Miya Kosei,
japonezul care de 35 de ani fotografiaza Romania"Maramuresul este centrul lumii""Zambeam eu, zambeau si ei. Si uite asa, am inceput sa comunicam"
- A aparut de curand la Editura "Humanitas", in exceptionale conditii grafice, albumul dvs. fotografic intitulat "Maramures". Spuneti-ne, d-le Miya Kosei, cum a inceput dragostea dvs. pentru acest taram romanesc? Cum si cand ati descoperit Maramuresul?
- Am ajuns in Maramures inca de la prima mea vizita in Romania, in anul 1965. Eram in drum spre Paris. M-am oprit la Moscova si un prieten m-a sfatuit sa trec si prin Europa de Est, prin Romania, si mi-a si platit biletul pana la Iasi. Aici a inceput povestea cu Romania. In loc sa stau cateva zile, am stat trei luni, am amanat mereu plecarea, nu ma mai puteam desparti de aceste locuri. S-a mai intamplat ceva atunci, ce m-a impresionat mult. In gara, in Iasi, m-am asezat pe o banca sa ma odihnesc si am vazut imediat cum oamenii care asteptau trenul se uitau la mine curiosi. Sigur ca eram o aparitie ciudata pentru multi dintre ei, poate ca unii nici nu mai vazusera alti orientali pana atunci. S-au adunat in jurul meu, la inceput cu sfiala, apoi cu mai mult curaj, si au inceput sa vorbeasca. Pana la urma, ne-am inteles cat de cat, eu stiam franceza, unii dintre cei care erau langa mine stiau si ei cate ceva si uite-asa, a inceput acolo, pe peronul garii din Iasi, prietenia mea cu romanii. M-au invitat la ei acasa, unde m-au primit cu mare ospitalitate, ma chemau toti sa stau la ei, ma trimiteau si la rudele lor din alte orase. Gazdele mele imi spuneau ce-ar mai trebui sa vad, pe unde ar trebui sa calatoresc pentru a afla cat mai multe despre Romania. Toti, absolut toti cei cu care am vorbit atunci, m-au sfatuit sa ajung neaparat si in Maramures si, intr-o buna zi, am pornit-o spre nord, spre Sighet. Cand am ajuns pe Valea Marei, de la inceput, din prima zi, am simtit ca am intrat intr-o lume care nu-mi era straina, ma simteam ca acasa, multe din cele ce vedeam imi aminteau de tinutul meu natal din nord-estul Japoniei. Parca "recunosteam" casele de lemn - unele acoperite cu paie, animalele, care traiau atat de aproape de oameni, care umblau libere prin curti, peisajul, dar mai ales faptul ca oamenii vorbeau tare, repezit, aproape strigand, asa cum fac si japonezii.
Nu stiam pe atunci romaneste, dar ne intelegeam prin semne si, mai ales, prin zambete. Zambeam eu, zambeau si ei, radeam mai tare, radeau si ei. Si uite-asa, am inceput sa comunicam, mereu cu zambetul pe obraz, cu voie buna, vorbele lor aspre s-au amestecat incetul cu incetul in japoneza mea, am inceput sa-i cunosc mai bine si am inteles ca Maramuresul - centrul lumii, cum ii spun eu - va ramane marea mea dragoste. Dupa trei luni de sedere in Romania, mi-am continuat calatoria dincolo de granita, inspre vest, dar oamenii pe care i-am intalnit au fost mult mai reci si mai distanti, n-am mai intalnit nicaieri caldura morosenilor. Am stat un an prin Europa atunci si, dupa ce m-am intors la Tokio, mi-am dat seama ca, din tot ceea ce am vazut de-a lungul acelei calatorii, Maramuresul imi revine mereu in minte, ba, mai mult, am observat ca mi-era dor de oamenii si de locurile de acolo.
"O femeie mi-a spus ca am doua mame: una in Japonia, alta in Romania"
- Asa se explica vizitele urmatoare...
