Pagina cu buniciBiserica din carul cu boi
Ma numesc Belean Mihaela, sunt din Targu-Mures si sunt profesoara de religie. Am imbratisat aceasta meserie nu intamplator, tatal meu fiind preot, iar bunicul meu - Tata Mare - cantaret bisericesc. De mici copii am fost educati in spiritul credintei crestine si am fost crescuti cu frica de Dumnezeu. As dori sa va povestesc despre bunicul meu, Belean Petru, acum cand se implinesc 7 ani de la trecerea lui la cele vesnice. Privind in urma, judecand toate cele petrecute si traite, pot spune fara clintire ca a fost unul din sfintii pe care nu i-a stiut decat Dumnezeu.
La 30 de kilometri de Targu-Mures, pe malul drept al raului Mures, intr-un peisaj de nedescris, se afla satul Sfantul Gheorghe - Oarba de Mures, cu vestitul sau monument al eroilor cazuti in al doilea razboi mondial. Acolo s-a nascut bunicul meu, in 6 august 1904. Primele trei clase le-a facut in limba maghiara, la Dileul Vechi, un sat din apropiere, apoi alte trei clase in limba romana - la Oarba de Mures. Simtind dorinta de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, a urmat o scoala de cantareti bisericesti timp de trei ani la Cluj, lucru destul de greu pe atunci. Acestea se intamplau intre anii 1933-1936.
Timp de 12 ani, a lucrat in cadrul C.F.R.-ului, dar, in paralel, a slujit cu credinta si cu dragoste Biserica, fiind cantaret bisericesc in Parohia Ortodoxa din Iernut, localitate aflata la 5-6 kilometri de Sfantul Gheorghe. In sat, pe vremea aceea, nu exista biserica. Manat de dragostea fata de Dumnezeu si de dorul de slujire, mobilizeaza pe consateni, precum si pe alti credinciosi din imprejurimi, aduna fonduri si reuseste in anii 1950-1951 sa cumpere o bisericuta mica de lemn din satul Mureseni, sat aflat la marginea Targu-Muresului. Biserica cu hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" a fost transportata cale de cativa kilometri cu carul cu boi si a fost asezata cu piosenie in mijlocul satului. S-a implinit astfel un vis: acela de a avea un loc de inchinaciune si de reculegere.
Nu s-a oprit aici, caci din dragoste fata de Dumnezeu izvoraste si dragostea de oameni. In sat nu exista nici scoala. Bunicul meu a inceput sa bata din poarta in poarta, sa se intereseze la Inspectoratul Scolar si, in cele din urma, a reusit sa infiinteze o scoala in localitate, scoala care functioneaza pana in ziua de astazi. Este de admirat efortul depus, mai ales daca tinem cont ca toate drumurile le batea pe jos.
Mai tarziu, in 1979, impreuna cu credinciosii si sprijinit de familie, a renovat biserica, inlocuind barnele putrede cu altele noi, a ridicat-o pe fundatie de beton, a imprejmuit-o cu gard si a imbracat-o in haina de pictura. Daca veti trece vreodata pe la Oarba de Mures, atrasi de monumentul eroilor de acolo, intrati si la biserica din sat, o adevarata bijuterie mica, dar atat de stralucitoare. Parca nimic nu s-a schimbat acolo din vremea copilariei mele: aceeasi atmosfera linistitoare, aceleasi chipuri de sfinti privindu-te band, acelasi fum de lumanare si tamaie. Si, inchizand pentru o clipa ochii, aud glasu-i frumos psalmodiind din cartile sfinte.
Fiind putini oameni in Sfantul Gheorghe, preotul avea doua sate, astfel ca slujbele nu se tineau in fiecare duminica, dar aceasta nu era o piedica. Bunicul mergea de fiecare data la biserica, isi punea caramida incalzita la picioare si slujea singur Utrenia sau Vecernia, sau Paraclisul, ori citea Cazania sau Psaltirea. Cand il vizitam acasa, mai ales in vacante sau in zile de sarbatoare, il gaseam pe pragul bucatariei cu cartea in fata, urmarind slovele sfinte. La aproape 90 de ani, citea fara ochelari si inca mai canta frumos...
