Adriana Trandafir"Am forta sa iau totul de la capat"
E cunoscut si recunoscut talentul Adrianei Trandafir, actrita de marca a Teatrului Odeon. Temperament vulcanic, forta dramatica de exceptie, talent cu carul... Dupa un recital sustinut de ea in Canada, o ziarista din Toronto scria: "Fata asta slaba si micuta, care trece neobservata pe strada, ne-a demonstrat in asta seara, pe scena, ca e mai inalta ca Himalaya". Ce s-ar putea spune mai frumos si la noi acasa despre zguduitoarea interpreta a "Domnisoarei Nastasia", ori despre magica tiganca - matrice a vietii si a mortii deopotriva - jucata de Adriana in dramatizarea "La Tiganci", dupa Mircea Eliade? Ce s-ar mai putea scrie despre actrita care smulge salii hohote de ras - dar un ras amar, cu miez tragic, ce caracterizeaza personajele ei din "Cumetrele" si "Stele in lumina diminetii"? Roluri pentru care primeste in continuare aplauze si premii...
Dar omul Adriana Trandafir? Cum o fi omul Adriana Trandafir dincolo de rampa si de platoul de filmare? Incerc sa aflu ce crede ea despre ea, cea din afara scenei. "Vreti o definitie scurta? Iat-o: pe Adriana o poti dobori cu o privire."
Incepe sa povesteasca - pasionata cum ii e firea - si alterneaza ritmurile, registrele, cand vesel, cand dramatic, uneori chiar patetic, alternanta asemanatoare cantecelor populare atat de dragi inimii ei (dupa cum s-a vazut si in spectacolul de lansare a programului de primavara al T.V.R., unde a interpretat, intr-o maniera uluitoare, aceeasi melodie, cantata ca in toate zonele folclorice ale tarii). Nu o intrerup decat rar, ca sa nu-i tulbur talk-show-ul.
Iarba verde de acasa
- Sunt plecata de mult din satul argesean in care am copilarit. Dar cred ca mi-am pastrat - ma straduiesc sa-mi pastrez in continuare - sufletul simplu si drept al taranului. Armonia lui cu natura, oranduiala vietii pe care si-o stabileste potrivit succesiunii anotimpurilor, a zilei, dupa rasaritul si apusul soarelui. Ma trezesc si-acum cu noaptea in cap, muncesc cat e ziua de mare, imi place sa muncesc, pentru ca stiu ca Dumnezeu iti da, dar in traista nu-ti baga. Asa sunt eu, nu pot sta locului: cand nu repet si nu joc, spal, calc, gatesc, alerg la piata sau crosetez kilometri de haine. In fosta mea locuinta de la bloc pastram acelasi ritual: dis-de-dimineata maturam curtea - ma rog, asfaltul din fata casei - udam florile pe care le sadisem in jurul blocului. De cand am plecat eu, florile s-au uscat, mor si pomii varuiti de mine, pentru ca nimeni nu-i mai ocroteste. Daca Domnisoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu visa sa treaca dincolo de bariera, catre inima orasului, eu sunt altfel. Oriunde ajung cu spectacolele in lume, in marile metropole, duc dorul satului meu. Acolo m-am simtit eu cel mai aproape de Dumnezeu. Tanjesc si acum dupa iarba verde de acasa, dupa nucul nostru din gradina, nuc ce-mi parea, si-mi pare si acum, cel mai frumos lucru vazut de mine. Nici Cascada Niagara nu se compara cu el. Mi-e tare dor de serbetul facut de mama si servit musafirilor cu dichis, in pahare speciale. Noua ni-l da doar sa-l gustam si atunci ni se parea ca nu exista ceva mai bun pe lume. Ma intrebase cineva in copilarie ce vreau sa ma fac cand o sa cresc. Am raspuns rapid: musafir. Ca sa ma serveasca mama si pe mine cu serbet la pahar! Simt si azi mirosul cozonacului proaspat, scos din cuptor. Revad cu ochii mintii sosetele albe trei sferturi, pregatite de mama cand ma ducea, in postul Pastelui, sa ma impartasesc. Mi-amintesc goana noastra, a copiilor, pana la biserica, nu cumva sa ne prinda pe drum cucul, sa cante si sa "ne spurce". Asa credeam! Si in nostalgia asta a mea dupa tara, dupa mama pe care am pierdut-o de mult, de cand eram eleva, dupa suferinta ca satul nostru a fost inghitit de oras si a devenit o suburbie a Pitestilor, m-am straduit sa-mi cumpar o casuta la 50 km de Bucuresti. Pe drumul Giurgiului. O darapanatura prin care urla iarna trecuta vantul ca-n Siberia, dar pe care, in cateva luni, cu banii luati pe un premiu in Sicilia, am pus-o pe picioare. Mai intai am sapat in mijlocul ograzii o fantana, apoi am pus flori si-am sadit 36 de pomi, care s-au si prins. S-o vedeti acum: incepe sa semene a rai. Au inflorit lalelele, vara canta greierii seara si eu abia astept sa-mi invit prietenii la un gratar. Obicei al orasenilor ce ies la iarba verde. Vedeti cum incep si eu sa le seaman?
