Hagigadar - Biserica Dorintelor
Visul celor doi frati armeni
La capatul dinspre Falticeni al Sucevei exista o manastire unde, spun oamenii, toate visele se indeplinesc. Chiar asa se si numeste: Hagigadar, Biserica Dorintelor.
Drumul catre aceasta veche manastire trebuie parcurs in tacere. Obiceiul este ca, de oriunde ai pleca, pana acolo e bine sa nu rostesti nici un cuvant, daca vrei ca dorinta sa-ti fie ascultata. E bine sa te rogi tot drumul, cu privirea in pamant, sa te rogi dupa priceperea ta, ocolind grijile si gandurile negre, si, oricine te-ar striga, sa nu intorci capul. Caci nici un drum nu e prea lung ori prea scurt pentru a ajunge la Biserica Dorintelor cu inima curata.
Dealul "lui Bulai", adica locul unde e urcata manastirea, pare a fi pe de-a-ntregul chibzuit de Dumnezeu. Tot relieful domol dimprejur s-a straduit sa ridice in mijloc o colina inalta, impresionanta prin conicitate, stapanind cu semetie toate departarile. Inainte vreme, pe acest varf de deal era doar un biet paraclis din lemn, negru, salbatic, parasit de oameni. Era anul 1512, cand doi frati armeni, pe nume Donavakian, renumiti negustori de vite, si-au oprit turmele pe aceste pamanturi binecuvantate, hotarand sa innopteze langa bisericuta de pe culme. Cei doi au urcat la paraclis si s-au rugat mult. In acea noapte, au auzit ingerii cantand si amandurora le-a aparut in vis Maica Domnului, care le-a spus: "Va binecuvantez sa va izbuteasca negotul, si familiile voastre sa traiasca in bunastare. Dar daca va fi asa, va cer ca atunci cand va veti intoarce pe locul acesta sa ridicati o manastire cu hramul Adormirea Maicii Domnului". Si afacerile au mers mai bine decat oricand. Intorcandu-se de la Beci (Buda), fratii Donavakian au ingenuncheat iarasi pe colina binecuvantata, construind aici, cu post si rugaciune, o manastire din piatra, fortificata, pe care au numit-o Hagioigadar (in limba armeana: "hagiu" - dorinta, "gadarel" - a implini).Locul unde a rasarit speranta
De atunci, toate sperantele oamenilor din imprejurimi se indreapta spre acest loc sfant. Inclusiv pana in vremurile stapanirii austriece, Hagigadarul, care a devenit o manastire de maici, s-a numit "Metocul cel armenesc". Chiar daca dupa primul razboi mondial colonia suceveana de armeni s-a micsorat, biserica de pe dealul Bulai si-a pastrat virtutile miraculoase. Iar astazi, nu cred ca exista vreun sucevean care sa nu-si fi lasat acolo, fie si in taina, o mica dorinta de mai bine. E suficient sa intrebi un batran de Manastirea Hagigadar, pentru ca el sa-ti raspunda cu lacrimi de emotie in ochi: "Dac-ati sti cati oameni s-au tarat in genunchi pe rapile HagigadaruluiÉ Iar dorintele li s-au indeplinit". Astazi, inainte de a porni o afacere sau de a construi o casa, oricine trece, macar sa aprinda o lumanare, pe la Biserica Dorintelor. Acest lucru este interesant: dupa trecerea atator veacuri, pelerinii de la Hagigadar inca mai pastreaza o ramasita a firii armenilor, care, se stie, au negotul in sange. Oamenii veniti aici se roaga pentru lucruri izbitor de concrete, dar nu-i nici un rau in asta, o data ce comertul e cinstit si credinciosii vrednici de Dumnezeu. In fiecare an, vin oameni cu "necazuri in afaceri", o multime de studenti si elevi - rugandu-se pentru reusita la examene, bolnavi din toata tara - implorand sanatate trupeasca, fete tinere - pentru succes in dragoste si maritis, femei - pentru nastere fara chin. Si toti, pana la unul, spun ca dorintele le-au fost indeplinite.Canonul urcarii in genunchi
Cine stie de cand s-a impamantenit credinta ca dealul trebuie urcat numai in genunchi si ca biserica trebuie sa fie inconjurata, tot in genunchi, de trei ori... E ianuarie, vreme ploioasa si rece. In fata dealului, oamenii stau o clipa in reculegere, apoi fac sfanta cruce, de mai multe ori, pana la pamant. Isi sufleca pantalonii, se asaza in genunchi si urca incet, prin zloata, catre culme. Chiar daca nu sunt mai mult de o suta de pasi, aceasta ascensiune dureaza aproape o ora. Se tarasc de-a busilea, cu ochii inchisi si fruntile in pamant, miscarile sunt lenese, amortite, din loc in loc se opresc, se roaga si saruta dealul, de parca ar fi viu. Nimeni nu priveste in sus. Intreg povarnisul e presarat cu faclii. Flacari tremurande, palcuri de lumanari ferite de vant in niste scobituri ca de cartita, oameni si lumini urca spre cer intr-un ritual delirant, dealul e asaltat de spinari suitoare. "Doamne, bietii oameniÉ", suspina cineva.
