Carmen Ungureanu"Nu m-am gandit ca o sa fac teatru fara cuvinte. Lucrurile au venit de la sine, odata cu intalnirea cu Dan si cu lumea tacerii, care m-a fascinat"
Doi oameni pe scena si nici un cuvant. Succes urias. Gesturile, privirile, pasii de dans si gagurile sunt de ajuns pentru ca genialul actor si regizor de pantomima, Dan Puric, si perechea sa de pe scena si din viata, Carmen Ungureanu, sa cucereasca, rand pe rand, salile de teatru ale Europei si sa arate ca din Romania poate veni si altceva. Ceva luminos! O lumina pe care Carmen Ungureanu o imprastie fara nici un efort, fie ca-i vorba de jocul ei de pe scena, sau de viata de toate zilele...Traista cu stele verzi
"De fiecare data cand ma gandesc la teatru, la ceea ce a insemnat si inseamna pentru viata mea, imi amintesc de fetita ce se juca cu papusile, le transforma in personaje si isi imagina ca este pentru cateva clipe altcineva decat in realitate. Intorceam scaunul, ii infasuram picioarele cu panza, chemam copiii din vecini si incepea spectacolul, in care, pana la urma, deveneam eu papusa principala. Intotdeauna eram prima la joaca, improvizam, inventam tot felul de lucruri, imi doream mereu sa gasesc ceva nou, deosebit, iar rezultatele se vedeau imediat: cicatrice si capete sparte. Iernile, nametii de zapada ajungeau pana la fereastra, iar eu saream direct pe geam si ma trezeam in omat pana la barbie. Aveam o casa frumoasa, cu cerdac, cu gradina, vita de vie si cu un nuc urias, in care stateam toata ziua si ma uitam cum treceau oamenii pe strada, pana intr-o zi cand a trecut invatatoarea, eu am vrut sa cobor repede-repede, si am aterizat drept in cap de am vazut stele verzi. Probabil ca de la stelele alea verzi fac astazi ceea ce fac... Mi-l amintesc si pe bunicul, un barbat inalt, cu frunte lata si ochi albastri, cu miscari greoaie si sigure, fara sa se grabeasca niciodata. A crescut opt-noua copii si le-a facut fiecaruia cate un rost. Iar eu eram tot timpul langa el in vacante, nu-l scapam din ochi o clipa, inspectam dimineata impreuna gospodaria, mergeam la stana, il ajutam sa mulga oile... Nu cred ca trebuie sa mai spun ca de fiecare data nu faceam altceva decat sa-l incurc... De acolo, am pornit eu cu traista mea de vise si nu am uitat nimic, port mereu cu mine acele momente, iar uneori ma intorc cu gandul la Botosaniul meu natal, ma plimb prin parc, ma urc in nucul din gradina si simt energia acelui pamant sfintit de Dumnezeu."
- Cu o asemenea sete de poezie si pofta de joaca nu puteai rata intalnirea cu teatrul.
- Mai intai a fost handbalul! Am jucat doi ani in formatia de junioare a orasului, pana cand am vazut cum colegele mi-o luau inainte cu pregatirea, iar antrenorul mi-a zis: "Carmen, tu ai talent, joci bine, dar nu-i locul tau aici". Adevarul e ca la orele de romana, cand trebuia sa citeasca cineva poezia, eu eram cu degetele pe sus, eu citeam si tot eu incepeam prima sa plang. Una dintre colegele mele urma cursurile Scolii Populare de Arta. M-am dus si eu acolo, am primit trei roluri principale, au urmat premii de interpretare la Cantarea Romaniei si rolul principal feminin Elisse, in "Pygmalion", la Teatrul "Eminescu" din Botosani. Acolo m-a cunoscut Dan, care se amuza copios vazandu-ma cum merg teleghidata pe scena, cum incurc replicile si ma sprijin de stalpii de butaforie care se deplasau usor. Dan era stagiar la noi la teatru si eu l-am rugat sa ma pregateasca pentru a da examen la Institut. Ne-am intalnit a doua zi, duminica dimineata, eu m-am urcat pe scena si am inceput sa recit "Leoaica tanara, iubirea", a lui Nichita Stanescu. Mai tarziu avea sa-mi spuna ca in secunda aceea s-a indragostit de mine. Eu il vazusem mai demult, iesind din teatru intr-o seara, cu caciula de astrahan trasa pe frunte si cu un licar in ochi care mi-a spus multe. "Simt dinspre el un aer rece si rarefiat", mi-am notat atunci in jurnal. "La el bate vantul si rasare soarele. I-am vazut privirea trista: este pe drumul sau, dar singur". Am fugit impreuna in lume - asta dupa ce Dan i-a convins pe parintii mei - si nu ne-a stat nimic in cale, pentru ca asa se intampla atunci cand exista iubire si cand doi oameni reusesc sa se oglindeasca unul in celalalt. Dan inseamna pentru mine maestru, tata si iubit.Dragostea in triumf - Ai explodat cu maxima stralucire in spectacolul vostru de pantomima "Toujours lAmour". Ce se afla in spatele acestui succes unic, cu care ati cucerit lumea intreaga?
