Cand cantecul merge de la parinti la copii:
Dragan si Cosmina Muntean
"E nevoie acum, mai mult ca oricAnd, sa fim pe metereze"
Ori de unde ai veni, ca sa ajungi in magnifica Tara a Padurenilor, trebuie sa urci pe coaste de dealuri abrupte si prin paduri adanci. Sus, pe culmile muntilor Poiana Ruscai, la inaltimi ce merg pana la 1200 m, sunt asezate peste 30 de sate curate, cu traditia bine pastrata, "necorcita" de "civilizatia" televizorului. Oamenii se ocupa si astazi cu lucrul la padure si cresterea vitelor, practicand agricultura montana in trepte, facuta in conditii extrem de grele. In aceasta lume, trecutul a ramas aproape neatins (casa, portul, obiceiurile, limba). Veche vatra de civilizatie dacica, Tara Padurenilor este una dintre cele mai conservatoare zone ale Ardealului. Sa ramana in continuare asa, vegheaza si Dragan Muntean, "Draganut al nost" cum ii spun padurenii lui, interpretul al carui cantec doinit topeste zapada pe varfurile muntilor din jur. Iar alaturi de el, a venit acum si fiica sa, Cosmina Muntean, o dascalita de scoala, apriga si plina de entuziasm, care a primit de la Dumnezeu si de la parintele sau dragostea de padureni si de cantatul lor.
Dimineata, cantand
- D-le Dragan Muntean, pentru multi dintre noi, Tinutul Padurenilor pare un taram de povesti. Dezlegati firul vorbei si duceti-ne spre el. Chiar daca multi dintre noi nu vor ajunge niciodata acolo, macar cu gandul sa calatorim catre el...
- M-am nascut in Poienita Voinii, intr-o familie de oameni harnici si cu frica de Dumnezeu. Bunicul meu dinspre mama era un fel de cap al satului, un fel de staroste, toata lumea, cand avea probleme, greutati, trecea pe la el, pentru un sfat si o vorba buna. Seara, bunicul facea "sedinte" cu toata familia si impartea sarcinile: unul mergea la coasa, altul la plug, iar noi, cei mici, cu vitele. Cam de pe la sase ani, dimineata imi luam traistuca cu merinde si mergeam cu vacile, cu porcii, cu oile. Cred ca de atunci am un sambure de dragoste pentru cantec si natura. Aveam casa veche, parinteasca, si pe tarnat aveam un pat pe care dormeam vara eu si fratele meu. Cand ne trezeam, ne intreceam care sa cantam mai frumos. Mai sunt si astazi batrani in sat care ne-au auzit si care spun ca era foarte bine daca mergeam sa cantam impreuna, ca fratii Petreus (am ajuns sa cant doar eu, frate-meu s-a dus la mina). Sa te trezesti dimineata si sa incepi sa canti - asta e chiar ca un omagiu adus vietii, naturii, lui Dumnezeu. Oamenii cantau si lucrand acasa, si pe ogor, ca sa-si auda glasurile, ca altceva nu era sa-ti treaca de urat intr-un sat izolat de munte. Nu exista decat un singur aparat de radio, care era la familia noastra, si veneau oamenii din tot satul sa asculte. Erau chiar situatii hazlii, ca ziceau unii tatei sa opreasca radioul ca sa-l cheme si pe cutare sa auda ce se transmitea atunci pe post.
- Cum sunt padurenii dvs.? Puteti sa le faceti un portret?