Se spune ca versantul dinspre rasarit ar fi erodat de genunchii milioanelor de credinciosi care l-au tot urcat ani de-a randul. O ceata uda, cenusie ii impresoara pe cei ajunsi sus, la portita ingusta din zidul ruinat. La fel de incet, pornesc cu totii sa inconjoare biserica de mult inchisa. Doar joia si vinerea, cate o ora pe zi, preotul armean Azad Mandalian vine de la Suceava, o deschide si oficiaza slujbe. Majoritatea credinciosilor n-au vazut vreodata biserica pe dinauntru si nimanui nu-i pasa ca e un lacas de inchinaciune al armenilor, de vreme ce armenii sunt tot ortodocsi, ca si ei. Acum ploua de-a binelea, apa se prelinge pe zidurile seculare, spaland cateva dare de sange de pe bordura de ciment imprejmuitoare. O femeie si-a ranit genunchiul, dar continua sa inainteze, sprijinindu-se de peretii bisericii, dupa ceilalti. In cele patru zari - pe laterale, la altar si la apus - oamenii zabovesc minute in sir, rugandu-se cu lacrimi, le poti vedea buzele miscandu-se, implorand soptit mila Domnului. Apoi oamenii se intorc acasa pe cealalta poarta a manastirii - una mare si larga -, coborand impreuna drumul pietruit. Dupa lungul si istovitorul canon, chipurile lor devin senine si fericite.Portret de preot armean
Desi pastoreste de sase ani biserica aceasta, preotul Mandalian inca se cutremura in fata acestui ritual. A vazut cu ochii lui sutele si miile de bolnavi care, dupa ce urcau dealul Hagigadarului, se intorceau dupa o vreme cu totul refacuti, s-a minunat ascultandu-i pe atatia si atatia credinciosi marturisind ca ceea ce si-au pus in gand mai apoi s-a implinit.
Si bunicul sau, Iconom Stavroforul Knel Mandalian, care a slujit aici jumatate de secol, zicea ca, la randu-i, a mostenit "traditiunea urcarii in genunchi". E randuiala mai presus de om si, din preot in preot, a fost statornicita cu sfintenie.