- Da, am revenit in 1967 pentru o perioada mai lunga si de atunci si pana acum am facut 108 calatorii prin Maramures. Oamenii au inceput sa ma vada ca pe unul dintre ei, eram de-al lor; o femeie mi-a spus ca am acuma doua mame: una in Japonia, alta in Maramures. De-a lungul acestor adevarate expeditii in Maramures, am avut parte de tot felul de intamplari, am cunoscut oameni diferiti, am urcat la munte cu ciobanii, am dormit cu ei in coliba, am facut cas si branza, le-am ascultat povestile si cantecele. Am descoperit, cu alte cuvinte, ceea ce este propriu acestei civilizatii stravechi, privind lucrurile oarecum din interior. Cunosc toate obiceiurile si traditiile morosenilor, tot calendarul muncilor si zilelor lor.
- Care dintre obiceiurile maramuresenilor v-a impresionat in mod deosebit?
- Am participat la peste 60 de nunti, la zeci de inmormantari, am vazut "Ruptul sterpelor", "Sambra oilor", "Tanjana". Dar ceea ce m-a socat este un obicei pe care l-am vazut pentru prima oara in satul Nanesti, un obicei pe care nu l-am intalnit nicaieri in alta parte pe unde am umblat - este vorba de "Nunta mortilor". Exista ceva asemanator in Japonia, dar intr-o forma mult mai simplificata, adica la inmormantare omul este imbracat in hainele pe care le-a purtat la nunta. In Maramures traditia e mult mai complexa, nunta se-ntalneste cu moartea, bucuria se amesteca in tristete, intreaga natura este partasa la acest fenomen, omul este vazut ca o parte dintr-un intreg, dintr-un sistem. Poate ca mandria si independenta morosenilor vin si din constiinta integrarii lor in acest sistem. Siguranta lor, faptul ca dau mereu impresia ca traiesc in centrul lumii mi-au descoperit optimismul si dragostea lor de viata, bucuria de a trai plenar, de a se bucura de tot ceea ce-ti este menit de-a lungul vietii. Ritualul inmormantarii este in Maramures ca o piesa de teatru, in care un rol important si interesant il are preotul. Pe de-o parte, el vorbeste in numele celui mort, atunci cand, in momentul "iertaciunilor", isi cere iertare de la cei vii pentru unele greseli din timpul vietii, pe de alta parte, tot el, preotul, vorbeste in numele celor ramasi, care-l plang pe cel mort. Preotul este legatura intre vii si morti, intermediarul intre cele doua lumi.
800 m2 de fotografii romanesti la Paris
- In anul 1997, la MusEe de l"Homme din Palais de Chaillot de la Paris, Japonia trebuia sa-si sarbatoreasca Anul sau international in Franta. In loc sa fie prezentate obiceiuri, traditii, aspecte ale culturii si civilizatiei japoneze, organizatorii au fost de acord cu o expozitie de fotografii realizate in Maramures, de dvs. Cum i-ati convins pe francezi si pe oficialii japonezi sa accepte acest "schimb" si sa sustina expozitia "La Roumanie des quatre saisons. Le Maramures photographiE par Kosei Miya"?
- Morosenii din fotografiile mele i-au convins. Am trimis acum sase ani fotografiile la Paris si am spus ca vreau sa fac o expozitie. Dupa ce le-au vazut, cei de la MusEe de lHomme au fost imediat cuceriti de lumea pe care eu le-am prezentat-o si au fost de acord, dar stiti dvs. cum sunt francezii: cafelute, discutii, dragoste, birocratie, lucrurile tot intarziau si nu se intampla nimic, oricate scrisori trimiteam eu din Japonia. Imi raspundeau politicos, admirandu-mi munca, imi spuneau ca imaginile fotografiate de mine se puteau intalni si in Franta de acum 200 de ani si ca expozitia mea ar avea un impact deosebit mai ales asupra tinerilor care trebuie sa invete trecutul pentru a cunoaste viitorul. Si cam atat. Am devenit foarte nervos, vazand ca lucrurile taraganeaza si i-am scris direct presedintelui Jacques Chirac. Astfel ca la interventia lui personala, cu donatiile primite din partea guvernului francez si a unor fundatii culturale din Japonia, am reusit sa aduc peste 800 m2 de imagini din Maramures la Paris. Expozitia a avut un succes enorm; in loc de sase luni, cat era prevazut, a tinut aproape un an, a fost vizitata de peste un milion de oameni. Sunt convins ca macar o parte din ei, daca nu toti, au inteles mesajul desprins din aceste imagini: avem datoria sa transmitem generatiilor ce vin mostenirea etnografica si folclorica a fiecarui colt de lume, cu atat mai mult a unor zone atat de pure cum este Maramuresul.
