Calendar Popular
Ultimele sarbatori ale ierniiDragobeteSarbatoarea romaneasca a iubirii
"O viata fara sarbatoare este ca un drum lung fara hanuri", afirma, acum aproape doua milenii si jumatate, Democrit. Intelepti, oamenii si-au presarat existenta si cu hanuri, dar, mai ales, cu o puzderie intreaga de sarbatori, menite sa-i bucure si sa-i apropie sufleteste. Mai cu seama cand este vorba de o sarbatoare a iubirii universale (fara granite si religie), asa cum este Ziua Sfantului Valentin (martir, episcop al Romei, decapitat in anul 270, pe timpul imparatului Aurelian), devenit patron al indragostitilor. Poate ca numele Valentin - "puternicul", "sanatosul" (de altfel unul din saluturile romanilor era "vale!" - sa fii sanatos!) - suna pentru urechile unora mai frumos decat "Dragobetele" nostru, dar asta nu este un motiv pentru a lasa in uitare stramoseasca sarbatoare a romanilor. Mai cu seama ca ea nu este cu nimic inferioara ca diversitate si frumusete a obiceiurilor, ba chiar dimpotriva.
Celebrata si azi in satele romanesti (orasul a cazut de mult prada propagandei comerciale de import), sarbatoarea Dragobetelui (cu radacini mult mai vechi decat "Valentines Day) se celebreaza pe 24 februarie (in unele zone se serbeaza pe 28 februarie), iar Dragobete Cap de Primavara - la 1 martie, existand si un Dragobete Cap de Vara.
Dragobete, zeul dragostei la romanii de la nord si sud de Dunare, zeu pastoral campenesc, codrean, este imaginat ca un tanar frumos, puternic si bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei firesti la animale si oameni, fiind asemuit cu Eros al vechilor greci sau Cupidon al romanilor. Daca incercam supozitii etimologice, Dragobete ar proveni din slava veche, dragu biti - a fi drag. Pare verosimil. Dar zeul exista pe plaiurile noastre cu mult inainte de venirea slavilor. Dovada, stravechile rituri atestate la tracii nord-dunareni (dacii), ca si la cei sud-dunareni, cum ar fi ritualul infratirii (intre baieti) si insuratirii (intre fete), prezent pana in secolul trecut in ceremonialul Dragobetelui: inconjurati de ceata lor, tinerii isi crestau usor bratul stang in forma de cruce solara, suprapunandu-si zgarieturile, apoi sugeau putin sange unul de la celalalt, devenind frati de cruce si surori de cruce. O alta ipoteza este ca "Dragobete" ar proveni din cuvintele dacice trago - tap si bete - picioare (ca in latina - pedes). Mai tarziu, nemaiintelegandu-se limba daca, trago a devenit drago, iar pede - bete (bete insemnand si fasii, cingatori inguste, tesute si frumos impodobite). Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, libidoul, fecunditatea.
Si romanii isi celebrau pe 15 februarie Lupercaliile, marea lor sarbatoare a dragostei, dupa ritualuri din timpuri imemoriale. Ceremonia se desfasura in jurul pesterii unde lupoaica ii alaptase pe Romulus si Remus. Preotii oficianti veneau goi si sacrificau tapi, cu pieile carora se infasurau, apoi alergau urmati de tot tineretul Romei, lovind cu curele facute din tapii jertfiti pe toate femeile intalnite in cale, acest ritual favorizandu-le maternitatea. Asadar, arhaicul Dragobete poate fi asemuit mai degraba cu stravechii zei ai grecilor si romanilor, reprezentati cu picioare si coarne de tap, acoperiti de par, dantuind prin paduri si pandind nimfele sau tarancile ratacite. Acesti zei primitivi erau sarbatoriti o data cu dezlantuirea de energie a primaverii: natura pura, bucuria curata de a vietui si de a iubi. Dupa crestinarea dacilor, Dragobete si-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei curate. El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentand opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primaverii, sarbatorit la "logodna" pasarilor, ziua imperecherii acestora, cand se strang in stoluri, se aleg perechile si purced la strangerea celor trebuincioase pentru cladirea cuiburilor. Pasarile ramase nepereche vor astepta Dragobetele anului urmator, ca si oamenii. Flacaii si fetele, in straie de sarbatoare, chiuind si zbenguindu-se, se duc in padure pentru a culege ghiocei, micsunele, albastrele, primele flori de sub zapada. La pranz, coboara in goana spre sat, fiecare flacau fugarindu-si aleasa, pe care, daca o prinde, o poate saruta in vazul lumii. Sarutul era considerat ca o logodna pe timp de un an, pentru a testa trainicia sentimentelor. Parintii aflau de "alegere" si se aratau sau nu satisfacuti, ca si in zilele noastre.
In aceasta zi nu se tese, nu se carpeste, nu se lucreaza la camp sau in fierarie; in schimb, se face curatenie generala in casa, pentru ca tot ce va urma sa fie cu spor. Este adevarat ca crestinismul a suprapus in calendar sfinti si martiri peste zeii si eroii pagani, dupa cum sfantul Valentin i-a inlocuit pe Cupidon-Amor si pe mai vechiul zeu campenesc Faunus. Asa cum, la Roma, statuia lui Traian (zeificat), din varful celebrei sale Columne, a fost inlocuita cu cea a Sfantului Petru. La romani, zeul dragostei n-a fost inlocuit, ci uitat.