</b><b>Folclorul, biblia romanului
- M-a fascinat intotdeauna frumusetea dansurilor si a costumelor populare, a obiceiurilor din toata tara, dar abia mai tarziu am reusit sa realizez si un spectacol etnografic in cadrul Fundatiei Culturale "Maria Tanase", infiintata de mine in 1995. Un spectacol-recital din lirica populara, pe care l-am numit "De nastere, de dragoste si de moarte". Reperele existentei noastre. Am participat cu el la un festival international din Germania, la Augsburg, si, dintre toti concurentii, noi am iesit pe primul loc. I-a uimit si pe straini bogatia si frumusetea, diversitatea artei noastre populare. Doar ca noi, acasa, riscam sa le cam uitam, atrasi de minunile si "comorile" lui Ali Baba. Riscam sa le degradam, actualizandu-le vulgar, ceea ce e si mai riscant. Anul trecut, in primavara, Televiziunea Nationala, prin doamnele Elise Stan si Mariana Soitu, mi-au propus mie sa prezint o noua emisiune de folclor, intitulata "O vedeta populara". Am fost fericita si onorata. In cadrul ei, sunt invitati cei mai valorosi si mai indragiti interpreti de muzica populara. Aceia care mai pastreaza autenticitatea si frumusetea originala a creatiei populare. A folclorului - biblia de capatai, cum il considera romanul. Transmitem in direct de la Muzeul Satului si se filmeaza pe orice vreme, fie ca ploua, fie ca ninge ori viscoleste. Cineva glumea: "Parca ai fi reporterita de front".
- E minunat ce faceti, ce faci, cu aceasta emisiune. Te felicit pentru profesionalismul si pasiunea acestor prezentari. Dar ma intreb cum de cunosti atat de bine locuri si obiceiuri din toata tara. Parca ai fi lucrat in echipa de etnografi a lui Dimitrie Gusti...
- Nu am lucrat cu Gusti, doar cu calusarii si cantaretii nostri din Arges. Am ajuns chiar solista-calusar in echipa baietilor. M-am adapat, cum s-ar zice, direct de la sursa. Din scoala nu scapam nici o serbare, nici un concurs de cantec, joc si recitare, la care sa nu fiu mot, in frunte. Am adus o groaza de premii comunei Bascov, orasului Pitesti (unde am urmat liceul), apoi judetului Arges: 16 locuri I in competitii pe judet si o medalie de aur pe tara. Cand isi pune un Taur ca mine ceva in cap (sunt nascuta pe 26 aprilie), atunci nimic nu-i mai sta in cale. Asa am ajuns eu o adevarata "vedeta" populara; probabil ca m-oi invita si eu pe mine candva la emisiunea cu pricina. Daca pentru Lucian Blaga vesnicia s-a nascut la sat, pentru mine, arta profesionista, sub toate formele ei: poezie, teatru, dans, muzica, tot de-acolo a pornit. La tara am buchisit-o inainte de a ajunge la Institutul "Caragiale".
- Spune-mi, cum s-a intamplat, concret?
- Datorita unei fericite intalniri din viata mea. Cea mai fericita, desigur, care mi-a schimbat destinul.
