Pe Urmele Lui Zamolxis
- Legenda si adevar la Polovragi -
Stancile se arcuiesc peste apa Oltetului ca "gigantice portale". Sus, in "drumul de nouri", se intinde platoul Cetatii Arcina. La intrarea in cheile stramte isi inalta turlele Manastirea. Nu departe, carari pieptise duc spre Pestera. Precum odinioara Poetul, privitorul de azi se lasa cucerit de acest templu "unde secolii se torc" si unde oamenii sunt aceiasi, sub umbrare de legenda, de cateva mii de ani. Este templul Polovragiului, unic spatiu, in care mitul, istoria si credinta "isi raspund" cu indulgenta si se completeaza reciproc. Locuri precum acesta nu sunt prea multe pe pamant.
"La daci", in puterea noptii
"Intr-o seara de vara, sa tot fie cinci ani de atunci, vacile noastre nu s-au mai intors din munte. Cu spaima in suflet ca ar putea sa le sfasie jivinele padurii, am pornit in cautarea lor. Am batut toate pajistile si coclaurile unde ma gandeam ca ar putea sa se opreasca. M-a prins miezul noptii strigandu-le. Infierbantata de urcus, cantand si haulind sa-mi treaca de urat, m-am trezit pe padesul alb, calcaros, pe care mi-am facut veacul in tinerete, ca lucratoare cu ziua pe santierul Cetatii Dacice. Doamne, cum mi-a zvacnit inima in piept! Ajunsesem atat de departe de sat! Sa-ti fie de invatatura, Lenuto, sa nu mai pleci singura in creierii muntilor taman in iulie, cand lumina lunii mai mult te ameteste de cap, decat sa-ti arate calea! Ca, odata rasarira, baiete, dintre stancile plesuve, umbre lungi ca nuiaua de salcie. Smocuri de paioaga pareau ca se strang cerc in jurul meu. Lespezi rosietice imi alunecau sub talpi, in vreme ce plesnete de aripi de huhurez si de cocos salbatic imi ajungeau la urechi cu o forta inzecita de spaima care ma cuprinsese. Simteam ca, daca n-o luam la fuga, as fi cazut lesinata intre gorganele de piatra cu chip de om, ce fusesera candva parte a zidului de aparare a Cetatii. De fel, nu sunt fricoasa, dar nici nu mai fusesem vreodata "la daci" in puterea noptii. Am prins a alerga spre sud, in directia Oltetului, tipand cat ma tinea gura: <<Haaap! Haaap!>>. Pietre starnite alergau pe langa mine, imi treceau printre picioare sau pe deasupra capului, prabusindu-se in haul cheilor intunecate. Pasarile noptii, speriate, falfaiau prin preajma, in timp ce prabusirea Oltetului de pe stanci parea un tropot de copite ce se apropia vertiginos, o data cu fuga mea disperata. Deodata, ca prin farmec, orice zgomot inceteaza. Nici un fosnet, nici un susur, nici un pocnet dintre cele ce-mi chinuisera inima. O lumina neagra, dar pasnica imi descreteste fruntea; o inseninare fericita ma cuprinse; o iubire, o dulceata, o chemare veneau spre mine ca o iradiere ce-mi furnica pielea; cercuri mangaioase de aer cald imi alungara gheata din spate. Ajunsesem la gura Pesterii lui Pahomie, numita si Pestera lui Zamolxis sau Pestera Polovragi. Aici fusesem ghid mai bine de 16 ani, dar am lasat locul liber pentru fiul meu, Miron. Chit ca e situata in pieptul muntelui, inca departe de sat si de manastire, pestera mea draga imi alungase uratul si facuse pace in jurul meu. M-am indreptat spre portile metalice de la intrare, de unde nu-mi iesea in intampinare decat un intuneric si mai dens; dar era un intuneric primitor, o bezna calma si buna. Simteam ca pot sa intru si sa ajung usor pana la primele stalagmite situate la sute de metri sub munte, acolo unde se afla <<Tronul lui Zamolxis>>. Pentru prima oara le dadeam dreptate "paranormalilor", care veneau special pentru a se incarca de energia din pestera. Am inceput sa fluier, vesela si destinsa, iar drumul spre casa mi s-a parut usor, parca pluteam peste grohotisuri. Cand am ajuns, vacile asteptau in poarta, satule si ignorand cu desavarsire tot ce mi se intamplase din cauza lor."
"Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare -
Ea: inalt este boltita si-ntra-adanc in piatra tare..."
Povestea Lenutei Papurica din Polovragi, fostul ghid al pesterii din localitate, s-a intamplat aievea, iar femeia, in varsta de 65 de ani, ma asigura ca nu face parte dintre aceia prea increzatori in legende si eresuri. Nici fiul sau, Miron, actualul ghid, nu crede prea mult in spunerile din batrani ce nu pot fi verificate. Totusi, zice si el ca exista lucruri inexplicabile, exista dovezi istorice, povestiri transmise din gura-n gura peste secole, despre rolul pe care muntii Parangului si Capatanii l-au jucat in viata stramosilor nostri daci si, dupa aceea, in vremurile mai noi. Satul actual s-a format in jurul unui "triunghi" aproape magic: muntele, pestera, manastirea. Este triunghiul stabilitatii si al continuitatii istorice, cu care putine popoare se pot lauda. Polovragenii, neam de pastori, traiesc in umbra propriului lor trecut, impartiti, cum ar spune Eminescu, intre "lumea-nchipuirii, cu-a ei visuri fericite" si "lumea cea aievea, unde cu sudori muncite te incerci a stoarce lapte din a stancei coaste seci".***Valea Oltetului este presarata cu pesteri. Lenuta Papurica le cunoaste pe toate. Le numeste cantand, ca intr-o litanie, cu ochii in tavan si mainile sprijinite pe un sal negru, cu ciucuri, ce-i atarna pe piept: Pestera cu apa, Pestera cu sare de salpetru (din care batranii faceau explozibil strecurat prin paie), Pestera cu oase, Pestera rosie, Pestera lui Jianu, Pestera muierilor (alta decat cea din Baia de Fier), Pestera liliecilor, Pestera randunelelor, Pestera popii Sebareanu. Cea mai mare dintre toate, electrificata in 1984, este Pestera lui Pahomie sau a lui Zamolxis, a carei lungime depaseste 10 kilometri si se crede ca raspunde tocmai in Transilvania, in apropierea cetatii Sarmizegetusa. Este, se pare, pestera pe care Eminescu o descrie in poemul "Memento mori" astfel: "Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare-/ Ea: inalt este boltita si-ntra-adanc in piatra tare,/ Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stanci,/ Care duc adanc in valea cea de-acol-abia vazuta...".
Si neobositul calator prin "Romania pitoreasca", Alexandru Vlahuta, descrie cu uimire pestera situata "pe margini de prapastii": "Intrarea pesterii e larga si se aseamana cu tinda unei biserici scobite in piatra. (...) Inaintam mai bine de-o jumatate de ceas in uriasa hruba, ale carei bolti rasuna fioros de pasii si de glasurile noastre, si de pe ai carei pereti intunecosi par gata sa se desprinda tot felul de vedenii fantastice: balauri incolaciti pe stanci naruite, trupuri trunchiate, brate intinse-n intuneric, animale diforme, monstri ce te privesc amenintatori din firidele lor negre, chipuri omenesti invaluite-n zabranice de piatra".
