Macarale rad in soare
Macarale, macarale rad in soare, argintii... Va mai amintiti? Parca a fost ieri. Unde intorceai capul, dadeai de ele. Nu-i de mirare ca au fost cantate de muzica lejera a "iepocii". Macaralele au fost mandria comunismului. De unde se putea vedea asa de bine viitorul luminos? Cu pliscurile lor maiestuoase, macaralele ridicau tara pe cele mai inalte piscuri, faceau cincinalu-n patru ani si jumatate, dadeau locuinte la "blocatari" si "bloace" la tot cartierul. Dupa caderea comunismului, macaralele au ramas intepenite ca niste dinozauri peste ruinele ctitoriilor. Primaria le-a uitat si, din cand in cand, cate-o teava cade peste oras. Norocosii citesc prin ziare sau vad evenimentul la televizor. Cei care sunt prea aproape nu mai apuca. Rata accidentelor pe fostele santiere comuniste e de speriat.
La ceva mai slujesc, totusi, macaralele. In ciuda inmultirii accidentelor, desi nu se mai construieste, macaralele continua sa rada in soare, mai stirbe, mai mult ruginii, decat argintii, dar eterne si tot mai fascinante. Dupa moda autoincendierilor, a bombelor, a telefoanelor de amenintare, a drumurilor blocate si a motiunilor de cenzura, romanii au facut fixatie pe macarale. Aici, in varful lor, se imbina trecutul cu prezentul. Iar viitorul e la un pas. Totul e sa-l faci sau sa nu-l faci la momentul potrivit.
Doua femei si un barbat din Petrila s-au catarat pe o macara, anuntand ca isi vor da foc, dupa care se vor arunca in gol, daca nu vor primi locuri de munca. Dupa ce au fost inchise minele, locuitorii din Valea Jiului au epuizat toate genurile de protest de tip nou: plantat flori in Piata Universitatii, greva japoneza, greva a foamei, excursii la Cozia, autoincendieri. Nu le-a mai ramas decat saltul de pe macara. In aceeasi zi, la Petrosani, oficialitatile locale dadeau diplome de merit, premiau pe cei care au dat tarii cat mai mult carbune si promiteau ca vor schimba din temelii Valea Jiului. Despre demontarea macaralelor nu s-a spus nimic.
Mai an, un revolutionar cu acte si copii, care ii cer zilnic sau mai des de mancare, s-a suit pe o macara si a amenintat ca se arunca, daca primarul sectorului 4 nu-i da o casa unde si cum vrea el. Dupa ce s-au mai evaporat aburii betiei, s-a lasat convins sa coboare. Alt nefericit ajuns pe o macara a gesticulat pana la epuizare si, pentru ca nu-l mai tineau plamanii, a corespondat cu cei aflati la sol prin biletele. Omul era cautat de Politie si, nemultumit de judecata, cerea casarea sentintei. In fine, tot la macara a apelat si un tanar, dupa ce a aflat ca iubita lui ramasese insarcinata la frumoasa varsta de 16 ani!
Lista ramane deschisa. Nemultumiti sunt, macarale avem. Si nu numai in Bucuresti, ca doar peste tot s-a construit comunismul. Insa cine s-ar fi gandit, in plin entuziasm revolutionar, cand pe harta tarii apareau paduri de macarale, la destinul lor contemporan? Se pare ca nici astazi utilitatea macaralelor nu este pe deplin inteleasa. Altminteri, fabricarea lor ar continua. Cu macarale de protestat am revigora economia si am mai da si la export. Insa nici asa nu stam rau. Comunismul ne-a lasat destule macarale pentru a protesta oricand, impotriva oricui, pentru orice: preturi, salarii, subventii, inflatie, somaj, coruptie, placute bilingve, manuale alternative, caini comunitari, copii abandonati, Fni, banci populare, capitalisti care vin sau nu vin, pesti morti, marea privatizare si cate alte cauze nobile. Daca ne ambitionam, cu cateva macarale bune am putea baga in boale Europa care ne tine la usa si Nato care nu ne vrea, nu mai vorbim de Banca Mondiala si de Fondul Monetar International. Sigur, in cazuri de astea, mai speciale, vom protesta prin cei mai de seama reprezentanti: politicieni, parlamentari, ministri, lideri sindicali. Poporul le va tine pumnii, urandu-le noi si noi succese in munca. Numai impreuna putem reusi!N.C. Munteanu