Despre Brancusi si despre timpurile de aur ale culturii romane, cu distinsul critic si istoric de artaBarbu Brezianu,carturar de rang international Un dialog cu d-l Barbu Brezianu se dovedeste a fi, pe cat de emotionant pentru cel ce intreaba, pe atat de placut! Alaturi de sotia domniei sale, Irina, d-l Brezianu este o gazda incantatoare, plina de zambet si de geniul povestitului. In apartamentul vast, captusit cu carti "antologice", innobilate cu dedicatiile unor ilustre personalitati ale literaturii si artei, avand peretii tapetati cu tablouri vechi si fotografii "istorice" ce-l reprezinta pe tanarul Brezianu inconjurat de marii lui prieteni - Eugen Ionescu, Enescu, Mircea Eliade si altii, cu tavanele usor aplecate, ca de mansarda, si ferestre care dau spre gradinile cartierului, miroase - nu stiu de ce! - a Paris... Poate ca impresia asta vine din pricina "aromei" ce razbate din paginile cartilor ingalbenite de amintiri, ori de la luciul podelelor de scandura groasa, vopsite in rosu inchis, cum se intampla demult, prin casele boieresti. Poate ca si lampile frumoase si multe, care imprastie prin abajururile de matase o lumina calda, imbietoare, contribuie la impresia asta. Ca si flacara sfioasa a lumanarilor rosii, infipte in sfesnice patinate de argint. Bem ceai englezesc, "Earl Grey", in cesti din portelan fin. Gazdele ma imbie cu prajiturici aromate, cu cacao si nuca. Vorbim, la inceput, despre una, despre alta... Vorbim despre parinti, despre copilaria traita in Bucurestiul de altadata...
In Bucurestii anilor 30
- Domnule Brezianu, hai sa vorbim un pic despre anii 30, o perioada benefica in istoria Romaniei, cand dvs. erati un copil in varsta de 11 ani...
- In vremea aceea, locuiam intr-o casa tare frumoasa, aflata pe strada Salciilor din Bucuresti. La etaj locuia o fiinta foarte speciala, care avea sa devina o mare actrita a teatrului romanesc, Aura Buzescu. Pe-atunci, tocmai isi croia drumul spre glorie. Casa aceea avea si o marchiza, unde ea se refugia ca sa mediteze, ca sa-si studieze rolurile. Eu imi faceam de lucru prin gradina, ma jucam, inventam tot soiul de pretexte ca s-o pot privi. Nu eram prea mic, de vreme ce ideea de "actrita" ma fascina. Cam tot pe-atunci, ma fascina si imaginea bunicului meu din partea mamei. El este pomenit in cartile mai vechi de istorie, pentru ca a cucerit Smardanul. E vorba despre maiorul Eftimie Lulescu, un fel de erou al "rezbelului" de la 77. Lui i s-a predat Osman-Pasa, dandu-i in semn de capitulare un iatagan cat toate zilele, pe care bunica l-a pastrat cu sfintenie, pana cand niste oameni ai lui Gheorghiu-Dej i l-au confiscat. Pe bunica o chema Smaranda. Cei doi s-au casatorit chiar in acel celebru an 77. Curand, el a plecat la razboi. Si astfel, s-a nascut o corespondenta vibranta. Cei doi isi scriau zilnic. Din pacate, acest superb cuplu s-a destramat destul de iute, pentru ca bunicul meu s-a imbolnavit de oftica si-a murit.
- Stiu ca, urmand traditia familiei, ati studiat Dreptul. Ba chiar ati devenit magistrat.
- Am purtat si roba! La Drept, am avut profesori admirabili. De pilda, pe ilustrul Istrate Micescu sau pe Mircea Djuvara. O personalitate extraordinara! Era impozant, purta mustati "in furculita" - cum se spune - avea o voce tunatoare si ne-a invatat scoala, nu gluma!
- Si cum ati devenit gazetar? Ati renuntat la magistratura?
- Nu. Un timp am fost si gazetar si magistrat. In acea perioada, eram bun prieten cu Petru Comarnescu, marele critic de arta, un entuziast animator al vietii artistice interbelice. Datorita lui, am ajuns sa scriu la "Rampa", un cotidian consacrat nu numai vietii teatrale, ci si literaturii si artei filmului. Ba chiar si vietii muzicale.