Cu multe milioane de ani in urma, pestera era albia subterana a Oltetului. Un mare cutremur a clatinat muntii din temelii, aruncand firul apei la nivelul de azi. Tot atunci au luat nastere cele doua lanturi muntoase gemene: Parangul si Capatanii. Intre ele se inalta cele mai stramte chei din Europa, care ajung intr-un loc la numai 70 cm latime. "De aceea", spune ghidul Miron, "zeul Zamolxis, fost preot si profet, si-a ales ca lacas aceasta pestera. Era locul ideal din care putea sa dispara si unde nu putea fi gasit de nimeni. Puterea lui era nemasurata: din batran se facea tanar, intra sub pamant in locurile de azi ale Polovragiului si iesea la suprafata in cetatea Sarmizegetusei din Ardeal. Cand a fost cercetata de speologi, in urma cu 100 de ani, acestia au fost uluiti: intr-o zona indepartata, acolo unde cu siguranta nu mai ajunsese nimeni in timpurile de dupa Domnul Iisus, au descoperit urme de picior si cateva fosile mai vechi de 2000 de ani. Erau, cu siguranta, urmele unor daci. Sa fi fost ei mai buni speologi decat noi?"
Blestemul lui Zamolxis
Regimul trecut a organizat aici o tabara internationala de speologie. Atunci a fost cand speologii cehi au avansat inca mai mult decat inaintasii lor de acum un veac. Dar intr-un loc de la radacina muntilor au fost nevoiti sa se opreasca. Singura cale de inaintare presupunea taierea partiala a unor stalagmite, cu ferastraie din cele mai fine. Ei auzisera de comoara dacilor si sperau ca vor da de ea chiar acolo. Se spunea ca si Zamolxis lasase giuvaeruri nepretuite. Asa ca au inceput lucrarea. Dupa 3 zile si 3 nopti de inaintare spre Transilvania, dincolo de Parang, la sute de metri adancime, lame subtiri de ferastrau incercau sa deschida drumul secret al dacilor. Dar n-a fost sa fie! Cum incepeau delicata operatie, cum se declansa un zgomot ciudat, ca de masina ce se pravaleste in prapastie. Un clantanit metalic incredibil, un scrasnet ca de frane, fier pe fier. La inceput, cehii au crezut ca le tiuie urechile din cauza presiunii prea joase. Si-au scos mastile si si-au aprins o tigara. Un curent neasteptat de aer prelua imediat fumul. O mica galerie laterala, si-au spus. O fisura pe undeva, prin apropiere. Un semn bun. Si au inceput din nou sa taie. Aveau de gand sa largeasca doar cu 30 de centimetri, ca sa poata inainta. Se si vedeau intr-o sala boltita, plina cu aur si pietre pretioase, ca in filmele cu Ali Baba. Dar camionul acela dracesc "se rostogolea" iarasi in rapa. Neinsemnatul scrijelit de bomfaier se transforma intr-un urlet amenintator. Bietii oameni si-au facut cruce cu limba si au facut calea intoarsa. Nimeni, dupa ei, n-a mai indraznit sa se aventureze atat de adanc sub munte.
La "Galeria Ispasirii", in zona turistica, este ceva obisnuit sa simti furnicaturi in corp, chiar in dreptul "Tronului lui Zamolxis". Au venit unii cu detectoare de biocurenti, iar de la un loc, spun ghizii, acele o luau razna, invartindu-se fara noima, ca in prezenta unei fiinte vii, extrem de incarcate cu energie. Lenuta Papurica a auzit despre multe astfel de intamplari, caci mai sunt si "braconieri" ai pesterii, care intra pe ascuns, spargand portile. Cu ochii ei i-a vazut insa pe "respinsi", persoanele care nu pot intra in pestera. Deodata, dupa primele zeci de metri, li se face rau, abia mai respira, cad din picioare. Obisnuia sa plateasca un flacau din sat care s-o ajute in astfel de cazuri.
