacau. Intinsa si neteda, neacoperita cu nici un fir de par si fara macar o urma de grasime. Chipul ii este adanc sapat de ani si de necazuri, dar trupul nu si-a pierdut vigoarea si subtiimea. Nestiutor, il intreb daca ar putea sa-mi cante ceva chiar acolo, afara, pe gerul acela naprasnic. "Apai, oi putea canta oriunde. Numa-n apa nu pot canta, ca nu-s broasca, domnule!" Musca viguros dintr-o capatana de ceapa rosie - sa-si dreaga vocea, pune trambita la gura si priveste muntii. Din acea clipa, parca am intrat intr-un vis. Tacere. Apoi un urlet sublim de durere, un strigat de hoarda, ce te duce cu gandul la semintiile dinaintea lui Hristos, un glas "ravan", "rugusat" si inalt, venele dau sa-i plesneasca pe grumaz si cainii urla dimpreuna cu trambita, si oile tipa de peste tot imprejurul lui, ca apucate de streche. Franturi taioase de cantec imi patrund in minte: "Un copil mic din fasaahaie/ L-o lasat ma-sa culcat/ Da l-o aflat doinind prin pat/ L-o lasat ma-sa durnind/ Si l-o aflat doinuind..." (explica: copilu acela-s eu), "La fantana la moclina/ Plaahange-o pasare batrana/ Da nu plange ca-i batrana/ C-o crescuuhut randuri de pui/ S-amu nu-i a nimarui/ O zburat pe aratuuhuri/ Le-o adus imbucaturi/ Si le-o facut tare buuhune/ Da o zburat cu toti in lume..." - si alte doine salbatice, care-ti umplu gura de lacrimi. Pitis canta de dragoste, tapureste de inmormantare si nunta, plange impreuna cu muntii - cioban astral acoperind cu bocetul sau toate departarile, nepasandu-i de nimeni si de nimic. Abia atunci cand le savarseste pe toate, atunci cand primele stele ale noptii incep sa-i inconjoare ca o cununa crestetul capului, mi-am spus ca un asemenea cantec nu poate sa fie ceva omenesc.
Eu plang, el rade. "Is glasos rau de tat, asa-i? Cand eram tanar, potoleam lampa din casa cu cantecu. Nici la microfon nu trebe sa tap tare, ca zbarrrnaie undeva, nu-s cum sa va stiu spune. Is glasos, nu-s mutos. Apa, la Hanovra, tati o zghierat in sala. Tati, ma! Tati o plans. Ca gandeam ca ce-o fi patat. Zghierau si chinejii, chit ca nu pricepeau nimic din ce zac eu. M-am intales cu ei ca gasca cu porcu. Cand s-o spart de-acolo, n-am putut manca de ei. Tati o venit grup, cu autografuri, cu laude... Sa mor, de spui minciuni!"
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)