Taranusul din Pestisani
- Scumpe maestre, desi sacul povestilor dvs. abia a fost desfacut, va propun sa trecem la un capitol fascinant al preocuparilor dvs. de-o viata: Brancusi. Se stie prea bine ca lumea romaneasca, lumea internationala sarbatoreste pe toata durata anului 2001 aniversarea celor 125 de ani de cand a aparut pe pamant genialul "parinte al sculpturii moderne" - Constantin Brancusi. Se stie, de asemenea, ca dvs., domnule Brezianu, sunteti unul dintre cei mai importanti "brancusologi" ai nostri. L-ati cunoscut personal pe Brancusi?
- Nu, nu l-am cunoscut personal. La drept vorbind, eu nu sunt un "brancusolog" in adevaratul inteles al cuvantului. Un veritabil "brancusolog" a fost V.G. Paleolog. Cu acest stralucit exeget al lui Brancusi, eu am schimbat o foarte valoroasa corespondenta. Asa se face ca stiu, intr-adevar, o multime de lucruri despre Brancusi. De Brancusi m-a apropiat, din punct de vedere spiritual, avangarda romaneasca. Cu multi dintre reprezentantii ei alesi am fost chiar prieten. Si-apoi, m-a fascinat opera lui. Mai intai, am fost siderat cand am vazut la Craiova Sarutul. Apoi, la Bucuresti, Cumintenia pamantului. Erau lucrari ce datau din 1907, 1908... Va dati seama ce impresie vor fi facut inca de la prima lor aparitie? Pe-atunci, Brancusi nu mai era in tara...
- Cu voia dvs., eu zic s-o luam de la inceputuri. Cand au aparut primele semne ale "aplecarii" tanarului Brancusi spre sculptura?
- Inca din primii lui ani de scoala. Spre nemultumirea invatatorului sau, Brancusi se obisnuise sa ciopleasca bancile din clasa. Da, cioplea cu briceagul bancile scolii de la Pestisani. Stiu ca a facut acolo vreo trei clase primare. Pe a patra n-a apucat s-o faca, pentru ca a fost dat afara. Si-apoi, trebuie spus ca, inca de mic, Brancusi a avut o adevarata tandrete pentru... pietre. De la regretatul meu prieten, criticul de arta Vasile Dragut - care reusise sa descopere, mergand la Pestisani, un tovaras de joaca al lui Brancusi -, stiu ca ii placea sa mearga pe malul Bistritei. Pleca cu turma de oi a satului, cobora pe malul apei - unde el avea un bordei - si isi alegea tot felul de pietre de pe malul apei. Isi umplea sacul cu pietrele astea, pana se cocosa sub greutatea lui urcand malul, si le ducea acasa, unde se apuca sa le lustruiasca. Cu timpul, a ajuns baiat de pravalie. Inca de mic, a ramas orfan de tata. A avut-o numai pe maica-sa, Maria Brancusi, pe care o iubea foarte mult. Tarziu, in plina maturitate, pe cand se afla la Paris, el si-a dorit sa fie inmormantat langa mama lui. Nu a fost sa fie. Brancusi odihneste in Montparnasse, iar mama lui acasa, in tara...
Revenind la anii copilariei si la debutul lui in sculptura, el s-a petrecut chiar acolo, in pravalia aceea aflata in Craiova, la care se aduceau si "coloniale", cum se chemau pe-atunci, adica marfuri fine de import, cum ar fi portocale si mandarine, care erau ambalate in ladite de lemn subtire. Ei bine, din lemnul asta, in orele lui libere, Brancusi a construit o... vioara! Si uite ca vioara aia s-a dovedit asa de buna, incat lautarul de la carciuma i-a luat-o, adica a ...imprumutat-o si a inceput sa cante la ea. Se poate spune, asadar, ca prima sculptura a lui Brancusi a fost o vioara. Pravalia "La Zamfirescu" in care lucra el era totodata si carciuma, o carciuma plina de dimineata si pana seara tarziu. La vremea aceea, Craiova era un oras bogat, veneau si clienti mai acatarii acolo, "La Zamfirescu". Spre exemplu, unul era consilier comunal, altul avocat, doctor sau mai stiu eu ce. Vazand musteriii ca baiatul de pravalie e plin de talent, l-au inscris la "Scoala de meserii". Pe banii lor.
Un oltean la Paris
- Asadar, unul dintre "noroacele" lui Brancusi a fost si patronul lui, Zamfirescu. Ion Zamfirescu, daca am retinut eu bine.