- Padurenii sunt foarte rabdatori, hotarati si muncitori. Pentru ei conteaza mai putin finalitatea, si mai mult truda, drumul. Sunt interiorizati, nu se destainuie oricui, dar sunt si petrecareti: daca-i apuca duminica sau sambata la petrecere, o tin tot asa trei zile incheiate, cu o rezistenta extraordinara. De exemplu, se facea o nunta, iar baiatul de aici mergea sapte kilometri cu alaiul dupa el, cobora in vale, urca la deal, cobora in vale si ajungea la casa fetei, in alt sat. Sedeau doua ceasuri acolo, jucau, mancau si porneau inapoi, pe acelasi drum, si, cand ajungeau acasa, se apucau din nou la joc, de credeai ca n-au suflet in ei. Probabil ca, bucuriile acestea fiind mai rare, erau dornici de sarbatoare si veselie. La joc, au niste explozii din acestea de ironie in strigaturi, toate inspirate din viata lor si a satului: daca cineva are un of, si-l striga acolo, la joc, isi da drumul la naduf, se descarca cu totul. Mai pe ocolite, mai discret, dar cine are urechi de auzit aude. Batranii se duc la joc numai ca sa asculte, ca stiu ca acolo se dezleaga limbile si se afla "buletinul de stiri" al satului. Si mai au ceva padurenii mei: respectul fata de semeni. Ii vezi cum se bucura cand se intalnesc si se saluta, iar asta se vede pe fata lor: niciodata nu am vazut doi padureni sa se salute si sa fie incruntati, ca atunci urarea de ziua buna, sau buna seara nu ar mai fi zisa cu tot sufletul, din inima. Intotdeauna, cand se intalnesc si-ti dau binete, fetele lor sunt luminate.
- De la cine si cum ati deprins dragostea de cantecul padurenesc?
- Cand era facutul si stransul fanului, se muta toata gospodaria noastra acolo, in deal, si ea, mama, ne canta asa de frumos, ca lasau oamenii lucrul, pe dealuri, ca s-o asculte. Avea un glas superb, limpede si penetrant. Ea conducea grupul vocal din sat, care canta si striga la nunti sau la alte petreceri. Cand erau intreceri intre comunele padurenesti pe scena caminului cultural, apaream toata familia; mama, Dumnezeu s-o ierte, era un bun rapsod popular, avea un grup vocal de femei si de fete din sat, ea era mentorul lor, se pare ca glasul ei il mostenesc, desi si tata canta. Tata se trage din neamul glanetasilor din sat, adica si bunicul, si strabunicul au fost glanetasi ai satului. Taica-meu si-a dorit ca unul dintre cei doi feciori ai sai, daca vor ajunge sa studieze muzica, sa aleaga un instrument la care au cantat bunicii si strabunicii, deci clarinetul, caruia ei ii ziceau "glanet". Ceea ce s-a si intamplat: eu am studiat clarinetul la Scoala de Muzica din Deva. Am plecat din satul meu in clasa a cincea, aveam 10 ani cand am vazut pentru prima data un oras mare, si tot pentru prima data am vazut atunci si un pian. M-am rupt cu greu de sat, de animalele mele dragi de care ingrijeam, de tovarasii mei de joaca - copii de seama mea, care au ramas acolo -, de jocurile copilariei. Daca as fi ramas in sat, probabil as fi facut o scoala profesionala si de acolo, la mina, ca mai toti barbatii locului. Dar mama mea si-a dorit din tot sufletul sa ma fac invatator: casa parinteasca e chiar langa scoala, si mama, dupa ce fusesem admis la Liceul Pedagogic din Deva, facuse o poarta spre scoala, ca sa-mi fie mai usor. Invatatorul era o figura foarte importanta si respectata in lumea satului. Iar mama mea a fost un fel de Vitoria Lipan: apriga femeie, pentru ea nu exista nu se poate! Ei nu-i placea ca veneau la noi invatatori din alte zone (de exemplu, eu am avut un invatator oltean) si-si dorea ca eu, padurean, sa ajung sa-i invat pe copiii padurenilor. Acum, nu sa ma dau eu "cheptos", dar asa am facut, ba inca am mai tras si alti colegi dupa mine, dintr-un soi de patriotism local.
De dor si de jale
- Cand a avut loc debutul dvs. in muzica populara?
- Eram in clasa a Vi-a la Liceul de Muzica din Deva, cand am plecat la Bucuresti, sa cant intr-un spectacol de gala, in fata lui Ceausescu. Eram trei: o fata din Dobrogea, un baiat din Moldova, care canta extraordinar la fluier, si eu, din Ardeal. Mi-aduc aminte cum directorul scolii imi cumparase crema de pantofi si perie, ca ma duceam la Bucuresti si sa nu ma fac de ras acolo. Si atunci a fost prima mea iesire din lumea satului la Capitala. S-a dat la televizor in direct tot spectacolul si apoi am intrat intr-un fel de circuit al emisiunilor pentru copii. Au urmat concursuri de folclor peste tot in tara si peste hotare. Josephine Becker insasi a vrut sa ma infieze, la un festival international de folclor unde m-a vazut cantand, cand eram pionier. Mai apoi, in timpul liceului, injghebasem un mic taraf pe care-l conduceam si cu care mergeam pe toate comunele, pe toate satele din jurul Devei, cu programe artistice. Lucru pe care l-as face si acum, daca as gasi vreo doi-trei "nebuni" intru folclor, ca mine, sa mergem pe sate, pentru ca oamenii-s necajiti, nu mai au bani sa vina in Deva sa vada nu stiu ce spectacol. Ei ar vrea sa te duci tu, vedeta de la televiziune, la ei, la Caminul Cultural: ar fi cel mai mare dar pe care li l-ai putea face, si in felul acesta ai resuscita si viata culturala a satului.