- Dan a pus la punct spectacolul in doua luni, dar pentru a asimila limbajul acesta al teatrului fara cuvinte, pentru a ajunge la o conditie fizica acceptabila si a dansa step, pentru a ne misca cu usurinta, cu firescul cu care pare ca ne miscam astazi pe scena, am muncit patru ani de zile. Ani fara duminici, fara vacante, ani de renuntari, sacrificii, de ascutire a daltii pentru momentul in care va sosi marmura. Plecam la repetitii dimineata la opt si ne intorceam la zece-unsprezece seara. Intr-o zi, a venit la sala Octavian, baiatul nostru, care are acum noua ani, si a zis: "Eu am plecat, ca aici se munceste cu mult chin si suferinta". Dar noua nu ni se parea greu, pentru ca eram implicati total si pentru ca am facut spectacolul asta cu multa dragoste. Eu mai trageam cu ochiul la alte roluri de teatru si film, dar Dan m-a impiedicat sa urmez calea batatorita a rolurilor de ingenua, pentru ca a vazut in mine, probabil, un talent si o fiinta libera. "Carmen, ramai aici, munceste pentru spectacolul asta si Dumnezeu te va rasplati inzecit." Si din reactia, din caldura cu care suntem primiti si in tara si peste tot in lume, pe unde l-am jucat, eu zic ca a avut dreptate.
- Ati colindat cu "Toujours lAmour" prin 18 tari europene. Difera felul in care sunteti primiti, reactiile spectatorilor de la o tara la alta?
- Reactiile difera dupa temperamentul fiecarui popor, insa, in final, bucuria spectatorilor este aproape identica. In Spania, am fost aplaudati ca la o corida, englezii, mai reci in timpul spectacolului, ne-au coplesit la sfarsit cu ovatii si aplauze, iar turcii ne-au umplut scena cu flori. Imi amintesc o imagine superba din Portugalia, unde am jucat pe o scena rock, amenajata pe raul Teju. A venit deodata o rafala puternica de vant, toate servetelele noastre din culise zburau prin aer, ca niste fluturi, iar eu, in costum alb, cu aripi de ingeras, am fost purtata patru-cinci metri in spate, cat pe ce sa cad in apa. Publicul era atat de "prins", de implicat in jocul nostru, incat, mai tarziu, un spectator i-a oferit lui Dan carja lui pentru a o pedepsi pe infidela Eva. Un turneu de neuitat a fost cel din Rusia, unde am reusit, sper eu, sa facem un cadou frumos unor oameni pierduti printre cladiri negre si cer plumburiu, in indepartata Siberie. De la Moscova, am zburat noua ore, toti dormeau in avion, noi doi priveam pe fereastra aurora boreala si pur si simplu incepuseram sa vorbim in versuri. Simteam ca intram in adevarata inima a Rusiei. Rusii au un cult pentru teatru, pentru frumos, un respect enorm pentru artisti, iar turneul nostru (pe afise scria Tugur Mur) a avut un public extraordinar de cald. Cu toate spectacolele noastre in strainatate, nu as vrea sa uit publicul romanesc si nici nu vad cum as putea uita turneul de la sfarsitul anului, cu sala de 900 de locuri din Cluj plina ochi, cu Aradul, Constanta, Oradea.
- Cred ca aveti un spectator foarte important chiar acasa. A vazut Octavian spectacolul, s-a convins daca a meritat "chinul"?