Intalnirea cu "Pasarea Maiastra"
Aveam cinci ani, cand s-a zvonit in sat ca "vin artistii de la Bucuresti". Vedetele de atunci ale cantecului popular: Rodica Bujor, Ion Luican, Alexandru Grozuta, Maria Lataretu. Si in fruntea lor, ca o regina, Maria Tanase. Cea pe care Nicolae Iorga - asta aveam sa aflu mult mai tarziu - a botezat-o "Pasarea Maiastra". Ei ii scria marele Brancusi cu adoratie: "Cand te aud, Marie, imi vine sa daltuiesc pentru fiecare cantec al tau o pasare maiastra". S-a si tinut de cuvant genialul sculptor si a dat lumii moderne cea mai frumoasa Maiastra. A sculptat chiar zborul spre infinit al cantecului si dorului romanesc. Dar alta statuie a Mariei Tanase nu mai exista. Visez sa pot strange candva bani si, prin fundatia noastra, sa reparam nedreptatea si sa ridicam o statuie chiar in mahalaua caramidarilor, pe ulita cu duzi, unde a copilarit Maria, regina cantecului romanesc, cea care pentru mine reprezinta varianta feminina a Luceafarului. Dar sa revin la intalnirea care mi-a schimbat viata. Cum va spuneam, in acea zi de pomina, lumea a dat navala la Caminul Cultural, unde erau asteptati artistii. Tata m-a saltat pe umeri, ca sa-i pot vedea si auzi mai bine. La 5 ani, nu eram mai inalta decat Tom Degetelul. Dar cand a inceput Maiastra sa cante, am simtit cum ma inalt pana la cer. Punea atata foc si patima in cantecul-blestem "Cine iubeste si lasa", incat ma tulbura chiar daca nu intelegeam mare lucru din versuri. Apoi, timbrul grav al vocii ei unice se schimba cu totul. La "Uhai, bade", glasul ii era vesel si saltaret, si picioarele incepeau sa-mi joace singure. Probabil ca-n acea clipa s-a aprins in mine scanteia care a devenit focul de-o viata. Dupa spectacol, tata m-a strecurat in spatele scenei sa dau artistilor flori. Dar eu nu aveam ochi decat pentru frumoasa craiasa cu ochi verzi ca lacul si-un zambet ce te imbia sa te apropii. Mi-am biruit emotia si-am ajuns langa ea. M-a luat de mana si-atunci i-am vazut unghiile taiate scurt, taraneste. Simt si acum mirosul incaperii, miros de podea data cu gaz, care se imbina cu parfumul de flori culese de mine de pe camp. Dupa ani si ani, am avut norocul, indrazneala, sa o interpretez chiar eu pe Maria intr-un spectacol ce-i evoca zbuciumatul destin. Si, de fiecare data cand reiau acest spectacol, resimt fiorul acelei unice intalniri, fior ce actioneaza ca un declansator al starilor dificile cerute de scenariul "Maria Tanase - Pasarea Maiastra", scris de muzicologul George Zbarcea. Ma incarca de raspunderea ca trebuie sa sugerez in scena ca sunt, si uneori chiar cant, ca Maria Tanase.
- Chiar te incumeti sa si canti in acest spectacol?
- Am curajul sau obraznicia, cum vreti sa-i spuneti, sa incerc sa sugerez cateva din celebrele melodii ale ei; doar ca publicul e avertizat ca e o conventie la vedere, iar in coloana sonora a spectacolului rasuna chiar vocea de neuitat a Mariei Tanase, din inregistrarile vechi. Si cand uneori mi se uneste vocea - intamplator, grava si dramatica, uneori ca a Mariei - simt cum din nou ma inalt spre cer. Am fost cu spectacolul in cateva tari din Europa, am fost si in Canada si in Statele Unite. Si pretutindeni, atunci cand rasuna vocea ei de aur, romanii risipiti in lume, cu lacrimi in ochi de dorul tarii, incepeau sa se simta din nou mandri ca sunt romani. Cantecele noastre realizau pentru moment acea "unire in cuget si-n simtiri" si, macar pentru o ora, diaspora romaneasca, atat de invrajbita de obicei, devenea infratita. In sala de 150 de locuri a Centrului Cultural Roman din New York, s-au inghesuit peste 400 de oameni. Dupa aplauzele ce nu mai conteneau, un batranel cu lacrimi in ochi s-a apropiat si mi-a oferit ceasul lui de la mana. Simtea omul nevoia sa-mi multumeasca astfel pentru darul de suflet pe care i-l facusem.