- Cum va alcatuiti repertoriul? Mai gasiti batrani la sate care mai stiu cantecele vechi?
- Eu am avut norocul ca, in urma cu ani de zile, sa cunosc multi dintre rapsozii judetului Hunedoara, care, din pacate, nu mai sunt printre noi. Dar eu am fost inspirat si i-am adus, pe rand, acasa la mine, in apartamentul meu micut din Deva, si, rugandu-i si omenindu-i cu ce am avut mai bun, am inregistrat de la ei material de ordinul a sute de cantece, care ar ajunge, cred, pentru trei generatii de interpreti. Cand am scos primul meu disc, era nebunia lumii prin oras: veneam de la scoala, si pe drum ma intampinau oamenii cu coperta galbena a discului in mana, sa-mi ceara autografe. Pe acela am avut cantece de ciobanie - o colectie splendida, pe care oamenii impatimiti de folclor au gustat-o din plin. Pe mine ma caracterizeaza mai mult cantecul doinit, cantecul de jale, de dor, de singuratate. Nu m-am apropiat niciodata de un cantec gandindu-ma ca trebuie sa rupa salile, sa vanda casetele, sa fie comercial.
Sarbatoare pe deal
- Tot ca un strajer al curateniei cantecului popular ce va aflati, ati pornit "Sarbatoarea padurenilor" in satul dvs., Poienita Voinii.
- Da, sfatuindu-ma cu sotia mea, am hotarat sa fac in satul meu sarbatoarea aceasta a padurenilor: de ce sa nu-i ducem pe oraseni sa-i vada pe padureni la ei acasa? Prima editie a fost in "95 si vreau sa va spun ca padurenii mei au fost de-a dreptul uluiti. Ei nu erau obisnuiti cu lume multa; in clipele de ragaz, duminica, mergeau doar la biserica, la slujba si la cate o petrecere, de la unii la altii. Dar cand au vazut ei ca se umplu ulitele satului de oameni si poienitele - de masini de Cluj, de Constanta, de Suceava, de nu mai aveau loc, s-au simtit si ei importanti, dintr-o data. Si au prins gust si drag de sarbatoarea aceasta si se pregatesc pentru ea cu doua-trei saptamani inainte: isi curata curtile, isi repara gardurile si, mai ales, isi pregatesc straiele de sarbatoare, iar gospodinele pregatesc vestitele placinte padurenesti, cu care sa-si intampine, alaturi de un paharel de jinars, oaspetii. In fiecare an, in penultima duminica a lunii august, la Poienita Voinii, pe Dealul Cornetului, va dau intalnire impreuna cu tot satul la "Sarbatoarea padurenilor": doua zile de cantec, joc si voie buna, petrecute cu totii, intre cositul ierbii si adunatul fanului. Oaspetii nostri pot vizita si muzeul pe care eu l-am amenajat in casa mea parinteasca, in care am adunat, alaturi de obiecte de care se leaga viata acestor oameni (cara de lemne, plug, razboi de tesut, melita, lada de zestre, parsaci, lavite, paturi, leganut de copil mic) si camasi si costume de padureni, dar si din alte zone, primite de mine pe unde am ajuns sa cant. Si acum, cand ajung in sat, vin batrane la mine, care-mi spun: "Uite, Draganut maica, ti-am mai adus ceva: o camasa, o cana de lut, o straita".
- Ce proiecte aveti pentru anul care a inceput?