Dar pe sarmanul Mituta nu l-a mai putut ajuta nimeni. Nici macar Ionica, prietenul lui, care a asistat neputincios la moartea acestuia. Cica baietii astia, mai strengari, mai aventurieri, auzisera de patania cehilor si au hotarat sa le calce pe urme, doar-doar vor gasi comoara. N-au apucat ei sa treaca dincolo de portile metalice, ca dintr-un horn al pesterii, situat chiar deasupra Oltetului, au tasnit limbi de foc. Aur! a strigat Mituta, apucand tarnacopul cu strasnicie si incercand sa loveasca stanca ce parea incandescenta. A lovit o data si pana aici i-a fost: tarnacopul i-a ricosat drept in frunte, omorandu-l pe loc. Ionica, bietul, a mai trait doar cat sa povesteasca in sat; si-a gasit moartea la scurt timp, de la o boala necunoscuta. Atunci s-a vorbit din nou de blestemul lui Zamolxis, sub pecetea caruia s-ar afla comorile ingropate si chiar pestera. De aceea, autoritatile se asteapta la surprize neplacute; cei care, de curand, au indraznit sa fure 800 de metri de cablu de la sistemul electric nu vor ajunge prea departe cu prada; blestemul se va infaptui si de aceasta data, spune ghidul Miron.
La parastasul istoric tinut in 1996 la gura pesterii, 7 preoti si 12 istorici au purces la ceea ce profesorul Radu Pasca din Cluj a numit "zamolxirea" locului. Atunci au fost pomeniti Pitagora (profesorul lui Zamolxis, dar dupa unii, elevul profetului dac), Ptolemeu, Deceneu, Gebeleizis, alti zei si zeite. Daca Deceneu a taiat via dacilor, in schimb, Zamolxis i-a indemnat sa nu mai manance carne si sa duca viata austera. Asa cum el insusi a dus, ca sihastru, in aceasta pestera. Unii spun ca el a fost cel dintai sihastru, un precrestin autentic, care credea in viata de dupa moarte. Iar daca si-a ales ca lacas aceasta pestera este pentru ca Zamolxis stia ca ea exista "de cand exista iarba pe pamant" si mai de de mult.
Cetatea Arcina si jidovii domestici
Lenuta Papurica a lucrat la santierul arheologic din platoul de 500 m.p. al Cetatii Dacice. Cu acea ocazie, a aflat multe si e tare trista ca, dupa 1990, s-au sistat lucrarile, din lipsa de bani. Si alti polovrageni au lucrat, dar numai din cei alesi pe spranceana, cu tragere de inima si cunostinte suficiente de istorie, pentru a nu pune in pericol eventualele descoperiri. Au venit nemti, englezi, austrieci sa vada adevarul, sa nu spuna pe urma ca eventualele comunicari stiintifice ale romanilor sunt inventii nationaliste. Atunci s-a vazut ca cetatea era imprejmuita de o adanca prapastie pe trei laturi. Pe a patra latura, fusese construit un val de aparare de 8 metri inaltime, protejat de santuri, in care se aprindeau focuri. Puneau dacii pietre de var in foc, pana se inroseau. Ca sa le stinga, aruncau cu apa pe ele si apoi le stivuiau in zidul acela urias, unde deveneau un liant perfect, inexpugnabil. Tot acolo sus, s-au gasit urme ale caselor dacilor si un loc de ruga, in partea de nord, unde s-a descoperit si o placa de pamant ars cu un basorelief inchipuind un cal si un calaret. Pe cateva caramizi s-au gasit inscriptii necunoscute, din care s-a dedus ca dacii aveau totusi scriere. S-a putut descifra inscriptia "Arcina", de unde s-a banuit ca acesta era numele cetatii. Cetatea propriu-zisa era inalta, imprejmuita de sase terase. Intre ziduri, au fost identificate vase din ceramica pentru pastrat cereale, avand imprimate roti si crengute de brad; teci de piatra pentru cutite, margele, fibule, bratari. S-au gasit chiar margele mari de chihlimbar poleit cu aur, cu imprimeuri de ochi de papagal, aduse probabil din Grecia de catre nobilii daci. Bastinasii ii tineau pe langa casa pe jidovi, oameni uriasi veniti din Bosnia si Hertegovina, unde erau hartuiti de romani. Un bastion intreg era rezervat jidovilor, un beci urias, al carui tavan s-a prabusit cu trecerea timpului. Li s-a respectat, se pare, statutul de refugiati si nu au fost folositi in lupte, ci numai la muncile agricole si casnice. Sau, mai degraba, n-au ajuns in postura privilegiata de razboinici, din pricina ca dacii nu au avut suficienta incredere in ei.