Viata poate incepe si dupa 40 de ani
- Din pacate, de doi ani, n-am mai putut pleca in turnee. Fundatia noastra nu mai are fonduri si va trebui sa ma zbat din nou sa gasesc sponsori care sa ne sustina. Nu ne-ar trebui prea mult: suntem doar patru oameni si doua valize de decor. Dar aducem un mesaj de dor milioanelor de suflete, care poate ca au nevoie de cantecul nostru "energizant".
- Apropo, stiu ca uneori ti se spune de catre prieteni "doamna Rudotel". Esti chiar atat de tonica si salutara pentru cei din jur?
- Simt ca trebuie sa dau si eu incredere si speranta celor care au nevoie de asa ceva. Ma amuza ca mi se spune Rudotel, cand numai eu stiu de cate ori - O, Doamne! - as avea si eu nevoie de o asemenea pastila. Pentru tonul energizant si datator de speranta, admir mult revista dvs., "Formula As". Si poate ca printre cititorii ei, iubitori de arta adevarata, se vor gasi si unii - din strainatate sau de aici - dornici sa ne sustina financiar pentru aceste turnee. Pana atunci, tot in cadrul Fundatiei "Maria Tanase" si tot cu mult efort si alergatura dupa sponsori, am reusit sa scoatem impreuna cu Electrecord un compact disc, pe versurile poetului Miron Radu Paraschivescu, admirabilele "Cantice tiganesti", pe muzica foarte inspirata a lui Laurentiu Profeta. Recitam, cantam versuri de o mare frumusete, de arta autentica, nu surogat gen manele. Incercam sa dam cumva o replica uratului, kitsch-ului care ne invadeaza.
- Esti optimista, draga Adriana. Si o luptatoare - te admir!
- Nu stiu cat de optimista oi fi, dar luptatoare, de buna seama. N-am incotro. Cand promit ceva, ma tin de cuvant. Am promis alor mei ca voi intra prima la Institutul de Teatru. Ei se indoiau. M-am prezentat la Bucuresti in uniforma mea de scolarita - abia terminasem liceul - si-am intrat de prima data, prima pe lista. Si tot prima, sefa de promotie 79, la clasa Leopoldinei Balanuta, am terminat facultatea. Poldi a fost mentorul meu spiritual, i-a tinut locul mamei disparute prea devreme. Dar a pierit si Poldi si am ramas debusolata. Am avut parte de profesori exceptionali, boierii scenei si ai catedrei - ultimii boieri ai teatrului romanesc: Eugenia Popovici, Amza Pelea, Tavi Cotescu, Marin Moraru, Leopoldina Balanuta. Nume de aur in istoria artei noastre. Optimista ziceati? Stiti care e - dupa mine - diferenta intre un optimist si un pesimist? Ambii se confrunta cu aceleasi probleme grave, doar ca unul gaseste solutii salvatoare, iar celalalt nici nu le cauta. Eu sunt dintre cei care se straduiesc sa gaseasca solutii, chiar cand drumul pare inchis, imposibil. Am forta sa iau totul de la capat, chiar daca pe alt drum si cu noi greutati. Ma salveaza robustetea mea interioara (asa spuneau medicii cand am nascut fetita, pe Maria Speranta - a implinit anisorul -, iar eu aveam 44). Am stat treisprezece zile la reanimare. A fost un miracol ca mi-am revenit. Desigur, pentru ca aveau nevoie copiii de mine. Si chiar daca fiul meu cel mare, Stefan, a fost atribuit fostului meu sot, in urma divortului, sub pretextul absurd ca "mama e artista", sunt convinsa ca el va intelege, ca un adolescent inteligent, ca nu e chiar cel mai rau lucru din lume sa ai o mama artista. O mama care, chiar daca nu ravneste la titlul de "Artista a poporului", crede ca a devenit deja o actrita populara.Alice Manoiu
Fotografii de Iulian Ignat
</b>
<b>