- Pentru ca si fiica mea ma urmeaza in cantec, ne dorim sa fim sanatosi, sa putem lucra, ca e nevoie acum mai mult ca oricand sa fim pe metereze. Alaturi imi sta, ca intotdeauna, sotia mea, economista, pentru care intotdeauna doi ori doi fac patru, care m-a incurajat intotdeauna in ceea ce priveste repertoriul si imaginea mea pe scena si, de cativa ani, si a fiicei noastre, Cosmina Muntean. Apoi, lucrez la materialul pentru un nou album, slujesc scena, in continuare, cu draga inima, ma ocup de sporirea zestrei muzeului din satul meu natal. Incerc sa o indrum pe Cosmina in realizarea primului ei album, ca interpreta de muzica populara. Am credinta ca ceea ce e autentic si valoros in folclor va ramane, ca untdelemnul, la suprafata.
"Eu sunt fata padureana"
- Cosmina Muntean, nu e greu sa ne imaginam cum ai facut tu primii pasi spre cantecul popular.
- La intrarea in satul tatalui meu, Poienita Voinii, este o fantana unde spala femeile lana, si aveam sase ani cand cantam "La fantana-n Clacitoarea", o melodie din repertoriul tatalui meu. Va inchipuiti ca apoi nu mi-a scapat vreun spectacol sau concurs de muzica populara pentru copii. La 10 ani, a fost primul meu turneu in strainatate, in Franta, la un festival international, cu un grup de copii din Deva; se numea Ansamblul "Miorita", era in "90, imediat dupa Revolutie, si am luat locul intai. Am crescut la bunicii mei din partea mamei, la Lesnic, o localitate aflata la 17 km langa Deva, apoi parintii, pe la 4 ani, m-au adus la oras, la gradinita, ceea ce nu mi-a placut deloc, dar protestele mele au fost inutile: de la patru ani am crescut cu cheia de gat, ca orice alt copil de la bloc. Stiu ca stateam multe ore singura, acasa, pentru ca parintii mei erau foarte mult timp plecati. Iar dupa ce am mai crescut putin, am inceput sa plec si eu, pe tot locul, cu ei, inclusiv in turneele lui tata prin tara. Asteptand in culise si murmurand cantecele tuturor interpretilor care se perindau pe scena, iar asta s-a intamplat de sute de ori, am ajuns sa invat repertoriul aproape al fiecarui cantaret de muzica populara din Romania. Dar cele mai dragi, desigur, imi sunt cantecele padurenesti si cel mai bine ma simt in satul tatalui meu, Poienita Voinii. Padurenii sunt foarte primitori, si eu, cand ajung acolo, trebuie s-o iau din casa in casa si sa intru la fiecare, macar cate zece minute, altfel se supara daca nu le fac aceasta onoare, pentru ca sunt fiica lui Dragan al lor, sau Draganel, cum ii spun ei tatalui meu, de care sunt foarte mandri. Iar eu ma simt in mijlocul lor ca intr-o mare familie. Mai ales ca, fiind satul mic, are doar vreo 50 de numere, cam toti sunt rude intre ei. Si mai mandri au fost padurenii cand au vazut ca am inceput sa o iau pe urmele tatalui meu si mi-au spus ca bunica mea ar fi fost, in mod sigur, foarte fericita daca m-ar fi auzit si pe mine cantand. De la ea mosteneste tatal meu glasul, iar eu, de la el. In "96 am debutat la emisiunea "Tezaur folcloric" a doamnei Marioara Murarescu, de 1 iunie, de Ziua copilului (aveam aproape 16 ani, terminasem clasa a Ix-a la Liceul Pedagogic). Intre timp, tot urmand tatalui meu, dar fara sa ma indemne el, am terminat Colegiul de Pedagogie din Deva si sunt, incepand din anul 2000, invatatoare pentru prima mea generatie de elevi. Am adunat deja foarte multe piese, pe care trebuie sa le ordonez si sa le aranjez un pic. Imi va da O.K.-ul pentru primul disc tatal meu; desigur, el ma supervizeaza, fiind la inceput. Tin foarte mult la costumul pe care il imbrac pe scena, chiar am inceput sa-mi colectionez costume din Tinutul Padurenilor. Batranele satului inca mai umbla pe ulita si la biserica imbracate in costume populare, iar eu, inca de cand eram mica, asteptam cu nerabdare Nedeia (in fiece sat este o duminica anume, vara, in care este o nedeie), pentru ca stiam ca o sa ma imbrac padureanca. Ei, acum, sunt cam comode fetele tinere, mai greu se lasa convinse sa imbrace costumul popular. Dar in zi de sarbatoare, tot satul e o parada a costumelor.