"Lumea dacilor", spune Lenuta Papurica, "este inca vie in partile noastre. Oamenilor le place sa vorbeasca despre cei din trecut, cauta misterul, legenda, ceata laptoasa de pe creste, huhurezii, picurul apei in pestera. Sunt unii care intra, dupa ploaie, sa auda muzica apei ce picura din tavan. Se aud sunete duioase, ascutite, amplificate de ecou." Polovragenii sunt dornici sa raspandeasca stiri senzationale. S-a auzit in sapte sate de ciobanul care si-a pierdut oile, de vacarul din fata caruia s-au volatilizat vacile, de baiasii ramasi fara automobile ori de nuntasii din fata carora au disparut lazile cu bere si gratarul cu fripturi. Ziarele s-au grabit sa vorbeasca de "Triunghiul Bermudelor" in varianta gorjana, reporterii au pus martorii sa se jure, iar batranii au fost citati cu alte intamplari de demult.
Zamolxis - un viitor Dracula?
Intr-o zi, patru englezoaice batrane din Londra au cerut insistent sa intre in pestera, chiar daca venisera dupa programul de vizitare. Ghidul le-a insotit cateva ore bune, iar trimisele Albionului pareau a avea o tinta precisa. Cautau "locul funerar" in care s-ar fi aflat ingropat Zamolxis. Era "piesa" lipsa din cartea pe care venerabilele doamne urma s-o publice. O carte in care zeul dac avea toate sansele sa concureze cu vestitul Dracula - o creatie, de asemenea, englezeasca. Mare le-a fost dezamagirea cand si-au dat seama ca nu pot da de "urmele materiale" ale eroului cartii lor. Profesorul de istorie Nicolae Simionescu a cercetat legendele locale inca din copilarie. Casa lui batraneasca, a carei vechime se apropie de 150 de ani, fiind construita pe vremea lui Cuza-Voda, sta singura, la marginea satului, intr-un palc de anini seculari. Din curte se vede direct spre pestera. Pe acelasi "aliniament" se zareste turla manastirii si grupul stufos de castani comestibili din curtea Ocolului Silvic. "Acolo se afla sursa starii mele de bine", spune profesorul. "E de ajuns sa-mi indrept privirea spre munte, ca pe data simt o adiere de calm si liniste. Ceva ma atrage spre stanci, in poiana ciobanilor, acolo unde se adunau dacii pe timp de furtuna si trageau cu sageti in nori, intru preafericirea zeului Gebeleizis. Odata, un nor negru a rapit o fata. Dacii au acoperit cu strigate de bucurie urletele ei. Stiau ca ofera astfel o ofranda zeului."
Polovraga - floare disparuta
Despre originea numelui Polovragi circula mai multe supozitii. Profesorul Simionescu o indrageste pe aceea care sugereaza existenta unei "campii" (poleo) a "vracilor". Vracii au aparut pe langa Zamolxis si au continuat, dupa disparitia lui, sa-i urmeze invatatura. Cand si vracii au disparut, in secole, locul lor a fost luat de calugari. Se spune ca vracii lui Zamolxis erau capabili sa vindece toate bolile acelor timpuri, iar remediul lor secret era obtinut dintr-o floare disparuta, numita Polovraga. Desi zona a fost batuta de mii de culegatori de plante medicinale, din care unii mari cunoscatori, nimeni nu poate spune exact cum arata miraculoasa floare. Unii presupun ca a fost "stramoasa" musetelului si a cimbrisorului, iar altii cred ca a fost "urmasa" lui Zamites - planta fosila care a trait in Cretacicul inferior. Pentru vindecatorii locali, polovraga era o planta similara ginsengului, de la care se folosea radacina. Oricum ar fi fost, nu se gasea cu usurinta. Multi si-au pierdut viata, incercand s-o culeaga de pe stancile cele mai inalte.