- Octavian stie spectacolul pe dinafara, pas cu pas. Intr-o zi, l-a facut singur, la el in camera. A zis: "Tata, tu esti la sunet, mama - la lumini", a luat doua scaune si a inceput sa joace. "Vezi ca n-ai partenera", i-a zis Dan. "Nu-i nimic, o joc eu si pe mama si pe tata". Il gelozesc si am de invatat de la el, pentru a nu pierde pofta de joc, libertatea, pentru a scapa de inhibitii. Vrea sa se faca "cercetator de actori". E un copil foarte sensibil, talentat, crescut, practic, in teatru. Cand era mai mic, il luam cu mine si il alaptam la cursurile de la Institut. Cand plecam la spectacol, nu zice "succes", ci "felicitari", si ne asteapta, cat de tarziu am veni, sa ne intrebe cum a fost si sa ma roage sa-i spun o poveste. Intr-o seara, eram atat de obosita, i-am zis ca nu pot sa-i mai spun povestea si m-a rugat: "Una scurta de tot, de doua cuvinte". "Nici atat nu pot, nici macar doua cuvinte." "Bine, atunci poti sa-mi spui ce se intampla cu noi atunci cand ajungem in nesfarsit?"Arta tacerii
- Te-ai gandit vreodata ca vei face teatru "mut"? Cum s-a impacat fata care recita cu patos poezii - cu pantomima, cu limbajul gestului si al privirii?
- Nu m-am gandit ca o sa fac teatru fara cuvinte, pantomima, lucrurile au venit de la sine, o data cu intalnirea cu Dan si cu aceasta lume care m-a fascinat, lumea tacerii. Cred ca este mai greu sa comunici prin limbajul trupului, prin gesturi si priviri intense decat sa inveti un text si sa urmezi indicatiile regizorului. E nevoie de repetitii zilnice, e nevoie sa fii deschis si liber ca un copil, sa improvizezi si sa-ti fortezi imaginatia. Dar uite ca, atunci cand credeam mai putin, am primit un rol onorant, Veronica Micle, in spectacolul lui Grigore Gonta, "Si mai potoliti-l pe Eminescu". Imi plac ambele forme de teatru, atata vreme cat exista aceasta conventie, cat timp poti minti frumos, poti intra in pielea unui personaj, poti trai viata altcuiva.
- Sunt spectatori care, inainte de a cumpara bilet, intreaba la casa ce spectacol este, cine joaca. Doamna casiera, care ne iubeste mult, spune: "E un spectacol foarte frumos, veniti sa-l vedeti", dar unii insista si ii auzi apoi: "Doar doi actori? Da ce, n-aveti destui actori in ditamai teatrul?" sau "Pantolila? La ce ne trebuie noua domle pantonina?". O data intrati in sala, lucrurile se schimba total. Am avut de curand doua doamne un pic mai in varsta, in primul rand, si le auzeam: "Tu, da astia nu vorbesc?". "Ai rabdare, o sa vorbeasca mai incolo." Cand au vazut ca n-avem de gand sa vorbim, au zis: "Hai sa plecam acuma, repede, cat e lumina stinsa". Le-am vazut la sfarsitul spectacolului aplaudand cu lacrimi in ochi. De ce? Pentru ca se recunosc in acele gesturi, priviri, sentimente simple, cat se poate de simple, dar atat de greu de atins. Pentru ca sunt cuceriti de darnicia si dragostea noastra, pentru ca s-au saturat de facaturi si au atata nevoie de iubire, atata nevoie. La inceputul fiecarui spectacol, e un moment in care eu si cu Dan ne strangem de maini si asteptam sa intram in scena. Este un moment atat de puternic, in care ii simt pe spectatori cum ne asteapta cu sufletele deschise, simt totul intr-o secunda. Iar, la sfarsitul spectacolului, eu stiu daca energia mea a ajuns la ei, daca au uitat o clipa de amaraciuni, daca pleaca de la teatru cu speranta. Le vad ochii, mainile, sufletul si caut o anumita privire. Pe cand eram adolescenta, mama se oprea uneori din lucru si ma privea intr-un anumit fel. Ma gandeam atunci ce-o vrea sa spuna, pana cand, dupa ani, m-am surprins privindu-l pe Octavian in acelasi fel si am inteles. Asta este privirea pe care o caut in ochii spectatorilor.Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)