- Cred ca ati observat si dvs. la ultimele calatorii in Maramures ca, din pacate, incep sa se piarda multe obiceiuri, ca nu se mai pastreaza toate traditiile, ca arhitectura caselor se modernizeaza, pierzandu-se elementele specifice zonei, ca nu se mai poarta costumele populare. Ce e de facut?
- Transformarile apar de la an la an si e normal sa fie asa. Morosenii pleaca la oras sau chiar in alte tari, la lucru, si se intorc de acolo cu tot felul de idei, pe langa bani. Daca ar fi inteligenti, cu banii pe care-i aduc si-ar reface gospodariile din lemn, ar renunta la portile de fier, pentru ca lemnul e materialul lor traditional. Mai sunt localitati ca Harnicesti, Sat Sugatag Budesti, Berbesti, Breb, Sarbi in care se pastreaza traditiile si portul, chiar daca nu in toate familiile. Nu ne putem opune evolutiei acestui fenomen, dar putem dirija prin scoala, prin instruirea familiilor adoptarea acelor fenomene care continua specificitatea unei zone. Si in Japonia a aparut acest fenomen de pierdere a traditiilor, si asta, in primul rand, datorita vitezei in care traim, a lipsei de timp, a faptului ca muncim, suntem prea ocupati pentru a mai tine cont de trecutul nostru. E o mare greseala! Muzeele, festivalurile folclorice nu mai reusesc sa redea atat de autentic un fenomen cultural popular, ele reconstituie doar la modul comercial, sofisticat ceea ce altadata era traire, viata autentica. Noi suntem niste fericiti ca mai putem vedea in Maramures traditii stravechi, izvorate din experienta milenara si din intelepciune.
- Le-ati spus aceste lucruri si taranilor maramureseni? Oare sunt ei constienti de marea bogatie spirituala ce se ascunde in aceste traditii si obiceiuri?
- Eu povestesc mult cu oamenii cu care ma intalnesc, am multi prieteni in Maramures. In luna aprilie, voi reveni pentru lansarea albumului in Maramures, si-abia astept, caci mi-e tot mai dor de mosii intelepti de acolo, de locuri, de baba Nita din Oncesti, de vrajitoarea Maria Vantului din Botiza, de altii si altii cu care ma simt ca-n familie. In anul 2002 se implinesc 100 de ani de relatii diplomatice intre Romania si Japonia. Vor fi multe maifestari si evenimente culturale, expozitii. Voi avea si eu cateva expozitii si la Tokio, si in Romania, iar imaginile mele "vorbesc" tocmai despre aceasta mostenire a noastra, a tuturor: "Maramuresul - oaza de viata arhaica, plina de farmec, in mijlocul unei civilizatii nivelatoare".Otilia TeposuFotografii din albumul "Maramures" de Miya Kosei
Date biografice
- Miya Kosei s-a nascut in 1937 la Tokio, intr-o familie de artisti (mama, care are acum aproape 90 de ani, este o poeta binecunoscuta si des premiata in Japonia, tatal este dramaturg).
- A studiat literatura, arta, istoria, etnologia, sociologia.
- In 1965 a ajuns pentru prima oara si in Romania si este entuziasmat de Maramures (a facut 108 calatorii de documentare in aceasta zona).
- A publicat 6 volume de eseuri, lucrari documentare si albume de fotografii despre Romania.
- Ultimul volum, "Maramures", a fost publicat cu sprijinul Ministerului Culturii, al Consiliului Judetean Maramures si al Editurii "Humanitas".