S-a stins in noaptea de 25 ianuarie si a fost inmormantat in curtea bisericutei ctitorite de el. Atunci s-au petrecut doua minuni care m-au incredintat ca sufletul sau se va duce intr-unul din cele mai inalte lacasuri ale Raiului. Ceasul meu desteptator, pe care-l intorceam in fiecare seara, s-a oprit in noaptea aceea la ora 2.30, exact ora la care - aveam sa aflu mai tarziu - Tata Mare si-a incredintat sufletul in mainile lui Dumnezeu. Cealalta minune s-a petrecut la inmormantare si a fost simtita de toata lumea. In curtea bisericii unde s-a tinut slujba, erau cativa salcami. Era o zi insorita, cu vant, dar - minune! - copacii din curte parca incremenisera. Nu se misca nici macar o crenguta, nu ciripea nici o pasare. Toata firea statea indurerata, aducand prin tacerea ei un ultim omagiu celui care pleca dintre noi. La doua luni dupa aceasta, l-a visat tatal meu. I-a aparut in vis si i-a spus: "Aici e foarte bine, copile... E foarte bine...".
Sunt sigura ca bunicul este acum in ceruri impreuna cu sfintii lui Dumnezeu, pentru ca a meritat sa ajunga acolo. A trait ca un adevarat crestin, si-a iubit Biserica precum martirii: daca i s-ar fi cerut sa-si dea viata pentru ea, ar fi facut-o. A tinut piept multor incercari si greutati, dar a facut-o cu cuvantul, cu fapta si cu credinta si dragostea fata de Dumnezeu si de semeni. Impreuna cu bunica mea - Mama Mare - a crescut opt copii in cinste, armonie, invatandu-i frica de Dumnezeu si rusinea de oameni. Daca visul sau - acela de a deveni preot - nu s-a putut realiza din cauza vremurilor vitrege, a fost totusi invrednicit de Dumnezeu si si-a vazut preoti pe doi dintre cei trei baieti ai sai. Si-a iubit copiii, dar mai intai de toate a iubit Biserica si pe Dumnezeu, conformandu-se textului biblic ce spune: "Cel ce iubeste pe tata sau pe mama, pe fiu sau pe fiica, pe sot sau pe sotie mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine". Dorind sa fie vrednic, a iubit mai intai pe Dumnezeu, slujind Biserica timp de 76 de ani, jertfindu-se pe altarul credintei. Precum Sfantul Apostol Pavel, ar fi putut spune: "Lupta cea buna am luptat, credinta am pazit, acum plec in pace".(Va asteptam adresa, pentru a va achita onorariul, si un numar de telefon pentru viitoare colaborari.)Clepsidra cu amintiriDraga d-na Sanziana Pop, De foarte mult timp incerc sa va scriu, dar aceste epistole au ramas numai in gandul meu. Totusi, datorita paginilor publicate la rubrica "Acasa", am prins curaj. Va intrebati de ce? Raspunsul e simplu: articolele sunt atat de frumoase si de evocatoare, incat starnesc in fiecare din noi nostalgice amintiri. Dau si eu timpul inapoi pana in minunatii ani ai copilariei, luminati de icoana bunicii mele... A fost o sfanta! O mama si o bunica deosebita, o veritabila eroina, cu un devotament fara preget, care a ajutat-o sa creasca zece copii si vreo sapte nepoti, intre care pe trei i-a crescut de mici: pe fratii mei si pe mine, ramasi orfani de mama la varste fragede. Dupa moartea mamei, Dumnezeu a intarit-o pe bunica si ne-a crescut si ne-a educat cum a stiut dansa mai bine, facand eforturi mari ca noi sa nu simtim lipsa duiosiei materne. Imi amintesc mai ales de mainile ei trudite - care vara erau rosii din cauza albiilor nesfarsite de rufe, iar iarna, din pricina gerului - care spalau de dimineata si pana seara, care framantau aluatul de paine si cozonaci, care coseau, care roboteau de cand rasarea soarele si apuneau stelele de pe cer. N-am auzit-o pe bunica sa se planga vreodata sau sa spuna ca nu mai poate. Sa se supere sau sa ne ameninte pentru poznele noastre copilaresti. Iarna era pentru noi, copiii, cel mai frumos anotimp. Gradina din fata casei se transforma intr-un taram fermecat, acoperit de valuri intinse si albe, copacii isi trageau pe ramuri manusi de puf, numai fumul care iesea pe hornul casei era cenusiu. De dimineata si pana seara stateam afara, la sanius, fara sa ne pese de frig si ger. Cand intram in casa, soba frigea, iar in cuptorul bunicii ne asteptau feliile dulci de dovleac copt.