Turcul pacatos si braul rosu al Maicii Domnului
Din "ecuatia" vietii sub atatea peceti legendare, nu poate lipsi manastirea - lacas protector al crestinarii dacilor romanizati. Este aproape sigur ca cele mai vechi dintre manastiri au fost ridicate pe temelii dacice, apropierea dintre "zamolxism" si crestinism fiind, dupa cum se stie, surprinzatoare: credinta intr-un singur zeu si in viata de apoi reprezentand liniile de baza ale celor doua religii. In plus, nici sihastria nu este departe de spiritul dacic, Zamolxis fiind, cum spuneam, un precursor al sihastrilor crestini. Parintele Cornelius Sebareanu, fost staret al Manastirii Polovragi, a fost indrumat sa nevoiasca intr-o pestera pentru a fi mantuit. Nu a reusit sa ramana acolo trei ani, ca Zamolxis, fiindca, dupa 8 luni, si-a aflat sfarsitul natural. A fost ingropat in grota care-i poarta numele, mai tarziu fiind mutat in cimitirul manastirii. Aceasta, in chipul in care este cunoscuta astazi, a fost zidita la 1704 de jupan Danciu Paraianu. A fost zidita pe ruinele altei manastiri care, la randul ei, fusese vizitata de Paul de Alep in 1657 si care isi tragea obarsia in zidirea din 1505 a unor olteni evlaviosi, cu dare de mana: fratii Radu Comis si Petru Spataru. O iscalitura a slugerului Tudor Vladimirescu, despre care se stie ca venea des sa-si afle linistea ori sa gaseasca adapost din calea urmaritorilor in sfantul lacas, aprinde in mintea visatorilor legenda, potrivit careia Tudor n-ar fi murit prin tradarea lui Ipsilante. O sosie a sa ar fi sfarsit in chinurile cunoscute, in timp ce adevaratul conducator al rascoalei de la 1821 ar fi ramas in manastire si ar fi trait pana la adanci batraneti, deghizat in calugar.
O poveste frumoasa este aceea culeasa de maica ghida Spiridona. Se spune ca un turc tare hain ii cautase pricina unui polovragean si dorea cu orice chip sa-si sloboada plumbii pistolului in bietul ghiaur. Numai ca omul, tanar si agil, a reusit sa se strecoare in curtea manastirii si sa se faca pierdut printre cele ziduri. Dupa o zi intreaga de cautare, turcul mai ca turbase de furie. Si, vazand el ca nu-i chip sa-l afle pe fugar, s-a oprit in fata intrarii si a tintit braul cel rosu al Maicii Domnului, pictata in tinda bisericii, deasupra usii. Si astazi se vede urma glontului care a muscat din sfanta pictura. In acea clipa, paganul crezuse ca savarseste cea mai cumplita razbunare, bucurandu-se in sinea lui de asa isprava. Dar n-a fost sa-l tina prea mult bucuria. Chiar la iesirea din curte, cum mergea el dus pe ganduri si multamit, iata ca bidiviul se-mpiedica intr-un tars si sanchiul cade cat era de lat, izbindu-si teasta de-o piatra colturoasa. De prisos sa lungim povestea: lifta a murit pe loc, proband ca un pacat atat de mare, ca acela al blasfemiei, nu poate fi pedepsit decat cu moartea. Si atunci au inteles polovragenii ca, fiind ei asezati pe o vatra atat de veche, sunt protejati deopotriva de Maica Domnului (hramul manastirii este "Adormirea Maicii Domnului") si de Pestera lui Zamolxis. Iar cine nu crede, n-are decat sa citeasca inca o data pilda turcului si trista intamplare a lui Ionica si Mituta, nefericitii cautatori de aur "zamolxit".Ion Longin Popescu
Fotografii de Emanuel Tanjala