La 45 de ani, Azad Mandalian este printre ultimii armeni "neamestecati", de vita nobila si veche, din Suceava. Numele si sangele sau i-au dat puteri si ranguri nebanuite. Ingrijeste singur de cele trei biserici armenesti ale Sucevei - Sfanta Cruce (1521), Zamca (1612) si Hagigadar (singura manastire armeneasca din Romania) - dar si de cele ale Iasiului si Botosaniului. E un barbat inalt si chipes, cu parul negru, pastrand pe deplin fizionomia si firea aceea caucaziana, repezita si sincera, a oamenilor dintr-o bucata. Insa, din clipa in care intra in biserica, o pala de duiosie ii strabate chipul, si uriasul cu ochi arzatori se preschimba in cel mai blajin dintre oameni, sensibil la fiece freamat, la fiece gand. E 6 ianuarie, armenii isi sarbatoresc Craciunul. Nu pentru ca ar fi de "rit vechi", ci fiindca, dupa randuiala inceputurilor, Mantuitorul s-a nascut si a fost botezat in aceeasi zi. Preotul canta undeva in spatele cortinei rosii ce acopera altarul. De deasupra, din rame mari, atarnate de peretii innegriti, sfinti gigantici, pictati in chip minunat, ii ocrotesc cu privirea pe cei numai sasearmeni batrani prezenti la acest Craciun trist si ploios de ianuarie. Printre ei si reporterul, singurul roman din biserica. Desi e un intrus in aceasta comunitate pe cale de pieire, desi nu intelege o iota din limba aceea orientala, reporterul asculta cantarile crestin-ortodoxe cu ochii umeziti de lacrimi.*
Inchei aceasta scurta evocare a Manastirii Hagigadar, fara a-mi pastra nici cea mai mica rezerva: e atata credinta adunata acolo, pe dealul "lui Bulai", incat sunt sigur ca toate dorintele pelerinilor se indeplinesc cu adevarat. Si totusi, preotul Mandalian imi spune ca, intr-un fel anume, Hagigadarul inseamna chiar ceva mai mult: "Am intalnit multi oameni care vin aici cu credinta si ganduri curate, dar imi marturisesc ca nu stiu cum trebuie sa se roage. La plecare, sunt cu totul schimbati. Imi spun: <<Parinte, sa stii ca aici am invatat cum trebuie sa ma rog!>>. Asta e cel mai important: dorintele ti se vor indeplini, fiindca tu Crezi cu adevarat ca ele ti se vor indeplini. Iar Manastirea Hagigadar e o adevarata lectie despre cum trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu".Bogdan Lupescu
Putina istorie
Suceava, metropola armenilor din intreaga Moldova
O buna parte a Sucevei vechi - de la Strada Armeneasca pana la "Turnu Rosu" si ruina Bisericii Sf. Simeon (1600)?- inca respira mireasma orientala a stravechiului cartier negustoresc. Sunt cunoscute mai multe valuri ale emigrarii armenilor la Suceava. Primul mare exod dateaza din 1313, cand un cutremur de pamant a distrus complet orasul Ani, capitala Armeniei. In 1378, egiptenii au cucerit orasul refacut cat de cat, armenii parasindu-si tara cu miile. 1401 a fost un an crucial: Alexandru cel Bun infiinteaza la Suceava prima Episcopie Armeana din Principatele Romane. Asadar, armenii ajunsesera la Suceava inaintea intemeierii statului moldovenesc. Mai mult, dupa cum spune Nicolae Iorga, toate orasele Transilvaniei si ale Tarilor Romane au fost intemeiate de negustorii sasi si armeni, dintre care "armenii au organizat activitatea mestesugareasca si au dirijat intreg comertul Moldovei". Expresia "a bate palma" la o afacere este luata de la armeni. In negustorie, acestia ii depaseau pe evrei (evreii se aprovizionau en-gros de la armeni). La sfarsitul secolului al Xix-lea, locuiau in Suceava peste 300 de familii armenesti si a treia parte din mosiile Bucovinei apartinea armenilor. Ultimul val al emigrarilor a avut loc dupa marele genocid de la 1915 - de proportii asemanatoare Holocaustului -, cand turcii n-au lasat nimic armenesc in provincia cu biblicul nume Ararat. Au fost ucisi atunci sute de mii de armeni. Dar tragedia acestui popor fugar nu luase inca sfarsit. In Romania au venit comunistii, si armenii au pierdut tot ce abia agonisisera: case, pamanturi, ranguri, averi. Ei s-au risipit in lumea larga, luand-o, ca de atatea ori, de la capat. Cu toate acestea, Suceava a ramas, indiscutabil, metropola armenilor din intreaga Moldova. Desi astazi nu mai traiesc aici decat 20 de familii imbatranite, trecatorii de pe Strada Armeneasca, inca le arata copiilor fatadele vechi, galbejite si roase ale maiestuoaselor case: "Iata, acesta este cartierul armenesc".