- Bine spus. Un mare noroc! Brancusi nu l-a uitat niciodata. In plina glorie, i-a invitat la Paris pe domnul si pe doamna Zamfirescu, i-a primit cum se cuvine, ba i-a dus si la "Comedia Franceza"... Intorsi acasa, Zamfirestii au povestit la toata lumea cum ii primise Brancusi "boiereste", adica cu cata omenie si caldura ii tratase, cum era el de elegant atunci, la teatru, imbracat in smoking sau asa ceva. La "Scoala de meserii", elevul Brancusi s-a dovedit asa de talentat si de harnic, invata asa de bine, avea note atat de bune, incat in doua clase a facut cat in trei. A terminat scoala cu note mari, maxime as zice. Avea o minte extraordinara! Apoi s-a hotarat sa mearga la Bucuresti, cu ajutorul unei burse. A si obtinut bursa asta - de 200 de lei... aur. Si-apoi, a tot cerut - si a si obtinut marirea bursei aleia, pana la 600 de lei (tot aur, fireste!). Numai ca, asa cum se intampla in astfel de cazuri benefice, uriasul lui talent l-a impins sa mearga mai departe. A facut o petitie cum ca vrea sa fie sprijinit sa ajunga in Italia. Si i s-a aprobat! In drum spre Italia, Brancusi a ajuns pana la urma la Paris. Numai ca drumul spre Paris l-a facut in... etape. S-a oprit mai intai la Munchen, unde, ca sa castige un ban, si-a luat serviciu la... morga! A stat el ce-a stat acolo si-apoi a decis sa mearga mai departe. Si a pornit-o pe jos spre Franta! In drum, se oprea pe la ferme, unde facea diverse munci mai grele, ca sa capete cate ceva de mancare. A ajuns, in fine, in Elvetia, unde l-a apucat o ploaie fina, mocaneasca. A racit-cobza, asa ca s-a refugiat la o manastire de maici. Maicile l-au adapostit, l-au oblojit, l-au facut bine. Drept rasplata, el le-a cioplit binefacatoarelor lui un crucifix din lemn. Apoi a pornit mai departe. Si, tot muncind asa, a mai facut rost de bani si i-a telefonat de-acolo, din Elvetia, unui prieten de-al lui, un roman, care era chelner la Paris. Acela i-a trimis niste franci si, astfel, Brancusi a putut lua trenul si a ajuns la Paris chiar in ziua de 14 iulie! In scurt timp, s-a imprietenit acolo cu "varfurile" culturale din acea vreme - scriitori si artisti a caror cota rezista si astazi. A fost prieten la catarama, cum se spune, cu Douanier Rousseau, cu Apollinaire. Se cunostea cu Cocteau, cu Ezra Pound, cu Raymond Radiguet, cu James Joyce. Asta nu inseamna ca l-a uitat pe prietenul lui, pe chelnerul salvator. Nu! Dimpotriva, i-a botezat chiar fata. A botezat-o Daniela, daca tin bine minte. Acolo, la Paris, Brancusi s-a slefuit foarte repede. Datorita unui sprijin venit din partea Curtii Regale Romane, el a fost primit ca ucenic in atelierul marelui sculptor Rodin. Numai ca l-a parasit repede, cu regret, spunand ca "La umbra marilor copaci nu creste nimic!". E bine de stiut ca pana si acolo, in "Orasul lumina", inconjurat de prietenia marilor artisti ai vremii, respirand parfumul boemei pariziene, fascinanta si fecunda, Brancusi al nostru a continuat sa traiasca simplu, ca un taran roman. El vietuia acolo ca la Pestisani. Cu fasole, cu mamaliga, cu branza... Cand se abatea pe la atelierul lui cate o americanca miliardara, ramanea trasnita vazand ca-i oferea cate o bucata de mamaliga in care infigea cate un catel de usturoi. La care americanca lesina de placere, fiind uluita de asemenea gusturi "fistichii". Si zicea ca asemenea bunatate de "pralina" nu a mancat niciodata! Cred si eu! De baut, Brancusi bea tuica... Nu stiu de unde si-o procura acolo, la Paris. Dar avea intotdeauna tuica acasa la el. Pleca dimineata la cumparaturi, isi lua painea si cate o fleica. Ii placea si sampania. Nu stiu cum se potrivea cu tuica. Da, uite ca lui Brancusi ii reusea pana si aceasta combinatie neasteptata. Nastrusnica, as zice!