Credinta din ziua de Dragobete, ziua dragostei si a bunavointei, este ca cel care nesocoteste ziua si lucreaza ce nu trebuie isi uita limba si canta ca pasarile.
Lasata Secului
(Ziua impacarii)
Dupa lunga perioada a Caslegilor dintre Craciun si Pasti, numita si Dulcele Craciunului, fara interdictii alimentare, libera pentru orice distractii, iata ca omul trebuie sa gandeasca la curatirea trupului, pentru a da aripi sufletului.
In calendarul bisericesc, Lasata Secului are doua etape care conduc treptat catre Post: Duminica Lasatului sec de carne (18 februarie) si Duminica Lasatului sec de branza (25 februarie). Prima este numita si Duminica Infricosatei Judecati, cand li se aminteste crestinilor la slujba sa nu pacatuiasca, intrucat va veni candva si ceasul Judecatii de apoi. Saptamana dintre ele, pregatitoare pentru post, poarta numele de Saptamana Branzei sau Saptamana Alba, cand se mananca lactate si oua. Intrucat postul priveste trupul, dar mai ales sufletul, acum este vremea iertaciunilor. Vecinii, rudele, cunoscutii se viziteaza si isi cer iertare unii de la altii, ca sa intre curati in post. Cea de-a doua este numita si Duminica izgonirii lui Adam din rai. Desigur, semnificatia este ca noi retraim simbolic momentul pierderii raiului, pe care l-am putea recastiga, tot simbolic, prin post.
Va urma Postul cel Mare. Acesta nu se limiteaza nicidecum la simpla interdictie alimentara, nu e o cura de slabire, asa cum se vulgarizeaza adesea. Postul inseamna exercitiu de vointa, dobandirea autocontrolului, inaltarea treptata a spiritului intru indumnezeire. Duminicile care vor urma reprezinta etape ilustrand simbolic, prin pilde, momente ale ultimei parti din viata pamanteasca a Mantuitorului.
Practici populare:
Saptamana Nebunilor, Caii lui Santoader
Multe din sarbatorile crestine s-au suprapus peste stravechile sarbatori populare, fara insa a le inlocui, ci fuzionand cu acestea. In satele romanesti, Lasata Secului era punctul central al unei perioade de doua saptamani, din care prima era incarcata de ritualuri caracteristice sfarsitului iernii (Saptamana Nebunilor), iar cealalta saptamana praznuia inceputul de an agrar si venirea primaverii (Saptamana Caii lui Santoader).
In prima saptamana (11-18 februarie), anul vechi agonizeaza, chiar mosii, adica duhurile mortilor, se intorc, dar sunt linistite cu pomeni, oamenii se dedau la excese de mancare, bautura, joc si petreceri, ca la un sfarsit de lume (de altfel, se si zicea ca intr-o astfel de zi se va alege praful de lume), "se striga", batjocorindu-se fetele nemaritate sau feciorii ramasi neinsurati, socotindu-se ca numai nebunii, prostii si uratii satului dau zor sa se casatoreasca acum, in loc s-o fi facut in caslegi. Existau si momente carnavalesti: tinerii se mascau, formand un alai de nunta si deghizandu-se in mire, mireasa, popa etc. Printre multe alte obiceiuri, raspandita si acum este practica de a face noduri pe ata "unditei" si de a i se da foc. Fiecare stie care este nodul lui. Daca flacara se stinge in dreptul unui nod, se crede ca respectivul va muri.
Urma sarbatoarea propriu-zisa, purtand diverse nume, in functie de zone: Priveghi, Hodaite, Opait, Alimori, Refenele. Ea se celebra noaptea, cum serbam noi Anul Nou, adeseori sub cerul liber. In vremuri mai apropiate de noi, se petrecea cu lautari, se faceau placinte cu branza, se batea halvita. Masa se incepea cu un ou fiert, pentru ca se spunea: "Cu un ou se astupa si tot cu un ou se destupa gura la Pasti". Apoi se punea pe o farfurie cate putin din fiecare fel, se lasa solnita, o felie de paine si un pahar de vin, ca sa manance si mortii. Oalele se puneau cu gura in jos, ca sa fii ferit de paguba. Seara, tarziu, copiii de la 12 ani in sus si flacaii ieseau pe o inaltime cu "hodaitele", care erau facute din nuiele, intre care se indesau cat mai strans paie si tuleie de porumb, pe care le aprindeau, rotindu-le si agitandu-le, ca sa obtina efecte de artificii. Vechiul an care murea era reprezentat simbolic de un fel de sperietoare construita dintr-o prajina imbracata si impodobita cu panglici, careia i se dadea foc in uralele asistentei. Incepea un nou an agrar.
In cea de-a doua saptamana (18-25 februarie), totul se intorcea la firesc. Interveneau Caii lui Santoader, duhuri bune, imaginate ca niste fantasme cu forma de cal, si Cucii, o ceata de feciori costumati in cuci, cu fetele acoperite de o gluga prevazuta cu coarne imense, care alergau cu clopote dupa oameni, imbrancindu-i si manjindu-i. Prin aceste ritualuri erau alungate duhurile rele, spatiul si timpul erau purificate. Prima zi dupa Lasata Secului de Pasti (26 februarie) mai poarta inca numele de Lunea Curata. Femeile incepeau tesutul panzelor din care se vor face camasile de Pasti.
Mihai Albin PopescuFotografii de Dumitru Budrala
(din expozitia "Ritualuri din lumea satului",
deschisa la Muzeul "Astra", Piata Mica din Sibiu)