Dupa ce treceau sfintele sarbatori de iarna, bunica punea razboiul si tesea. Imi aduc aminte cu cata dibacie torcea lana, cum umbla cu suveica fara sa incurce ata si ce mandra era cand termina de tesut un covor sau un macat. Mainile bunicii mele iubite stiau sa impleteasca tot felul de modele, lasandu-i fiecarui copil, nepot sau chiar stranepot cate o amintire. Dar cele mai frumoase amintiri sunt acelea cand mainile ei muncite se asezau ca niste aripi de inger pe crestetele noastre de bieti orfani. Era si mangaiere in ele, si duiosie, si parere de rau, si-un dor amarnic dupa fata pierduta, pe care din cauza noastra n-a putut niciodata s-o planga si s-o jeleasca asa cum ar fi dorit. Inimile noastre trebuiau sa fie ferite de suferinta. Ne strangea la piept, leganandu-ne usor in bratele ei intarite de munca, in timp ce cu ochii indreptati spre icoane Ii cersea lui Dumnezeu noi puteri.
Azi, bunica mea nu mai este. Traieste numai in amintiri. O gasesc mereu cu gandul si dorul, in casa ei de la tara, in fata razboiului sau a cuptorului cu placinte, blanda si buna, cu flacara iubirii aprinsa mereu, ca o candela. Totusi, sunt linistita la gandul ca sufletul ei este in Rai, langa mama, si de acolo, de sus, vegheaza asupra noastra, rugandu-L pe Dumnezeu sa ne indrepte pasii spre bine, sa ne lumineze existenta si sa ne fereasca de rau.
Va multumesc ca prin aceasta scrisoare am izbutit sa-mi deschid sufletul.Lucia Parvan - str. Vistiernic Stavrinos nr. 25, bl. 155, sc. A, et. 8, ap. 41, sector 6, BucurestiAstept o minune!
Citesc de multa vreme revista dvs., mai ales pagina "Acasa", in care de multe ori gasesc un refugiu sufletesc si un loc unde multi dintre cititori redau cu atata acuratete si nostalgie lumea satului, incat uneori imi dau lacrimile de cata frumusete si puritate poate exista in universul rustic, pe care noi, tinerii, il cunoastem atat de putin.
Pot spune ca sunt o privilegiata in acest sens, deoarece toate vacantele mi le petrec alaturi de bunici. Ce cuvant dulce si alinator! Numai simpla lui rostire te face sa te duci cu gandul la casa batraneasca, cu camerele mirosind a levantica, la diminetile in care te trezesti fara nici o grija, aproape ca intr-un paradis. Scriu aceste randuri cu gandul ca vor exista vesnic bunici la tara si nepoti care-i vor pretui si iubi.
N-am sa uit niciodata primaverile copilariei mele, cu miros de corcodusi infloriti, drumul strabatut de la biserica acasa, cu Lumina de Inviere, semn al renasterii spirituale; verile calduroase cu miros de piersici zemoase, cu scaldele si harjonelile in apa Dunarii; ziua de Ignat, cand bunicul taia porcul si noi, toti nepotii, dupa ce-l parlea bine, ne suiam pe el, calarindu-l, ca in "Amintirile" lui Creanga; glasurile cristaline din diminetile geroase de Ajun cu "Ne dati, ori nu ne dati", cetele de colindatori care transformau noaptea in cantec... Nu degeaba se spune ca "vesnicia s-a nascut la sat".
Toate acestea vor deveni amintire, daca omul va continua sa fie avid dupa modern. Bunicii nostri, cu figurile lor intelepte si blande, vor deveni niste bunici de oras, intepeniti si ridicoli, ca cei din serialele occidentale. Doamne, ce distanta abisala fata de traditia satului romanesc!
Imi place sa cred ca asta nu se va intampla niciodata si ca se va petrece o minune care sa salveze nu numai viata satelor noastre, ci si morala lor, traditia lor, viata lor mai saraca in evenimente "deosebite", dar plina de intelepciune si sens.Ana-Maria Ifrim (clasa a Ix-a, 15 ani) - str. Mihai Viteazul nr. 2, bl. E5, sc. C, ap. 8, Tulcea, cod 8800