Domnisoara Pogany
- Cu voia dvs., haideti sa ne oprim, pentru cateva clipe, si asupra domnisoarei Pogany, cea care i-a inspirat lui Brancusi cateva capodopere. Dupa cate stim, ea a existat cu adevarat.
- A existat, desigur. Era fata unui ceasornicar din Oradea. Unguroaica: Margit Pogany. Brancusi a cunoscut-o la Paris, la o "cantina" de artisti, unde i-a fost prezentata de o romanca, Otilia Cosmuta, originara tot din Oradea. Pogany era pictorita. Erau din aceeasi bransa, cum s-ar zice. Apoi s-a intamplat ca cei doi sa se intalneasca si la Salonul Oficial, cu cate o lucrare. Acolo, la Salonul Oficial, domnisoara Pogany a expus un peisaj. Legatura lor de dragoste a fost destul de lunga. Dupa un timp, Pogany a parasit Parisul, s-a stabilit la Budapesta. Asa ca, ori de cate ori Brancusi venea la Bucuresti, se oprea pentru scurta vreme acolo, la ea. Apoi, muza lui s-a hotarat sa plece in Australia... Nu se stie de ce. N-a mai vazut-o niciodata. Dar isi scriau foarte des. Primul portret al domnisoarei Pogany a fost facut din imaginatie. Cand l-a zarit in atelierul lui, ea a exclamat: "Pai, asta sunt eu!"... A fost ca o presimtire portretul acela. Si de-aici - seria, pana la abstractizare, a portretelor domnisoarei Pogany, capodopere care azi au atins cote fabuloase... In paranteza fie spus, un prim portret al ei a fost vandut de catre Brancusi la New York, la marea expozitie "Armony Show" cu... aproape 300 (trei sute!) de dolari! Atunci, "beat de fericire", Brancusi s-a socotit foarte bogat! "Americanii mi-au salvat viata! Altfel, muream de foame!", a spus.
- D-le Barbu Brezianu, va intrerup cu regret din fantastica evocare a vietii lui Constantin Brancusi, care depaseste cu mult spatiul paginii de ziar. In incheierea acestor momente de dialog, v-as ruga sa comentati un eveniment exceptional: reinstalarea - dupa ani de chin- a Coloanei fara sfarsit in patria ei dintru inceputuri: Targu-Jiu.
- As dori foarte mult sa aducem recunostinta noastra fostului ministru al Culturii, Ion Caramitru, cel care a obtinut aceasta minune, daramand toate barierele - lipsa de bani si alte feluri de oprelisti - in ultima luna a guvernarii. Cum stiti, timp de patru ani, Coloana a zacut incarcerata in containere. Apoi, in doar cateva luni, a fost reparata, restaurata cum se cuvine si cu toata dragostea. Si astfel, gratie stradaniilor ministrului Caramitru, gratie stradaniei unei echipe extraordinare de specialisti, de muncitori care au lucrat zi si noapte, gratie unei toamne lungi, splendide si fara ploi, care a permis acest ritm infernal de munca, Coloana s-a inaltat la loc "ca sa sprijine Cerul", cum spunea Brancusi cand a gandit-o. Si ca totul sa se infatiseze ca o minune prelungita, la sfarsitul ceremoniei, Dumnezeu a trimis o ploaie ca-n povesti, menita, parca, sa spele capodopera de toate pacatele care s-au tesut in jurul ei...
- Mult stimate domnule Brezianu, in acest an - 2001 - in care Brancusi ar fi implinit 125 de ani, dvs. atingeti cu voiosie o splendida varsta, o varsta, as zice... trandafirie, daca judecam dupa optimismul si caldura pe care le degaja intreaga dvs. persoana, limpezimea si stralucirea spiritului dvs., ramas la fel de ascutit ca-n tinerete. Si, anume... 92 de ani, pe care-i veti sarbatori impreuna cu familia dvs. si cu numerosii dvs. prieteni si admiratori la data de 18 martie. Dati-ne voie ca, o data cu cei dragi, sa va uram si noi, toti cei care va pretuim si va admiram pentru intreaga dvs. activitate depusa in slujba culturii romanesti, un foarte calduros "La multi ani!".
Silvia Kerim