- Descrie-ne straiul padurenesc si spune, si pentru cititorii revistei noastre, ce are el asa de special?
- Alaturi de ceapsa - camasa din panza groasa de casa, cu cusaturi dese pe piept si maneci, facute cu arnici rosu si negru, de pieptarul acoperit aproape in intregime cu broderie de lanica si matase rosie, violeta sau albastra, la spate avand brodate semiluna sau soarele, femeile poarta inainte (in fata) o catranta, si la spate un opreg negru. Iarna, peste acestea isi arunca pe umeri suba alba din lana, iar in picioare poarta opinci sau ghete scurte. Pe cap poarta o broboada din giolgiu, brodata, ce atarna pe spate aproape pana jos. De retinut ca fetele poarta chischineu rosu, iar femeile maritate - carpa alba. La gat au salbe, bani sau margele. Foarte special este modul de impodobire a mijlocului - in total sunt sapte podoabe si cingatori care impodobesc mijlocul padurencei. "Braul in bate", care reprezinta un sistem de tesut (urzit pe o creanga de copac cu ajutorul unor betigase) de straveche traditie, se incinge primul. Peste brau se infasoara "bracira" ingusta, iar peste aceasta - "baltii" (un cordon din fasii de piele cu tinte de cositor). La soldul stang se prind "cheile pe chisi" - cinci chei de alama si cinci inele prinse pe bucati de piele, iar mai jos de mijloc, pe solduri, se incercuiesc lanturile de arama, "zalele cu chei" (30-40 de chei de alama), "zalele cu inele" si "zalele serpesti". In detaliile de impodobire a mijlocului padurencei se recunosc urme ale unei stravechi arte de prelucrare a metalelor, mostenita de la daci, precum si ale credintelor lor, legate puternic de ritualuri ale cultului soarelui (fiecare "cheie" si "inel" are imprimate discuri solare). Si mai e ceva: jocurile padurenesti fiind saltarete, in timpul dansului cheitele acestea fac un zgomot specific. Se spune ca o dansatoare de elita stie sa-si joace cheitele.
Trebuie sa stiti ca Tinutul Padurenilor s-a suprapus peste o vatra dacica si insusi modul lor de viata copiaza inca, in multe repere, pe cel al stramosilor acestora, din cat de putin stim noi despre el din istorie. Tata a fost la Roma si s-a uitat cu atentie pe Columna lui Traian: atat coafura, cat si costumul dacilor, si la femei, si la barbati, sunt aproape identice cu cele ale padurenilor de astazi. Femeile dace aveau la fel fusta, opregele, camasa cu sort, si exact coafura pe care padurencele si-o fac si in ziua de astazi, de multe ori cu apa si cu zahar, apretandu-si parul. Deasupra sprancenelor isi fac niste bucle lipite de frunte, ca niste melcisori, si poarta coadele impletite. Iar barbatii au purtat pe la noi, pana incoace, parul lung si caciula pe cap.
- Cred ca tu, la 20 de ani pe care-i ai, ai putea cel mai bine sa ne spui cum ar trebui indreptati tinerii catre cantecul popular, catre traditii.
- Cu toate ca ascultam cu colegii, cu prietenii mei, muzica de toate genurile, muzica populara mi-era mai la suflet. Si cred ca multor tineri de seama mea le salta inima de bucurie cand, la chefurile si petrecerile lor, mai joaca si un "brau" padurenesc sau o "invartita". Iar prin discoteci, cel putin in judetul Hunedoara, se lanseaza cate o ghiulea de-asta de cate doua-trei cantece de folclor autentic, nu prelucrate, intre calupurile cu muzica dance sau hip-hop. Nu-mi displace nici faptul ca unele trupe tinere au prelucrat cantece populare si au facut din ele hituri pe cate o vara intreaga: este si aceasta o modalitate de a-i face pe tineri sa cunoasca si sa indrageasca zestrea noastra de cantec romanesc.Corina Pavel
Fotografii de Cosmina si Dragan Muntean